,,După cum te-ai prins până acum, eu nu știu prea multe despre personajele mele și motivațiile lor din pagină. Au o minte și un destin independent de ce aș vrea eu să se întâmple”, spunea la un moment dat Cosmin Leucuța despre romanul său de debut într-un interviu acordat pe platforma Hyperliteratura. Chiar cu prima sa carte, Laptele negru al mamei, care câștigă Concursul de Debut al Editurii Adenium în anul 2013, autorul propune cititorilor romane imprevizibile. Dar vorbim despre o imprevizibilitate pusă pe seama prea multor idei – și a unei minime capacități de selecție –, ceea ce face ca lucrurile să-i scape prozatorului de sub control, după cum se întâmplă în Hoodoo*.

Hoodoo este un roman despre o serie de întâmplări care se petrec în timpul celui de al douăzeci și șaselea an consecutiv de când ,,dumnezeu păta pământul”. Însă lucrurile nu sunt atât de solemne sau religioase precum par, nu se învârtesc decât aparent în jurul acestui subiect, iar dumnezeu apare de cele mai multe ori random, ca într-un episod din South Park. Pe scurt, cartea o are în centru pe Sofia, o adolescentă care rămâne însărcinată cu un bărbat influent, Knopf, care îl va plăti pe Alberto să o ucidă. Alberto eșuează în misiunea respectivă întrucât fata este salvată de Paul, un tip urmărit de poliție, dar care are propriile chestiuni de rezolvat cu Knopf. Cei doi devin fugari, se plimbă prin lume timp de o săptămână și ajung să se cunoască mai bine. Dialogul dintre aceștia, la fel ca oricare alt dialog dintre personajele romanului, este de cele mai multe ori teatral, încărcat de truisme și prea puțin captivant. De altfel, cam tot romanul este invadat de expresii goale precum ,,este foarte simplu: alegerile pe care nu le faci nu există”, ,,ceea ce nu este băgat în seamă nu există”, ,,cel mai gălăgios om din încăpere este și cel mai slab om din încăpere, ,,când alegi ceva, renunți la libertatea de a alege”, comparații banale: ,,avea să-l iubească așa cum un miner iubea aurul”, ,,toate amintirile se vărsară în ea ca apa într-un pahar” și alte formulări nefericite care se traduc într-un comic involuntar al limbajului: ,,masca normalității ii aluneca tot mai des”, ,,am fost greu prea mult timp”, ,,băiatul înghițise glonțul cu trupul lui”,  ,,muri uitând să închidă ochii”.

Tot în sfera comicului involuntar intră și descrierile de personaje. Pe cât ar dori naratorul să-l prezinte pe Knopf drept un individ puternic și de temut, pe atât îi discreditează puterea: ,,Knopf era brațul de fier care le îndoia gâtul celor ce se opuneau hotărârilor sale”, ,,Îi trimitea în țărână”. Până la urmă, în ciuda renumelui teribil pe care îl are, de motor al unei noi ordini social-politice și religioase, Knopf este un personaj nefinisat, nu dialoghează prea mult, iar în puținele sale intervenții discursul său nu se diferențiază cu nimic față de cel al lui Paul, al Sofiei sau al altora, fiind emițătorul unor maxime de genul: ,,Cel care nu-și dorește copii este cel care nu vrea să trăiască veșnic”. Prozatorul încearcă să facă senzație, să livreze o poveste à la James Bond, dar cu acțiuni duse la extrema factorului religios, cu venirea Antichristului pe lume și o agitație de tip gangsta care se creează în jurul acestui eveniment. Paul pare din această perspectivă, un Iosif modern care o salvează pe Sofia, născătoarea Antichristului, de acțiunile criminale ale lui Knopf.

Într-o încercare de a acoperi cât mai multe teme, Cosmin Leucuța își construiește superficial personajele și încearcă să ascundă faptul folosind în exces comentariul naratorului, care împinge de la spate povestea. Mai mult, naratorul dă impresia că își oprește personajele din a fi ele însele, iar explicațiile continue vizavi de fiecare gest și fiecare gând al acestora devin obositoare de la un punct. Ceea ce face ca dialogul, fie el afectat și lipsit de autenticitate, să devină o gură de aer proaspăt printre intervenții de tipul: ,,Atitudinea lui sugera că era de părere că sacrificiile nu ajutau pe nimeni, așa că nu le făcea”. Lucru care generează o confuzie la nivel discursiv. Sunt momente în care autorul chiar scapă din mână aceste personaje, nu le stăpânește, iar ele își pierd identitatea în ciuda rolului pe care înțelegem că l-ar avea fiecare: dumnezeu, Knopf – tipul cel rău, Paul – eroul, Sofia – adolescenta care trebuie salvată, Anton – fratele geamăn al Sofiei, un erou și el sau Isabela – sora lui Paul, o tipă posibil bolnava de Alzheimer care retrăiește episoadele infidelității ei conjugale cu Eugen. Înțelegem că Paul și Sofia sunt protagoniști în această cursă a supraviețuirii. Se sugerează existența unui pericol iminent la fiecare pagină, dar e un pericol în jurul căruia se face prea multă ,,publicitate” și care se manifestă prea puțin.

Hoodoo e dovada că se poate scrie despre orice, oricum, fără nicio limită. Tematic, cartea este un act de curaj, încearcă teritorii noi și imaginează lumea undeva în viitorul apropiat. Cosmin Leucuța preferă să rămână însă într-o zonă de confort, livrând un subiect tare dintr-o perspectivă mai degrabă cuminte. El apelează la formula oricărui film de acțiune unde există un răufăcător, o fată în pericol și un erou pe măsură; toate, așezate pe un fundal muzical cu piese de Bob Dylan, The Statler Brothers, Muse, The Killers, Dire Straits, Marilyn Manson și alții. S-ar părea, așadar, că formula predilectă a lui Cosmin Leucuța e narațiunea cu de toate. Pe ici, pe colo, câte o profeție, urmăriri, schimburi de focuri, drame amoroase, teribilism adolescentin, iar factorul tehnologic e acolo doar cât să justifice clișeul telepatiei dintre gemeni. De altfel, romanul abundă în astfel de subterfugii textuale, de găselnițe care sudează firele poveștii, dar asupra cărora nu se insistă prea mult. De pildă, aflăm într-o doară că cei doi, Sofia și Anton, nu doar că sunt gemeni, dar sunt și declarați cyborgs de către societate în urma unei operații care îi corectează lui miopia, iar ei, auzul. Astfel, Anton e capabil să o urmărească pe Sofia până în casa mamei lui Paul, unde vor ajunge și dumnezeu, Knopf și Isabela. Reuniunea acestor personaje rezultă într-un conflict inautentic, ridicol pe alocuri și placat de replicile lui dumnezeu despre liberul arbitru al omului și destinul întoarcerii acestuia în pământ. Un dumnezeu nehotărat, când interesat de oameni, când nepăsător.

Sigur că e de apreciat creativitatea autorului în a desface firul poveștii în patru, în a identifica soluții și a potrivi piesele astfel încât, la final, toate să capete un sens. Problema intervine în cazul stilului: tehnicile sale sunt prea evidente. Romanul nu poate fi considerat polițist sau detectivistic, căci un astfel de roman presupune o colaborare tacită cu cititorul, căruia îi oferă, de regulă, indicii ce-i permit să-și construiască un orizont de așteptare. În cazul de față, lectorul nu are timp să se entuziasmeze de vreo descoperire proprie, nici să formuleze vreo teorie, întrucît lucrurile sunt date mereu pe față. De pildă, dezvăluirea mătușii Sonja, care-l ucide pe tatăl Sofiei la cererea lui dumnezeu. Tot romanul se articulează pe fondul unei profeții: hoodoo prespune, iată, un blestem care se revarsă asupra Sofiei și familiei sale.

Per ansamblu, Hoodoo este o carte în care trama narativă scapă mai mereu de sub control, cu nuanțe telenovelistice pe alocuri și cu răsturnări de situație senzaționaliste. Un roman în cadrul căruia Cosmin Leucuța experimentează, testează, tatonează, însă în care pasajele reușite par mai degrabă produse ale aleatoriului. Ca într-un joc de noroc.

___________

*Cosmin Leucuța, Hoodoo, Ego Proză, Polirom, Iași, 2018, 475 p.

[Vatra, nr. 6-7/2018, pp. 42-43]