Claudiu Gaiu

Deschiderea pieței dorinței

(Lecturi Clouscard 1)

O polemică

Spre sfârșitul anilor 90, apele se despărțiseră. Cele două văluri, cel al conflictului între două sisteme opuse și cel al triumfalismul căderii autocrațiilor răsăritene, se risipiseră. Acum se vedea bine. Spiritul contestatar din  mai 68 nu fusese altceva decât semnul unei contrarevoluții, desigur libertare în moravuri, pentru a camufla mai bine asaltul asupra societății. Însă chiar la începutul  acestei perioade de umbre și miraje, găsim un op vizionar semnat de Michel Clouscard. În 1973, el scrie pamfletul  „Neofascismul și ideologia dorinței”. E prima sa lucrare de după o monumentală istorie a claselor sociale în Franța, „Ființa și codul” (1972), o decriptare marxistă a apariției și evoluției nobilimii și burgheziei. În ciuda caracterului său punctual, broșura anunță începutul unor analize asupra structurărilor societății contemporane, din care cea mai populară va fi „Capitalismul seducției” (1981). În „Neofascismul și ideologia dorinței”, a cărei primă ediție purta și subtitlul „acești tartufi ai revoluției”, Michel Clouscard se apleacă asupra a doi dintre maeștrii gândirii șaișoptiste, Herbert Marcuse și Gilles Deleuze, nu pentru a analiza opera sau ideile lor, ci pentru a-i trata ca simptoame ale vremurilor în curs. Mai precis, freudo-marxismul – ca întreprindere filosofică începută de Wilhelm Reich, cunoscând succesul odată cu mișcările societale emancipatoare care adoptă unele din ideile lui Marcuse și se desăvârșește în schizoanaliza teoretizată de cuplul Deleuze-Guattari – ar fi ideologia specifică unei noi intelighenția care exprimă concepțiile izvorâte din pozițiile afectate sau manipulările suferite de noile pături sociale ivite în neocapitalism. Cele două părți ale eseului, prima sub semnul lui Marcuse, cea de a doua a lui Deleuze, ca mărci de producție culturală căutate de consumatorii de escapade intelectuale și de strategii mondene de parvenire, privesc pe rând autoiluzionarea depășirii luptei de clasă în noua societate postbelică, respectiv, începuturile a ceea ce Michel Clouscard va numi, în tradiția unei artei comuniste a invectivei teoretice a cărei istorie poate fi retrasată de la Troțki la Pasolini, „neofascism”.

Analiza lui Clouscard face parte din încercările gânditorilor comuniști de a da seama de schimbările societale ale capitalismului industrializat, de amânarea fără termen a unei revoluții socialiste în Apus, de criticile etatismului sovietic. Meritul său este de a fi reperat foarte devreme deturnarea ideologică efectuată sub numele european „filozofie postmodernă”, sau cel american de „French Theory”. El identifică un precursor al curentului în freudo-marxismul lui Herbert Marcuse. (Iată și originea pentru cei ce s-au întrebat de unde vine formularea injuriei azi la modă  între foști amici politici de „sexo-marxism”, formulă la fel de vagă și lipsită de acoperire ca și dificil identificabila „Școală de Frankfurt” din interviurile Anei Blandiana). Aducerea lui Clouscard în dezbatere aruncă lumini asupra liberalismului contemporan și a curentelor intelectuale care l-au susținut, mai ales scepticismul ultraspeculativ al numitei „filosofii postmoderne”. E o întreagă problematică, din care partea cea mai vizibilă e azi repoziționarea cercurilor progresiste în raport cu Foucault (și mai puțin față de Deleuze)¹, ca reprezentant al acestei direcții de gândire, și care întârzie să prindă cheag în literatura teoretică română, blocată în cele mai spectaculoase alianțe politico-universitaro-matrimoniale. „Critici ai lui Foucault, ai spus?- cu siguranță oamenii ăștia nu l-au citit nici măcar superficial” – sună refuzul decalării și stagnării suficiente, exprimată desigur pe o rețea de socializare sau în aparté-ul informal al vreunui vernisaj. Privind comparativ spre anii 70, așa închistate cum or fi fost, institutele și revistele oficiale ale Academiei Republicii Socialiste din România sunt mai conectate la actualitatea internațională. Și putem invoca fără umbră de ironie documentatele recenzii sau studii publicate de autori marxiști la vremea respectivă. Pe lângă deja consacratul Nicolae Tertulian, mai amintim pe Gabriel Liiceanu, „Herbert Marcuse. Omul unidimensional” în Revista de referate și recenzii (vol5/1968); în aceeași revistă, un an mai târziu, pe Ion Florea, „Marcuse H. Omul în societatea industrială” (vol. 5/1969); pe Vladimir Tismăneanu, „O retușare a „teoriei critice” marcusiene”, în Revista de Filozofie (tomul XXII/1975); toate aceste încercări culminând cu solida lucrare de doctorat susținută de Andrei Marga, la Cluj, cu titlul de „Fenomenul Marcuse” (1976), sub coordonarea lui Nicolae Kallós și publicată în 1980. Alături de aceștia merită menționat cazul special al lui Vasile Dem. Zamfirescu, care în aceeași ani ajunge la Marcuse prin preocuparea sa pentru psihanaliză. Toți acești teoreticieni identifică cazul curios al unui autor care ar aparține atât tradiției premarxiste a socialismului utopic, cât și unui umanism marxist postbelic ce dă seama de ultimele transformări ale capitalismului.

Cealaltă parte a analizei lui Clouscard, momentul Deleuze, nu are recepție românească antenouăzecistă, iar pentru autorul francez tocmai asocierea dintre freudo-marxism și schizo-analiza produsă de Deleuze & Guattari îi permite intuițiile socio-filosofice ale acestui text polemic. Iar nouă lectura unei versiuni a preistoriei „filosofiei postmoderne”. Această asociere de autori îi permite o critică socio-economică la Marcuse și teoretică mai radicală decât ambiguitatea poziției exprimate de reprezentanții marxismului oficial din Est.

În fine, polemica lui Clouscard e începutul unei rescrieri teoretice a unui „mai 68”, nu cel intelectual, spontaneist, universitar, ci unul paralel, solidar cu primul la început, cel al mișcării muncitorești, al sindicatului CGT și al partidului comunist.

Zuhanden sau pe ce fel de bunuri pui mâna

În lectura simptomatologică propusă, momentul Marcuse e cel al eliminării producătorilor. Pentru filosoful germano-american, proletariatul ar fi abandonat idealurile revoluționare, fiind cointeresat la status quo-ul progresului tehnologic prin accesul la bunurile care-i modifică modul de viață și viziunea asupra istoriei. Automobilul sau mașina de spălat l-ar fi îndepărtat pe muncitor de sensibilitatea anticapitalistă a strămoșilor săi descriși de Dickens sau Zola. Marcuse privește în schimb cu speranță spre rebeliunea tinerilor americani și europeni în favoarea rezistențelor anticoloniale și împotriva societății de consum. Ca sociolog, Clouscard preda această disciplină la Poitier, e de părere că diagnosticul marcusian cade prea rapid și fără o examinare detaliată și reflectată a noilor stratificări sociale aduse de progresul tehnic. De partea lui Herbert Marcuse, se poate invoca o mai mare atenție pentru luptele de eliberare națională din fosta Indochină și solidaritatea exprimată în universitățile americane cu aceste mișcări. Subiectul e absent din micul op clouscardian, însă, istoria pare să-i dea dreptate: opoziția pacifistă a campusurilor din SUA și guerila Vietcong rămân la fel de străine una de cealaltă ca și gărzile roșii ale revoluției culturale chineze și anarho-mao-spontecșii, termen prin care și-a autodefinit fostul ministru german Joschka Fischer trecutul său anarhist, maoist și spontaneist. Solidaritatea cu lupte antiimperialiste îndepărtate nu înseamnă neapărat înțelegerea și teoretizarea situației mondiale, pe care Michel Clouscard o schițează în câteva din tezele sale publicate sub titlu de „Pagubele practicii liberale” (1987).

Aprofundând reproșul pe care-l aduce în general freudo-marxismului și lui Herbert Marcuse în particular, filosoful francez propune un tabel al claselor sociale definite conform nivelului de viață și care ar urma să definească mai precis rolul proletariatului în capitalismul postbelic. Mai întâi, în societatea burgheză tradițională, avem pătura cea mai de jos, muncitorimea, care are acces doar la bunuri de subzistență, urmează păturile intermediare ale burgheziei mici și mijlocii care au acces la bunuri de confort și, în vârful ierarhiei, marea burghezie ce se definește prin accesul la bunuri de lux. Doar burghezia are acces la capitalul funciar și cel imobiliar. În noua societate, construită de neocapitalism, bunurile de subzistență caracterizează muncitorii emigranți, în vreme ce proletariatul accede la bunuri de echipament. Urmează apoi mica burghezie care accede la bunuri de consum și de standing, burghezia mijlocie ajunge la bunuri de conform, iar luxul e rezervat marii burghezii. Doar ultimele două straturi ale burgheziei mai posedând bunuri funciare și imobiliare.

Mai intuitivă decât descrierea e reproducerea tabelelor lui Michel Clouscard:

Societatea burgheză tradițională

Bunuri de subzistență	Proletariat	–
Bunuri de confort	burghezia mică și mijlocie	funciar și imobiliar
Bunuri de lux	marea burghezie

Noua societatea (neocapitalism)

Bunuri de subzistență	muncitori străini	–
Bunuri de capital	Proletariat	–
Bunuri de consum și de standing	mica burghezie	–
Bunuri de confort	burghezia mijlocie	funciar și imobiliar
Bunuri de lux	marea burghezie

 

 Așadar, în opoziție cu Marcuse, proletariatul clouscardian nu are acces la acele bunuri de consum care l-ar împinge spre trădarea vocației sale revoluționare. Michel Clouscard preia o distincție venită din economia clasică între bunuri de consum și bunuri durabile, ultimele intrate în literatura economică românească fie pe filieră franceză ca „bunuri de echipament” (biens d’equipement), fie pe filieră anglo-saxonă ca „bunuri de tip capital” (capital goods), mai scurt, „bunuri de capital”. Preferăm terminologia franceză, mai rară în zilele noastre, nu din lenea de a risca o traducere, ci pentru că versiunea engleză sugerează o asimilare cu factorii de producție, care pot merge de la propriul corp până la posesia pământul exploatat agricol. Or, Clouscard urmărește stratificarea socială din punctul de vedere al nivelului de viață, condițiile materiale care condiționează un anumit gen de viață. Noutatea epocii studiate de autorul prezentat e apariția unor noi clase medii, care din punct de vedere material se disting de proletariat prin accesul la bunuri de consum. Dacă producătorii ar consuma bunurile produse, susține Clouscard, revoluția ar fi deja împlinită. Proletariatul marcusian abjură socialismul pentru că societatea de consum ar fi împlinit promisiunile legate de răsturnarea capitalismului. E amăgirea strecurată odată cu lectura „eliberatoare” din Eros și civilizație. Și apoi așteptările puse în clase muncitoare, iată, trădătoare, sunt nesemnificative în raport cu oprimarea milenară a libidoului.

Bunurile de echipament sunt o extensie a bunurilor de subzistență și mijlocul de realizare a acestora. Ele pot fi colective, ținând de infrastructura datorată dezvoltării economice, de care profită și publicul (electricitate, canalizare, telefonie), la care se adaugă rețeaua școlară și sanitară. Urmează bunurile de echipament familiale, mașina de spălat, frigiderul, automobilul, care sunt imanente subzistenței. Nu consumăm rigolele, frigiderul, mașinile. Limita acestora sunt bunurile de echipament destinate distracției cum au fost și mai sunt radioul, televiziunea și, mai recent, computerul. Toate acestea servesc recreerii forței productive. Chiar dacă conține mesaje publicitare explicite sau implicite, aceste bunuri reprezintă o ameliorare a condițiilor materiale ale proletariatului, fără ca ele să conducă la o îmburghezire. Dimpotrivă, va indica Michel Clouscard, mai târziu, proletarizarea e cea care avansează și cuprinde noi pături ale societății. Veniturile noilor clase situate între adevărații profitori ai plus-valorii și producători tind să le echivaleze pe cele ale straturilor inferioare ale societății, unindu-le interesele, ceea ce o ar trebui urmărit și pus ca temelie a oricărei viitoare politici progresiste.

Bunurile de consum încep cu mica burghezie, o lume sub asediu, pentru că tradițional își justifica surplusul prin abstinență, iar noua societate îi impune un tip de existență ce năruie morala austeră, întreținută de spaima decăderii. Imaginea epocii este dată de noua burghezie a gulerelor albe provenită din sectorul terțiar, administrație, cadrele și conducerea întreprinderilor mici și mijlocii din sectorul privat sau de stat. Ea scapă zgârceniei chivernisirii spre o risipă asigurată de credit. Dar dacă scapă opresiunii nevoilor necesare, noii clase îi este interzis accesul la confort și lux. Acesta este regimul societății de consum. Spre deosebire de mica burghezie tradițională econoamă sau care reinvestește în mijloace de producție, gulerele albe caută un consum imediat care are o dublă semnificație de clasă:  promoțională, vitrină a progresului tehno-social, și diferențială, îndepărtarea de originea țărănească sau proletară. Ajungem la problema standingului ca substitut al luxului. Parvenitul va achiziționa inutilul ca o spiritualizare, ca demarcație de materialitatea bunurilor de subzistență și de echipament prin încercarea dintru-nceput eșuată de a recrea prin obiecte de serie universul obiectelor frumoase ale marii burghezii. Bunurile de standing se înscriu și accentuează domeniul vieții burgheze consemnat de Capitalul lui Marx sub „cheltuieli de reprezentare”: la vremea respectivă trăsura, jobenul, croitorul cel mai la modă, venind mai încoace, gadgetul mereu reînnoit. E un consum ostentatoriu de semne, de unde privilegiul acestei clase de a deveni purtătoarea de mesaj a neocapitalismului și media în jurul căreia se creează iluzia omogenizării claselor. Și pentru că sferele micii burghezii tradiționale rezistă sărăcindu-se, proiectul clasei unice ocultează conflictul social, iar aici Marcuse și discipolii săi joacă un rol important, prin abaterea atenției spre conflictul dintre tați și fii, mai precis valorile aride tradiționale ale consumului rarității contra generozității consumului liber și estetizant al produselor de serie.

Împotriva unei interpretări simpliste, susținute de reflecțiile lui Herbert Marcuse și ale urmașilor săi, azi teoriile lui Michael Hardt și Antonio Negri, care poate avea diverse variații, mergând de la trădarea până la dispariția proletariatului, Michel Clouscard începe prin a descrie condițiile materiale definitorii pentru fiecare strat social. Există un progres al nivelului de viață constatat prin accesul proletariatului la bunuri de echipament, minimă recuperare a plus-valorii extorcate din producție. Vechea condiție îndobitocitoare a reducerii vieții la subzistență e reportată asupra unei noi subclase, cea a emigranților. Deasupra lor se situează o nouă mică burghezie sub amenințarea reproletarizării sau chiar în curs de proletarizare și care participă parțial la exploatarea producătorilor. Prin accesul ei la bunuri de consum, ea devine purtătoarea valorilor neocapitalismului și e supusă unei condiționări ideologice riguroase, resimțite ca eliberare de nevoile imediate prin risipa consumului. Mai sus în ierarhia socială, găsim adevărații beneficiari ai redistribuției economice, burghezia mijlocie și mare, pentru care consumul e doar un accesoriu. Ea se va defini mai ales prin proprietatea imobiliară și funciară. Consumul său de serie intră în sfera luxului, adică a unei reconstrucții a rarității ce impune bariere financiare în accesul la stratosfera socială. Standingul mai există doar pentru a distinge discreția vechimii unui clan în fața etalării deșănțate a noilor îmbogățiți.

Inconștientul consumului

Plecând de la această stratificare a bunurilor, autorul purcede la o decriptare a genurilor de viață permise de amintitele condiționări materiale. În limbajul azi învechit al marxismelor mai mult sau mai puțin oficiale, ar fi trecerea de la infrastructură la suprastructură, între cele două existând pentru autorul pamfletului un raport cvasi imediat și adesea ascuns. Clouscard își creează un instrument de lucru, conceptul unui inconștient marxist, opus tradiției freudo-marxiste: burghezia în mijlocul unei vieți dotate cu bunuri de echipament și de consum poate uita producția muncitorească din spatele acestora. Inconștientul burghez e ignorarea necesității producției, imposibilă pentru celelalte categorii. Libidoul claselor dominante este manifestarea acestei reprimări, și cu cât acesta e mai exuberant, el semnalează o mai deplorabilă stare a proletariatului. Or, iluzia unei umanități inaugurale, sexual plenare și polimorfe ce ritmează discursul contestatar marcusian, nu e decât modul de viață dorit de parveniții noului sistem. Revoluția moravurilor e un instrument de extindere a pieței, o armă împotriva rezistențelor tradiționale fie burgheze, fie populare, pentru a impune valorile consumului: risipa, sărbătoarea, libidinalitatea. Modelului noilor forme de consum va adopta postura unei emancipări prin transgresiune, imanente noilor mărfuri de serie pentru a mătura modurile de producție anterioare. De acum înainte a consuma înseamnă a fi liber, a juisa, a fi revoluționar! Mai eficiente decât vechile arme ale capitalismului tradițional, mereu disponibile, cum e dumpingul, invazia noilor piețe se va realiza prin servicii de publicitate, marketing și media, a căror dezvoltare îi sugerează lui Clouscard și expresia de „capitalism al seducției” prin care descrie organizarea economică a anilor 70.

Strategia genială a capitalismului seducției e de a se prezenta ca protest nu numai împotriva lumii tradiționale, dar chiar și împotriva societății de consum. Și va face acest lucru promovând două sectoare, unul promoțional și transgresiv, iar celălalt al consumului de masă. Iar aici freudo-marxismul joacă un rol publicitar prezentând acest decalaj funcțional ca ruptură revoluționară. Căutând marginalitatea, tinerețea, feminitatea, intelectualitatea sau chiar nevroza ca substitute ale clasei proletare, neocapitalismul și propagandiștii săi din stânga intelectuală selectează elementele cele mai îndepărtate de producție și de lumea salarială. Ocultează apoi stratificarea socială a marginalilor, tinerilor, femeilor, intelectualilor și nevrozaților și integrarea lor în societate cu cât urcăm mai mult scara socială. În fine propune această integrare sub forma emancipării transgresive, imediate și spontane care va fi consumul privilegiaților.

Ce sectoare produc însă nevoile care vor defini de acum înainte subiectivitatea dorinței în regimul capitalismului seducției? Primul ar fi cel al industriei loisirului cuprinzând bunuri și servicii ce aduc timpul liber în sfera consumului, o infrastructură organizațională a agențiilor de voiaj, a zborurilor estivale, a modelelor de folosire, odinioară stațiunile de odihnă sau coloniile de vacanță, azi, resorturile. Consecințelor vor fi monopolizarea mafiotă a industriei plăcerii care are un complement artizanal în underground. A doua industrie va fi cea textilă și de modă, intrinsec reacționară prin caracterul său ciclic. E industria care impune ținuta de seară a contestatarului: blugi prespălați, coliere indiene, cizme, minijupe, etc… În fine a treia industrie le cuprinde aproape dialectic pe primele două, este vorba de audiovizual ca loc de loisir unde se consumă moda și în care produsul însuși este publicitar și estetizant.

Mișcarea hippy a devenit emblema noii civilizații construindu-se într-o perioadă de supraproducție din deșeurile unei abundențe programate, susținere familială și artizanat artistic pentru o clientelă burgheză. Ultima trăsătură enunțată, întâlnirea contestatarului cu proprietarul în domenii ca restaurarea, mobilierul, decorarea rezidențelor secundare îi prilejuiesc lui Michel Clouscard câteva reflecții demne de tradiția moralismului clasic:

„Întâlnirea a două determinații istorice distincte și identificarea perspectivelor lor sunt în mod special importante (supradeterminare). E identificarea sectorului promoțional al neocapitalismului  cu tradiția acumulatoare: bogatul și hipiotul se generează reciproc, în necesitatea economică, ideologică și socio-culturală.

Burghezia (a banilor sau a minții) este îndrăgostită (tainic sau pe față) de hippy, așa cum este tatăl zgârcit de fiul risipitor, fata de familie bună de seducătorul ei anti-oedipian, băiatul de familia bună de pritenul său golan. Iar adesea dubla apartenență (la mișcarea hippy și la burghezie) explică dedublarea amoroasă și narcisiacă a aceluiași.”

„… criza care ne-ar readuce la o economie de penurie, la o creștere zero, ar provoca dispariția imediată și masivă a mișcării hippy, care, din pubelele marelui capital ar ajunge în pubelele istoriei.

Se poate spune că tehnocrația și hippysmul întrețin un raport de expresie: gestiunii tehnocrate a unei economii a abundenței îi corespunde un consum estetizant de surplusuri și deșeuri. Sunt cele două fețe ale aceleiași monede.”

Hipiotul este ultimul agent colonizator, după soldat, preot, negustor și administrator colonial, atât prin vacanțele sale exotice sau implicarea „umanitară”, cât și prin participarea la reamenajarea internă a zonelor rurale depopulate. Idealul său e consumul transgresiv care dizolvă ultimele rezistențe ale națiunii politice și instituțiilor republicane prin deregularizări succesive ale frontierelor naționale, instituțiilor republicane și serviciilor publice. Caracterul „neofascist” al doctrinelor sale se va arăta tot mai insistent sub forma spontaneismului, o doctrină neopopulistă, după care partidele și sindicatele ar fi trădat, instituțiile încorsetează, iar masele trebuie trezite la adevăratele lor dorințe, cu alte cuvinte, libertatea totală a pieței!

_____________

1. O notabilă excepţie recenzia lui Alex Cistelecan la volumul colectiv, Foucault and Neoliberalism, eds. Daniel Zamora & Michael C. Behrent, Cambridge, 2016, in Vatra, 1-2/2017.

 

 ***

Cosmin Cercel

Dincolo de mai 1968

 

The Eve of Destruction 

Ce mai poate fi salvat, dacă într-adevăr mai este ceva care să merite a fi salvat, din memoria și experiența lui mai 1968? Într-o epocă în care inegalitățile economice au atins cote comparabile cu cele din anii finali ai regimurilor feudale, într-un context geopolitic global pictat în culori sumbre ce amintesc mai degrabă de epoca conflictelor imperialiste din zorii primei conflagrații mondiale, și, în fine, într-o Europă unde amenințarea fascistă e departe de a mai fi o chestiune de memorie sau de dezbatere despre trecutul întunecat al perioadei interbelice, altfel spus, azi și aici, suntem atât de departe de mai 1968 încât chestiunea pare cumva nelalocul ei.

Și totuși, mai 1968 ne este cumva neplăcut de aproape în forma sa de efigie, de monument al propriei dispariții, de act pur, și de eveniment lipsit de consecințe. Trăim în umbra lui după cum încercările de a rupe cu o anumită ordine a lucrulilor sunt constant bântuite sau efectiv incapacitate de memoria unei revolte în care totul este o efuziune de solidaritate și bucurie până în „dimineața de după”¹. Occupy, Syntagma, 2012, Uniți Salvăm, Nouit debout, sunt tot atâtea exemple ale unor fronde exprimând cereri cât se poate de legitime și tensiuni reale cu privire la starea de fapt pe care ne-o servește constant orizontul capitalist în crizele sale, dar care au sfârșit într-o tăcere asurzitoare, dacă nu au fost recuperate de forțele reacțiunii. Încrederea oarbă în virtuțile democrației directe, în formele de organizare non-ierarhice și spontane, care mai devreme sau mai târziu sfârșesc în retrageri în safe spaces sau sucombă tentației „exodului”², ori „rezistenței prin agricultură”, toate trimit sub diferite forme la locurile comune ale lui mai 1968. Și ele sunt tot atâtea fundături atât ideologice, cât mai ales strategice în lupta pentru emancipare. Dacă într-adevăr experiența lui 1968 ne poate învăța ceva, la un prim nivel de lectură, este tocmai o lecție negativă: asemenea replieri și iluzii nu duc niciunde, nu fac decât să dizolve potențialul politic și emancipator al unei mișcări. Pentru a ne rupe de ele ar trebui să încercăm să privim 1968 dincolo de inflexiunile simbolice și memoriale pe care le păstrăm în hagiografiile stângii sau de tonurile spectaculare servite constant de critica de la dreapta, și să-l înțelegem în stranietatea sa de eveniment istoric al unei revolte lipsite de consecințe directe.

Travailleur: Tu as 25 ans mais ton syndicat est de l’autre siècle

Mai 1968 e produsul unei lumi străine în care revolta și conflictul, dar mai ales conflictul de clasă – forme structurante ale politicii europene din veacul precedent – erau pe punctul de a fi șterse atât din teoria cât mai ales din practica politică și un soi de resemnare se instala în emisfera nordică sub privirile vechii burghezii occidentale și ale birocrației de partid estice. Tentația de a privi prin prisma geopolitică ar trebui limitată numaidecât atâta vreme cât explică doar parțial și retrospectiv implozia evenimentului 1968. Cert este că pe cât ideologia dominantă din Vest pendula între liberalism și conservatorism autoritar într-o strânsă legătură cu lumea veche de dinainte de război, pe atât aparatele de partid și de stat se îndepărtau de masele populare din Est. Conflictul de clasă era constant șters de ambele părți ale așa zisei Cortine de fier: deoparte negat ca inexistent – dacă nu cumva o idee periculoasă plantată de spioni sovietici – de cealaltă decretat ca depășit. Sigur, atât în Franța cât și în alte părți ale Europei occidentale partidele socialiste și comuniste se bucurau de o susținere populară serioasă în rândurile unui proletariat care încă se definea în termeni cât se poate de clasici și care era capabil de a-și apăra interesele cu o forță redutabilă. E tocmai proletariatul-subiect politic care își trăiește ultimele zile de glorie înainte de a fi atomizat și reconstruit de emergența neoliberalismului. Dar cererile sociale și politice erau formulate în interiorul unor organizații relativ rigide, care funcționau sub o organizare ierarhică, și erau supuse unei discipline ideologice ce dicta acțiunea politică. Se vorbea, evident, de luptă de clasă și de revoluție, cel puțin în interiorul partidelor comuniste, dar linia politică mainstream de după 1945 a fost cea a unei acomodări a ordinii constituționale parlamentare. Această poziție era consonantă cu teza revoluției într-o singură țară și cu acceptarea existenței celor două blocuri.

Dar în interiorul ordinii stabilite există falii, unele dintre ele produse de reprimarea revoluției din Ungaria – ca în cazul partidului comunist italian – altele de valurile decolonializării sau de disensiunile dintre China și Uniunea Sovietică. Grupuri și grupuscule de extremă-stângă de orientări anti-staliniste acoperind o plajă largă și heteroclită de la anarhism la troțkism și maoism sunt active pe continent de la începutul anilor șaizeci mai în toate centrele universitare³. Poziția lor se îndreaptă tocmai împotriva a ceea ce era perceput ca un compromis și ca o resemnare, dacă nu chiar o trădare a idealurilor revoluționare marxiste, ori ale unei idei mai vagi de revoluție moștenite din secolul 19, la rândul ei aflată sub imperiul memoriei Comunei din Paris. Palierul acesta al lui mai 1968 este central pentru a înțelege miza politică și intelectuală a evenimentului dincolo de recuperările la dreapta și de omul de paie construit de criticile conservatoare.

Ambiguitatea practicii și teoriei revoluționare prinse în angrenajul istoriei stă tocmai în apariția unui val contestatar și posibil revoluționar dincolo de cadrele impuse de tradiția mișcărilor politice cu origini în pragul revoluției bolșevice, continuată în interbelic și de-a lungul reconstrucției postbelice. De data aceasta în America Latină socialismul poate fi atins, în Cehoslovacia o altă formă de socialism rupt de poncifele staliniste se experimentează începând din ianuarie 1968, în Polonia linia partidului e contestată încă din 1966, în Italia, Franța și Germania mișcări muncitorești și studențești prind viață cam în același timp. Se conturează astfel cele „trei sectoare”⁴ ale unei noi revoluții mondiale care va sfârși doar în ultimii ani ai deceniului al optulea. Ceea ce e specific acestei multitudini revoluționare e heterogeneitatea, lipsa unui centru și contestarea ordinii stabilite precum și a ierarhiilor. E un soi de versiune underground a nealinierii, o internațională lipsită de comandă. Suntem la un pas de „multitudinea” anilor 90 și a World Social Forum de mai târziu. Cu o importantă diferență: acțiunea politică e cât se poate de reală. Conflictul e central, și uneori de o violență extremă – de la luptele de guerilla din America Latină, la formele de violență teroristă ale RAF și Brigate Rosse.

Le fonds de l’air est rouge

Peisajul e unul al unei lupte duse pe fronturi multiple, atât împotriva ierarhiilor unei stângi blocate în tranșeele războiului rece, cât și al ordinii capitaliste. Regresiunea acțiunii politice în forme de violență spontană sau individuală e un pas înapoi amintind de epoca anarhismului secolului 19, după cum recuperarea luptei anti-sistem în cadrele discursului asupra drepturilor omului și în narațiunea antitotalitară, sunt tot atâtea semne ale unei slăbiciuni inerente a celor trei sectoare, care sfârșesc cât se poate de rău în zorii erei neoliberale. De unde și dificultatea de înțelege astăzi semnificația lui mai 1968, punctul nodal al unei istorii în care cele trei sectoare se reunesc într-un act gol.

O primă dificultate vine din caracterul franco-francez pe care de bine de rău îl aruncăm asupra momentului, și pe care ar trebui să-l chestionăm atâta vreme cât 1968 e poate ultimul act al unei istorii a Parisului în calitatea sa de capitală a secolului al 19-lea. Nu doar efectiv actorii lui mai 1968 sunt internaționali, dar discursul pe care îl propun este pătruns de referințe explicite atât la schimbările din Cehoslovacia cât mai ales la revoluția culturală chineză. Mai apoi este tocmai mișcarea evenimentelor care se întrepătrund de-a lungul decadei roșii, care ne propune însăși o lectură retrospectivă din perspectiva înfrângerii. Or, în momentul 0 ceea ce pune în mișcare diferitele paliere ale revoltei pariziene, e însăși evenimentul, o sete de posibil – „posibil, dacă nu mă sufoc!”⁵, o ruptură cu ordinea stabilită a unei situații care ar trebui să deschide noi spații, ce dau naștere la noi subiectivități. Lumea se poate schimba, situația de față este contingentă. Încă mai este loc pentru o revoluție dincolo de frontierele unei revoluții într-o singură țară. Oricât de seducătoare e această lecție ea nu e nici pe departe punctul central al lui mai 1968. În fond, ea se regăsește aproape identic în agitațiile sterile ale ultimilor ani, de la Occupy la jocul periculos al stângii cu populismul de dreapta. Consensul neoliberal sufocant poate fi rupt, evenimentul poate deschide noi posibilități: „on s’engage et … puis on voit”.

Ceea ce a dat forța posibilului, dincolo de condiționările economice și politice, e tocmai existența unui limbaj comun și al unui orizont intelectual care se declină în termeni de luptă de clasă și de revoluție. Ce a reușit să unească palierul universitar și cel muncitoresc, dincolo de poziția subiectivă conjuncturală a „tinereții”, e tocmai prezența unui referent marxist și a unei tradiții revoluționare. Cu siguranță între grupusculele stângii existau divergențe teoretice centrale, lupte intestine și așa mai departe, dar ceea ce rămâne este tocmai posibilitatea de a gândi realitatea din perspectiva ipotezei marxiste și a emblemei revoluționare⁶. Cu cât referentul de față dispare, cu atât posibilitatea unei acțiuni emancipatoare se șterge. Convertirea noilor filosofi la ideologia neoliberală, căderea grupului Baader-Meinhof în capcana terorismului, pe scurt, trecerea celor trei sectoare în sfera aventurismului revoluționar, vin să răstoarne vechiul dicton despre socialism și barbarie și ar trebui să ne semnaleze cumva limitele voluntarismului politic. La urma urmei, o situație revoluționară rămâne o situație, dincolo de posibilitățile pe care le poate produce un act.

Istoria recentă a regresului referentului politic marxist care se produce după 1968 e tocmai căderea stângii în nesemnificativ și încărcarea ei cu aura melancolică a unei eterne înfrângeri. Ceea ce s-a pierdut în deceniile ce ne despart de 1968, și merită să fie recuperat e tocmai fundalul roșu al revoltei, cadrul său abstract teoretic, limbajul și forța intelectuală a dezbaterilor din interiorul ipotezei marxiste. O asemenea recuperare, la umbra înfrângerilor din ultimele decenii ar trebui să țină cont tocmai de chestiunea teoretică pe care o pune mai 1968, tocmai zona sa obscură, și anume posibilitatea a unei politci radicale de stânga dincolo de limitele teoretice, practice și istorice ale comunismului de stat. Răspunsul ultimei jumătăți de secol e cu siguranță insfucient, dar poate astăzi suntem într-o poziție mai bună în a înțelege nuanțele fondului roșu pe care construia tabloul revoltei, fie și numai datorită faptului că în momentul de față nu mai există un stat care să fie întruparea unei revoluții victorioase.

O asemenea încercare ar trebui să treacă printr-o clarificare a formei politicii stângii dincolo de termenii vagi ai unei multiduni și al unei comunități care va să vie, ori chiar a unei insurecții care mocnește, după cum la fel de bine ar trebui să treacă printr-o clarificare a poziției cu privire la stat și la aparatele sale o reflecție asupra formelor moderne de organizare, din care mult criticata birocrație nu ar trebui să lipsească, alături de aparatul juridic și forma dreptului, alți cai de bătaie ai „juisării fără limite”. Altfel spus e vremea să punem din nou întrebările grele, fără de care actul va rămâne în mod necesar gol, o suspensie poetică a regulilor pentru un timp.

__________

¹ Slavoj Žižek, In Defense of Lost Causes (Londra: Vintage, 2008), 140.

² Giorgio Agamben, Means Without End, Vincenzo Binetti și Cesare Casarino trad. (Minneapolis: University of Minnesota Press, 2000 [1996]), 8.

³ Dan Stone, Goodbye to All That (Oxford: OUP, 2014), 113-115.

⁴ Ernest Mandel, Revolutionary Marxism Today (Londra: New Left Books, 1979); Enzo Traverso, Left-Wing Melancholia (New York: Columbia University Press, 2016), 12.

⁵ Gilles Deleuze și Félix Guattari, « Mai 68 n’a pas eu lieu », Chimères, 2007, Nr. 64, 23 [1984].

⁶ Alain Badiou, L’hypothèse communiste (Paris: Nouvelles Editions Lignes, 2009), 55-57.

 

 

[Vatra, nr. 6-7/2018, pp. 107-113]