Ce mai rămâne din Mai ’68? (anexe)

Hans-Juergen Krahl

Hans-Jürgen KRAHL

Contradicţia politică a teoriei critice adorniene1

Biografia intelectuală a lui Adorno e caracterizată de la început şi până până în abstracţiunile ei estetice de experienţa fascismului. Modul de reflectare al acestei experienţe, care citeşte în formele artei raportul indisolubil dintre critică şi suferinţă, dă intransigenţa exigenţelor negaţiei şi îi indică şi limitele. În reflecţia asupra violenţei fasciste care se iveşte din catastrofele economice naturale producției capitaliste, „viaţa mutilată” află că nu se poate sustrage prinderii ei în contradicţiile ideologice ale individualităţii burgheze, a cărei dezintegrare irevocabilă a recunoscut-o. Teroarea fascistă nu produce doar intuiţia caracterului coercitiv ermetic a societăţilor de clasă înalt industrializate, ea răneşte şi subiectivitatea teoreticianului şi rigidizează bariera de clasă a capacităţii sale de cunoaştere. Adorno exprimă conştientizarea acestui lucru în introducere la Minima moralia: »Forța care m-a izgonit mi-a retras totodată cunoașterea ei. Încă nu îmi admisesem partea de culpă, în capcana căreia cade din capul locului cel care vorbește despre Individual în privința Informulabilului ce s-a petrecut colectiv.«

Citește în continuare →

Ce mai rămâne din Mai ’68? (6/12)

rue-gay-lussac-lendemain-matin-357b-diaporama

Claudiu Gaiu

Deschiderea pieței dorinței

(Lecturi Clouscard 1)

O polemică

Spre sfârșitul anilor 90, apele se despărțiseră. Cele două văluri, cel al conflictului între două sisteme opuse și cel al triumfalismul căderii autocrațiilor răsăritene, se risipiseră. Acum se vedea bine. Spiritul contestatar din  mai 68 nu fusese altceva decât semnul unei contrarevoluții, desigur libertare în moravuri, pentru a camufla mai bine asaltul asupra societății. Însă chiar la începutul  acestei perioade de umbre și miraje, găsim un op vizionar semnat de Michel Clouscard. În 1973, el scrie pamfletul  „Neofascismul și ideologia dorinței”. E prima sa lucrare de după o monumentală istorie a claselor sociale în Franța, „Ființa și codul” (1972), o decriptare marxistă a apariției și evoluției nobilimii și burgheziei. În ciuda caracterului său punctual, broșura anunță începutul unor analize asupra structurărilor societății contemporane, din care cea mai populară va fi „Capitalismul seducției” (1981). Citește în continuare →

Claudiu GAIU – Fără urmare. Pe marginea lecturii lui Günther Anders, Obsolescenţa omului II

coperta_anders vol 2 buna.ai

Abandonul solidarităţii

Simone Weil, lucrătoare pe o freză semiconcavă la Renault, avea obiceiul să le recite camarazilor de uzină versuri greceşti:

ἀργὸς γὰρ οὐδεὶς θεοὺς ἔχων ἀνὰ στόμα
βίον δύναιτ᾽ ἂν ξυλλέγειν ἄνευ πόνου.

„Niciodată leneşul, chiar dacă gura lui e plină de numele zeilor, nu poate să-şi câştige traiul fără muncă.”1

Aşa zice plugarul din prima scenă a Electrei lui Euripide, lăsându-şi princiara consoartă să deretice prin casă, în timp ce el pleacă spre îndeletniciri câmpeneşti rar pomenite de tragici. Subiectul piesei va fi aşadar răzbunarea sângeroasă clocită de odraslele Clitemnestrei şi nu truda mereu reînnoită a lucrătorului pământului. Putea interesa auditorii? Şi cum? La fel cum Dalas-ul seducea prin intrigi de soap-opera texană terna realitate socialistă a anilor 80? Prietena filosoafei, Albertine Thévenon spune că ceilalţi se bucurau de bucuria ei. Mai ştim din corespondenţa dintre Simone Weil şi inginerul Vincent Bernard, directorul turnătoriei de a Rosière, că ea redactase pentru buletinul fabricii articole de vulgarizare a tragediei eline, pe care o considera mai apropiată înţelegerii populare decât literatura clasică franceză. Citește în continuare →