Al. Cistelecan – Sang d’encre

O trestie în vîrful căreia e înfipt un cap de Christ romantic: acesta e Emilian Galaicu-Păun pe stradă. Dar nici trestia, nici chipul christic, îmbinate într-o hieratică dezinvoltă, nu rămîn o strictă emblemă civilă, pur stradală. Din contră, ele participă profund la poezie, atît la structura tematică a acesteia, cît şi la dialectica şi freatica viziunii. Pe primul nivel, realul și corporalitatea (adusă în poziție privilegiată, ca victimă a unui vampirism textual) sînt explorate în metodă simbolică, în vreme ce sacralitatea e consacrată în metodă realistă (ba chiar cu un fel de exasperare sarcastică atunci cînd atinge deplina alienare); pe al doilea, ele se contopesc într-o scriitură corporală a iluminărilor sau într-o scriitură iluminată a senzaţiilor. Iar cele două scriituri se împletesc, la rîndul lor, pînă la indistincţie, într-un fel de țesătură deopotrivă densă și lăbărțată în care impetuozitățile sînt administrate de migală iar somațiile gravității ultime de o conștiință a artefactului și jocului. Ca asumare existențială, programatică și structurală în egală măsură, poezia lui Galaicu-Păun e una maximalistă, pornită să releve – nu fără peripeții frivole și ele asumate și chiar duse pînă la exultanță ludică –, epifania morții și să „deslușească” „înțelesurile” din „liniștea de mormînt” a cuvîntului. Ar fi vorba, așadar, de o poetică hermeneutică, angajată în deslușirea semnelor ascunse în cuvînt, dar nu într-un cuvînt indiferent la real, cum este cel propus de Hermogenes, ci într-unul care conține legic realul, după pretențiile lui Cratylos. O poetică, prin urmare, încă ontologizantă, ultimă rămășiță romantică în cultura post-modernismului, pe care, de altminteri, Galaicu-Păun o profesează la vedere, de nu chiar cu ostentație (nu numai prin dopajul intertextual, ci și printr-un post-avangardism domesticit, dar care încă mai are gustul aventurii experimentaliste, folosind textul și ca pe un cîmp de joacă ori de experiențe formale). Chiar și emblema sub care-și pune poemele – cea de Arme grăitoare – păstrează, mizînd pe ambiguitatea formulei, alături de sensul heraldic, de sublimare simbolică și cifrare a realului, sensul de acțiune: poezia e participare, nu doar gratuitate, joc și, implicit, deresponsabilizare ontologică. Dimpotrivă, e un limbaj tare, salvific, menit măcar să cenzureze fatalitatea morții, cea care-l „caută” pe poet „cu mînă” „de moașă”. Acesta e miezul iradiant – și inexorcizabil, de fapt – al poeziei lui Galaicu-Păun: coincidența dintre naștere și moarte, inseparabilitatea, indistincția lor. E un nucleu imperativ de angoasă pe care nici poezia nu-l poate desface, întrucît și ea e doar expresia (nu leacul) lui: „poezia-i ca moartea în patul de nuntă și nașterea-n patul de moarte”. Imn și bocet deopotrivă e, așadar, poezia: bocet cînd imnifică și imn cînd jelește. E o ecuație oximoronică în care contrariile nu doar se contopesc, dar și trec unul în locul celuilalt.

Nucleul acesta central reverberează apoi în toate straturile poemelor, făcînd din ele un sistem contorsionat de echilibrare și armonizare a contrariilor. Și în primul rînd între vertijul imaginativ și tehnica de gestionare a fulminanțelor prin intermediul migălirii lor. Galaicu-Păun mizează pe o stihialitate dezlănţuită a imaginarului, descărcat în ample tensiuni expresioniste în care revelaţia are concreteţea imediată a spasmului, iar spasmul are gramatica diafană – şi atroce totodată – a misterului. Iese astfel o poezie de înalt voltaj şi de ample convulsii – sau cutremure – atît ale fiinţei, cît şi ale limbajului; o poezie parcă abia scăpată din teroarea viziunii şi care răsfrînge în pagină o panică vag controlată a propriei furori imaginative. Căci poezia lui Emilian Galaicu-Păun dintr-o astfel de furoare cu fond romantic îşi trage principiul vizionar şi chiar reporturile de cotidian, inserţiile brutale de real și inflamațiile sarcastice exprimă la el o condiţie de febră profetică; nu sînt simple transcripţii, ci inducţii violente de angoase iar realul, oricît de imediat, se proiectează, de fapt, nu ca notaţie, ci ca ipoteză şi ipostază imaginative, ca epifanii entropice.

Discurs eruptiv, baroc, expansiv în temele sale şi de neoprit în avalanşele sale imaginative (și nici din jocul inter-referențial), încercînd să cumuleze în sine toate valenţele unei stări, condiţii sau simbol (lucruri care, la el, fac întotdeauna un nod inextricabil), pe criteriul unei „exhaustivităţi” vizionare (ale unui vizionarism „hermeneutic”), poezia lui Galaicu-Păun pune – cel puţin în aparentă – contradicţie principiul expansivităţii vizionare şi al elanului extensiv al scriiturii cu acela al profunzimii şi esenţializării. Şi, fireşte, nu le-ar pune în contradicţie dacă nu le-ar folosi simultan, dacă n-ar încerca să pacifice două poetici ce par a se exclude tranşant. Numai că Emilian Galaicu-Păun „esenţializează” chiar în vreme ce se întinde şi se lăţeşte peste tot şi, totodată, se lăbărţează chiar în clipa în care contrage dramatic viziunea. Nu pe rînd, nu alternativ, ci cu una şi aceeaşi mişcare, exasperînd astfel barochismul prin fulguraţii şi justificînd concentrarea prin explozii discursive în lanţ.

Principiul acestei sinteze imposibile e un soi de oximoron structural al viziunii, dispusă să-şi trăiască exclusiv contrariile şi să-l releve pe unul prin celălalt. Acelaşi principiu al „sintezei imposibile” operează şi la nivelul propriilor „abilităţi” constructive, manevrate în aşa chip încît să facă un contrast drastic între electricitatea vizionară a unor secvenţe şi artizanatul de detalii (dus pînă la jocuri intertextuale, decompoziţii subtile şi aranjamente savante), între stihialitate şi migală. Explozia incontrolabilă pare astfel ţinută în loc de inteligenţa subtilităţilor, iar febra viziunii pare a se răci sub efectul pasajelor de literat abil. E vorba, desigur, de două ritmuri vizionare, de două viteze ale viziunii, una fulminantă, cealaltă artizanală; dar şi aici, nu de viteze sau ritmuri aplicate pe rînd e vorba, ci de acțiuni simultane, care se agresează una pe alta; sau, în cel mai rău caz, viteza lentă, de migăleală, nu constituie decît premisa de demaraj a ritmului eruptiv. De regulă însă, Emilian Galaicu-Păun înaintează cu ambele viteze deodată. Nu e de mirare că are nevoie de adevărate autostrăzi textuale, late pe cît de lungi, și de o orchestrare amplă a textelor. Și nu doar a textelor în sine, ci și a volumelor. Poate că tocmai electricitatea angoasei definitive din miezul poeticii impune o evidentă repetitivitate (de nu chiar circularitate) a temelor, dar nu e mai puțin adevărat că de o structură simfonică premeditat urmărită e vorba. Sînt motive care unesc (contopesc de-a dreptul) poemele, sînt simboluri transversale, care străbat mai toate poemele, sînt versuri care se îngînă unul pe altul de la poem la poem. Asta ca să nu mai punem la socoteală și topica deopotrivă contorsionată și pedantă, menită și ea să ritualizeze scriitura și să asigure levitațiilor brutale ale imaginației un climat de lentoare textuală, de recital liturgic.

Contradicţia funciară dintre hieratism şi barochism, dintre decantarea esenţei şi producţia de detalii, se rezolvă printr-un fel de vampirism diacronic al viziunii. Deşi pare extensiv şi expansiv, principiul scriiturii e, la Galaicu-Păun, unul extrem de restrictiv. Cărţile sale se înghit una pe alta, fiecare din ele absorbind esenţialul din cele precedente (nu neapărat reluînd texte, ci reluînd, în alte dimensiuni vizionare, aceeaşi reţea de simboluri şi aceeaşi problematică a condiţiei). Numai neputinţa de a scrie direct cartea ultimă, cartea „esenţelor” sau „cartea cărţilor”, l-a determinat pe Galaicu-Păun să se apropie de ea prin aproximări succesive. Căci, altminteri, viziunea sa constituie un proiect piramidal, iar expansivitatea scriiturii nu e decît efectul pervers al contracţiei vizionare şi al densificării implozive a semnificaţiilor.

Elanul spontan al imaginației spre stihializare e contrastat – și relativizat – pe de o parte de o stilistică a notațiilor procesate în simbolic și, pe de altă parte, de o imaginație „intertextuală” – nu doar de o memorie nemiloasă care erupe permanent citate și referințe. Fiind vorba de o poezie care nu s-a consolat cu regimul de gratuitate, cea a lui Galaicu-Păun își transformă cerneala în sînge – și sîngele în cerneală (sang d’encre), firește. În plan confesiv, ea e un vampir biografic (dar nu un exhibiționist). Materia cu care se nutrește e chiar biografia poetului, cu destule secvențe filmate în direct și cu prestații de real brut. Uneori chiar excesiv în imediatețea lui, dar făgăduindu-i poetului o anume fervoare de prelucrare simbolică a unor gesturi domestice (euforii senzuale ori chiar sexuale transformate în orgii simbolizante, în turniruri alegorice ori doar analogice, totul pe principiul ridicării la simbol a oricărui gest și detaliu). O lectură simbolică/simbolizantă a realului face, de fapt, Galaicu-Păun, chiar și acolo unde notațiile concrete se îngrămădesc în stive grotești (în ample poeme ale disperării morale și existențiale, ale mîniei vituperante și ale denunțului).

Dar „realul” lui, oricît de consistent, e – întotdeauna – deja culturalizat, deja formalizat, deja semnificat. El intră numaidecît într-o procesare alegorizantă și într-o schemă articulată, într-o structură simbolică. Iar cum acest proces nu poate fi oprit, cum realul e într-un elan ireprimabil de simbolizare, poemul rămîne să transcrie împletirea, suprapunerile, contopirile; el e punctul de convergenţă a cît mai multor elemente – şi cît mai disparate aparent – venite, de-a valma, din biografie, din memorie, din cotidian, din imaginaţie, din bibliotecă, din abilitate. Efervescenţa acestor „surveniri” îl pune pe poet în situaţia de a le administra ductilitatea simbolică, de a le capta pe o direcţie şi de a le armoniza potenţialul de sens. Se naşte astfel o scriitură cumulativă, arborescentă, al cărei rost e să lege într-o unitate de sens registrele de provenienţă diversă, strident centrifugale: „cînd va fi să dau colţul, întîmple-se tot aşa cum se imbrică, în schelele/ de la trei ierarhi, lemnul cu fierul. – eu n-am să dau colţul nicicînd, cîtă vreme/ rotunjimile ei scot, sub mîinile mele de disc-jockey, muzica sferelor./ – tot aşa cum se iau, pînă-n pînzele albe (de nuntă), rugina cu cariul. – din toate/ cel mai bine o prinde formula de unde n-am, dau!, cînd, în braţele mele, mă ia-ntre/ paranteze.– aşa cum fac roata băieţii şi fetele, prinşi după umeri/ de mijloc, la horă,/ ca un brîu de la trei ierarhi.” etc., etc.(vezi (po)em în carne şi oase). Precum sugerează titlul (nu singurul cu acest rost), nu cu un simplu poem avem aici treabă, ci cu însuşi Emilian, în carne şi oase. Şi cam aşa e, căci aceste Arme grăitoare vor să fie o transcriere a poetului însuşi, prins între biografie şi destin, adică între întîmplare şi scriitură. Toate – dar toate literal – se absorb la Galaicu-Păun în scriitură; inclusiv dragostea, amorul, văzut/trăit fie ca lectură, fie ca scriitură. Dar lectură şi scriitură rescrise, fără febră emoţională (necum corporală), ci doar cu febră simbolică. Această procesare în simbol – ori doar ridicare la simbolic – face din poezia lui Emilian Galaicu-Păun o apoteoză a realului. Indiferent cît de grotesc ar fi acesta, cît de repugnant ori traumatic, poezia îl ridică la o valență simbolică. Denunțurile lui Galaicu-Păun sînt, de fapt, imnuri; nu neapărat, la prima vedere, ale realului, cît ale puterii de transfigurare a poeziei. Dar odată aplicată această putere, odată exersată eficiența ei, se înalță și realul pe care ea-l agresează.

E o imnificare prin simfonizarea unui bocet existențial. Nu degeaba strigătul lui Munch traversează cîteva poeme, uneori în direct, alteori doar prin ecouri. Simfonia acestui țipăt o scrie Emilian Galaicu-Păun.

 

[Vatra, nr. 8-9/2018, pp. 29-31]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.