În altă zi se trezi spunîndu-şi nu mă voi mai împotrivi nimănui. Pesemne că se împotrivise foarte multora şi nu neapărat celor care i-ar fi vrut răul, de parcă ea ar fi avut vreun aparat de măsurat asta, nu, se împotrivise şi celor care o iubiseră, care o adoraseră, care îi ştergeau în fiecare zi statuia cu pielea celui mai tînăr şi delicat căprior sacrificat de un sobor de preotese despre care nimeni nu ştia nimic (o eşarfă muiată în lapte şi miere, în miresme proaspăt adunate într-un creuzet de aur bătut cu smaralde, diamante şi lapis lazuli şi o bucată de cărămidă şlefuită în formă de ou de privighetoare), nici măcar ea, Julia, pentru care se făptuise ritualul într-una din nopţile cînd steaua Venus se aliniase perfect cu stelele care-i guvernau ei planetele pasiunii. În toate nopţile cu o asemenea potrivire astrală Julia se despuia pînă la piele şi călca în picioare laolaltă, fără discriminare, florile de fîn, urzicile şi ciulinii, cu braţele ridicate în sus a implorare şi urlînd „nu mă mai iubiţi atîta! nu mă mai iubiţi atîta!”. Pielea i se făcuse gălbui-maronie, ca ceara de albine şi mirosea la fel, greţos de insistent parfum, degeaba se freca în fiecare dimineaţă pînă la sînge cu un prosop gros de cînepă ţesut pe urzeală de fire de argint, că după ora zece începeau să sosească, unul cîte unul, oamenii care alcătuiau cohorta celor care o iubeau la nebunie şi-i simţeau mirosul perfect, cei care-i strigau numele vărsînd lacrimi de adoraţie, cei care-i aduceau ofrande pui de prepeliţă gătiţi în sos de portocale şi mango, păstrăvi afumaţi în cetină de brad alb şi pin la fum mic dar continuu, bucăţi uriaşe de sacîz cu care-i albeau dinţii, blocuri tronconice de piatră colorată furate din cetatea Sarmisegetuza cu care aveau de gînd să alcătuiască un uriaş mozaic cu chipul Juliei chiar acolo, în mijlocul poienii unde ea cerea, din cînd în cînd, îndurare.

Ridicată la rang de zeitate e poieniţei, sărutată pe buze, pe părul tot mai rar căci fiecare îi fura pe ascuns cîte un fir, doar unul, din claia odată roşcovană şi care-i cobora pînă aproape de genunchii rotunzi şi lucioşi ca merele ionatane, mîngîiată pe umeri şi pe sîni de mîini tremurînd de patimă, mîngîiată pe spinare, pe ceakre, pe tălpi şi pe buricele degetelor cu pămătufuri aerate de aripile păsărilor din care fuseseră smulse cînd acestea îşi visau ultimele vise cuibărite în roua dimineţii, păuni ascunşi sub evantaiul rogvaiv al cozii, lebede albe şi mai ales nobile lebede negre care nu se dezvoltă bine decît în fosta Uniune Sovietică, pui de găină pestriţă cu puful rozaliu şi albastru veronez, fire gălbui din jurul ochilor bufniţei care îndrăznise într-o noapte să privească zeiţa săvîrşind ritualul: aşa era Julia.

Julia era cuminte acum.

Cu toate astea, sau poate tocmai de aceea, cuvintele deveniră brusc importante. Nu cuvintele cu care se exprima, ştia că ele se vor împuţina, se vor topi în coaja tot mai strîmtă a aerului care-o înconjura cînd îngheţat, cînd clocotit, vulcanic. Deja aproape că nu mai era nici o diferenţă între da şi nu rostite şi că mai aproape de adevăr era să-şi scuture capul înainte-înapoi sau de la stînga la dreapta. Poate că abuzase de cuvinte aşa cum abuzezi de o fiinţă inocentă, cu siguranţă spusese da cînd intenţionase nu, cu siguranţă nu spusese nimic atunci cînd ar fi trebuit să spună ceva, şi sigur vorbise prea mult atunci cînd ar fi trebuit să tacă. Dar nu la cuvintele astea se gîndea acum, pe ele le trădase cel puţin în aceeaşi măsură în care o trădaseră ele pe ea, la fel cum numele o ascunsese sau o demascase, nu la cuvintele născute curve se gîndea, nici la cele care vin mai apoi să tămîieze sau să asfixieze. Sigur existau, trebuia să existe nişte cuvinte interne, aşa precum ficatul, rînza, şira spinării, intestinul gros şi intestinul subţire, măduva spinării, cuvinte precum măduva spinării, da, din aceeaşi plămadă, măduva spinării cu siguranţă era ceva moale dar nu scîrbos moale, ceva între moale şi tare, nu vîscos, nu lipicios, mai curînd translucid ca umbrela ciupercii deabia răsărite, atît de fragilă că dacă o calci nu auzi pocnetul spuse, şi aici se poticni din nou). Mai curînd cuprinde ceva, dar uşor al piciorului ei desprins brusc de pămînt. Un astfel de cuvînt nu descrie (dar sînt o grămadă de cuvinte care nu descriu, şi ce, îndeplineşte o funcţie, e ca un plasture, acoperă o bubă, Julia se enervă îngrozitor şi rosti cu voce tare toate înjurăturile de care era capabilă şi care, desigur, nu exprimau nimic, nu se adresau nimănui decît lor înşile. Cuvîntul care locuieşte şi atît. (…)

Nu se gîndea la cuvîntul acela ca la un colac de salvare, nici măcar ca la o proteză sau o mahramă de borangic sub care să-şi ascundă faţa suptă. Mai curînd, dacă era să empatizeze cu o imagine, era aceea a unei sfere cu piele elastică, ce poză de căcat, la prima mînă de lăbar care ai fost, şi cuvîntul sictir!

Şi totuşi, cuvîntul exista, trebuia să existe, dacă nu pentru altceva atunci măcar ca să explice obsesia cuvîntului. E ca atunci cînd lălăi ca boul un refren de la o reclamă la pastă de dinţi. Era, trebuie să fi fost, cuvîntul care poate numi starea de după secunda următoare momentului în care ţi s-a spus c-a murit maică-ta. Sau poate chiar mai mult dacă se poate. Adică de ce să ne oprim cu mintea la burta gravidă în ultimul hal pe care o poate cuprinde cuvîntul?, cam aşa se scărpina Julia sub bărbie de fiecare dată cînd mieuna motanul. E ca atunci cînd tu eşti la celălalt capăt al lumii ăsteia. Of! Futu-i! Ca atunci cînd tu ştii că ştii şi nu-ţi foloseşte la nimic.

Sigur că Julia era bine. Aşa, cu ochii holbaţi noaptea şi ziua la fel, îşi spunea uneori că ochii stau mereu deschişi ca să mai poată şi ieşi zgura afară, prin ei. Prea multe arderi neregurgitate sau invers, în corpul ei nu mai rămăsese decît un bloc compact de cenuşă arsă pînă la capăt şi încremenit într-o formă care putea fi citită în două chei: de infinit sau de căcat.

Într-o după masă tîrzie, în timp ce încerca să-şi încheie ziua rotund, plimbîndu-se agale, uşor tîrşîit la asfinţit (pătat azi cu penele unse cu ulei de motor ars al unor păsări care deveniseră, în cel mai bun caz, ciori), i se păru că înţelege că greşise tot timpul ăsta cît îşi pusese tălpile ferm pe crezul despre dreapta cumpănă. O lovi că nu despre cumpănă e vorba, ci despre dreapta ta măsură. Poate că greşiseră ăia şi se spunea, se spusese, la început, dreapta cumpătă. Aia ar fi fost cu totul altceva, şi omenirea română trăise toată viaţa ei de rahat aşa, din cauza unei singure litere. Şi n-avea nici un dicţionar la-ndemînă să verifice, cum s-ar fi cuvenit într-un caz ca ăsta. Dată fiind situaţia, îi spusese cîndva cineva pe care îl iubea, nu, fără să precizeze care era situaţia. Stai şi te dai cu capu’ de pereţi, mănînci pămînt şi tot ce-a mai rămas după jupuirea gîştei umflate cu nuci şi borhot de prune, pentru că cineva nu-ţi spune care e situaţia din capul lui, sau fiindcă altcineva, vreun zeu care puţea a seu, greşise o literă. Juliei începu să-i placă teoria asta cu litera greşită, ar fi susţinut-o cu sînge pe pereţi în toate crîşmele din ţară şi din străinătate dacă i-ar mai fi păsat. Şi, desigur, asta o făcu să se-ntrebe dacă îi mai pasă de ceva, dar cel mai mult de dihotomii. În fond îşi construise viaţa şi mîndria pe, peste, cu sau alături de ele şi, de la un jenant moment de recunoscut, deja le căutase, nu mai putea trăi fără sinele ăsta decît hăpăindu-le, înşfăcîndu-le precum, după douăzeci de ani, puşcăriaşul femeia. Dihotomia îi fusese dată ca o sinecură, ca nectarul destul de amărui dintr-un macerat al unui fruct foarte rar despre care încă nu aflase cum se numeşte, dar cu siguranţă va fi aflat pînă atunci.

Îi plăcea şi cum sună, îşi ţuguie buzele uscate înspre di-ho-to-mi-e. Cu toate că, se gîndi, ar fi putut să i se fi dat ei, special, diho-to-mie. Adică de ce să nu personalizeze? Nu era dreapta măsură, nici dreapta cumpănă, nici dreapta cumpătă. Era dreapta ta cumpătă, sau cum i-o zice. A nu se confunda cu crucea ta, aloooooooo!, acolo era clar, nici o literă în plus sau în minus sau strîmbă. Şi, sigur, era diferenţă între cumpătă şi cumpăt, aşa cum e între cocoş şi găină. Lesne de-nţeles de ce, fiindcă găina face oul, ha! (şi auzi imediat, în occipital, comentariul la fel de inteligent al unuia, da, dar cocoşul e mai deştept, că ceva).

Zero: nici o primăvară, doar o vară din aia coioasă

cît o casă urîtă de la țară și ei îi plăcea la nebunie, se simțea ca-ntr-o cutie de jucării din anii 70, fetiță cu bundiță și cu mașină de cusut, domnul cu texte din revista pif în care vorbea despre fututul protejat, era ca la practica de strîns cartofi. Făceau ei tot soiul de presupoziții, dar nimeni n-a ajuns la nici o concluzie.

CIFRE

1. nesăbuită doamnă a melei ființă, dumneavoastră sînteți cea care m-a lăsat în neputință. aveați o roză gri peste o coastă, am văzut-o dintîi, am zis că e o rază din călcîi, nicicînd pînă atunci nu mai fusesem în fumul unei roaze gri, mi s-a părut mișto, cea mai mișto culoare din lume, ceva între platon și legumele de zi cu zi, ce poate fi mai voios, mai cu folos

2. Ali se trezi într-o noapte printre șoapte și nici o bucată de lună să vadă de unde veneau. veneau din partea cealaltă, ea era sedată, dar sigur că era dănuț care-i șoptea celeilalte te iubesc și te vreau ca să te fut. fără fabrici și uzine și mine, doar cu tine. cealaltă îngîna ceva mîngîietor, da, nu.

3. și eu mi te imaginez goală ca pe un prunc abia ieșit din mă-sa așa, mic, nespălat de placentă. ca pe-o planetă pe care nimeni, niciodată, n-a pus nimic. cu sînii rotunzi și vag căzuți, puțin nespălată pe dinți, cu ochii vag holbați de surpriza de-a fi privită cu dragoste în halul ăsta în care-ai ajuns, cu mîinile umflate de la mușcături de țînțari, cu inima ca secundarul unui ceas care-a luat-o razna, cu gustul c-ai ajuns într-o hazna, amore mio, iubita mea. ai piei groase pe picioare, nimeni nu mai are răbdare. te voi curăța, ți le voi unge cu te miri ce, te voi îmbălsăma în ulei de santal, de piatra lunii care cică face bine la femei, te voi face să miroși ca un tei numit andrei din spatele blocului meu din cartierul cu același nume.

4. se făcea mare cît un înger pe cer pe ger, se cristaliza și de-acolo, cu un ochi de peruzea și celălalt privind prin perdea spunea, dar numai celor care merităm, vreți ouă cu tartar? eu am înțeles din prima, dănuț se uita ca un bou, femeia cu mesuța cu roți ruginite rîdea. fiindcă nimeni nu știe să le facă mai bine ca mine, iar eu nu le dau decît celor cărora li se cuvine. ei trei au sărit imediat, dănuț primul, mîncase doar orez fiert cu ceva holografe de substanțe de gust. dănuț trebuia hrănit, fiindcă el numai așa știa să trăiască, să pască. tu, între iubirea mea, dar deja nu se mai știa cine o făcea, tu începeai să-ți vezi ochii pestriți și direcția în care priveai, dar nu se mai putea. între coleduct și canalul lacrimal se-nfundase un canal cu care nu te puteai pune nici măcar cu pompa aia de cauciuc. între timp, eu te adoram atît de mult că aș fi putut să-ți iert orice, chiar dacă dinamitai un viaduct de la barajul vidraru. ce-ar fi putut să se-ntîmple, să moară înecați 400116 oameni, plus orătănii, toate casele, important era ca tu să scapi. nici nu mai conta cum, doar cu răsuflarea veșnică la tine

5. nu mai știu de durerea ta. nu mai știu nici de-a mea. e doar o măsea stricată pe care ne-o va scoate imediat dănuț cu un aparat. el are nume, îl cheamă aparat, e reparat de două zile și o să-și facă foarte bine treaba, să extragă punga întreagă. dar ce contează, dănuț va fi acolo, el e ză mastăr ăv ză aparat, va face un nod nodular între aparatul meu și aparatul tău, astfel încît să se consume cît mai puțină energie.

6. circulă ciori pe cer în prostie, văd asta din patul în care m-am pișat fiindcă e deschisă fereastra. ție ți s-a adus o floare mofă, o catastrofă, o cartofă, nu mai ai nevoie să vezi ce-i după geam. eu am un an de grație, văd ca niciodată, văd o ciocolată uriașă Twinnings, văd o fată tunsă scurt, băiețește, mă văd pe mine în tine, iar văd fabrici și uzine dar altfel dar altfel decît erau înainte, e ceva fără cuvinte, doar cu raze, cu ceva gaze rămase din regimul trecut, e absolut mișto. un turn în Egipt în care sîntem închise amîndouă cu binecuvîntarea lui dănuț și a nevestelor tuturor sultanilor din lume, femeia cu mesuța cu roți ruginite care poartă, mai nou, o mustață cănită dar vopsită movă ca s-o recunoaștem, un puț în care e apă sfințită.

7. I was well untill i met you. and then, slowly, like the move of a MELC, i went mad. it felt good, after you’ve been dead. too good. that’s why, one day I’ve decided to kill you. it was too late for me, but at least you could be saved. David said you never know if you kill for love or for hate but, then, it doesn’t matter. you just kill, because someone has to survive and carry ALL the burden. I wanted, starved, to see the last glimpse in your eyes. it was just you there. I knew that I was right.

8. mîngîietor bont ca un cuțit cu care s-a desprins mămăliga uscată de pe ceaun, încercînd să-l ascuți pe oală cu o țeapă de piatră, credeai c-o să meargă , că oțelul e vargă, una din alea cu care mă pocneai cînd eram mică peste cele mai frumoase picioare din lume. ei, bine, picioarele s-au vindecat și au zburat și pe verticală și pe orizontală, tu ai rămas cu ochii holbați la masa pe care îți lăsasem niște cîrnați cu mult usturoi, în semn de numele nostru. nu știu dac-ai plecat de-acolo, dar sper măcar să-i fi mîncat. noapte bună.

9. noi ne știm mai puțin decît ne știam înainte, dar nu-i de mirare, vine cu cîte-o-ntrebare să-ți mai tragă cîte-un cot în spinare, să-ți aducă aminte de cîte ceva. noaptea se-mblînzește, vine și se pune-ntre noi ca mielul lui Dumnezeu. și-a adus și-un pat pliant cu așternuturi roșii așa, de sanchi, dănuț nu a fost niciodată un combativ, în schimb a fost bun la inimă, mi-a dat mie o perină, ție ți-a schimbat odată un pampers cu mîna lui, iar lui i-a venit să-și bată un cui în cap. dănuț e bun. a-nvățat aproape singur trei limbi străine cu cuvinte medicale, din alea pe care nu le pricepe nimeni, și-a luat un cocoșel cu pinteni pe care apoi l-a lăsat să cîrîie liber pe holuri, îi aducea grăunțe de-acasă pe care le cumpăra singur din piață, nici măcar o dată nu o rugase pe femeia cu mesuța cu rotițe ruginite să-i facă acest serviciu. dar femeia cu mesuța știa că dănuț mai uită sau e foarte ocupat și-i aducea oricum cocoșelului grăunțe de la ea de-acasă din grădină, cîtă mai avea și ea și i le punea lu domnu acolo, în birouașul lui, astfel încît domnu să fie sigur că s-a ocupat chiar dumnealui. odată, cocoșelul, pe care-l botezasei chiar dănuț i-a schimbat numele în Petruț, că avea memorie scurtă și se mai și dădea toată ziua cu capu de holuri. a intrat chiar la noi în cameră așa, pe nepusă masă. dănuț l-a certat foarte urît, de mama lui, cocoșelu dădea din aripioare să zboare dar nu i-a ieșit și, cum ne deranja foarte tare, dănuț i-a tras un șut în cur sau cel puțin asta a vrut și cocoșelu a fugit urlînd ca din gură de șarpe.

dănuț era puținii perfecți din locul acela. de aia era și atît de căutat de tot soiul. și așa se și purta la slujbă. cu fetele, însă, era altceva, mai ales după ce le decupase țîțele cu o măiestrie demnă de brîncuși, apoi le pusese la congelat, că nu se știe niciodată ce minuni mai face știința așa, peste noapte. sau mai demult, dar numai acum s-au hotărît să dea drumul la descoperire. erau, fuseseră, frumoși ca patru mere ionatane, preferatele lui, ca alea din grădină de la mă-sa, sau ca pepenii care ajungeau pe la mijlocul lui august și pe la dolhasca lui cea mai dragă ca loc din lume. sau ca niște savarine servite frumos pe o tavă de argint cu înscrisuri arăbești, arabescuri de damasc ai spune, aproape că-ți venea să furi cireșele din vîrf și să le vîri pe toate patru deodată în gură și să le leorpăi așa, cu sîmburi cu tot, cum îl învățase mama lui că se mănîncă măslina. dedesubt, presărate curvește, de nu le puteai vedea, coacăze lăsate la macerat aproape un an, cîțiva sîmburi de nucă rumeniți la cuptor la focul cel mai mic, fistic pe care, dacă-l desfăceai cu mîinile goale, puteai găsi și cîte o perluță scoasă directu cu dinții de un scafandru pe nume alexandru tînăr și blond cu ochi albaștri din marea caraibelor. ba nu, mai bine o sirenă cu coadă movă, doar cu cîteva vene la vedere, subțiri ca borangicul din mahramele din dolhasca sau darabani.

11. ca o sticlă adusă de la oceanul pacific (cu accentul pe ultimul i) se simte Ali acum. o sticlă mică, din aia de suc, probabil de portocale amestecate cu kiwi, găsită pe o plajă într-o zi cu un vînt de te lua pe sus și nu se știa unde te duce. cineva pusese în sticluță nisip de la oceanul pacific, bleumarin sticlos cu cîteva resturi de scoici roz. deschisese o singură dată sticluța pe care, de altfel, dănuț i-o adusese cu mare drag. a nu se încerca în spații înguste. Julia nu avea nici un fel de sticluță, poftea pînă și la sticluța lui Ali, se gîndi să-i ceară maică-sii care, dacă tot o futea la cap degeaba în fiecare zi, măcar să-i aducă și ei o sticluță, să aibă și ea sticluța ei.

acolo e iubitul ei cel mai iubit, un parazit mincinos și hoț, l-ai văzut numai fiindcă avea un soi de moț crescut parcă din cur cînd eram foarte mici și foarte curioși. acum e specialist în știința junglei amazoniene a împerecherii.

10. and i finally died, and I started the whole living. așa zice bee gees

    1. și zice dănuț într-o noapte în somn, sau poate nu, cum poți opri soarele să se-nvîrtească în jurul pămîntului. eu am amuțit ca un cuțit nefolosit din războiul de independență. Julia n-a mai dormit deloc bine niciodată, de curiozitate, nu care cumva să piardă ceva

13B. de la înălțimea celor 170 de cm ai mei m-am dat prima oară jos din pat și îmi tăiaseră cam cît un cap întreg, nu despicat din măduvă și mă mai lăsase și văduvă.

15. femeie frumoasă și nebună, o să stau să mă uit la tine ca la o lună, o să mănînc semințe goale care încă nu-s gata, n-o să le trec prin foc fiindcă nu va fi cazul, o să mă uit la tine pînă-mi vor exploda ochii și-atunci o să m-arunc în mare să mi-i spăl cu sare pînă cînd se vor albi și nu vei mai putea ghici decît în ochiul desfăcut din piele, în ochiul pescăruș care urlă, și puțin din celălalt ridicat din pat, de pe pernă. hai cu mine, îți va spune, hai cu mine îți va spune, hai cu mine să-ți arăt o jumătate de arcă, o jumătate de porumbel, o jumătate de ce și cum vrea el și o jumătate de lume. apoi, imediat, arca se va scufunda. indiferent ce-ai spune.

16. BERLIN

Off every tree in the garden you may freely eat, but of the tree of knowledge of good and evil you shall not eat of it, for on that day you shall surely die (Gen.––- 2:17)/ my translation.

   oh, yeah, as if we could ever learn anything—

scurtă fu iubirea noastră, scurtă și cam rățoită

18. nu mă interesează lucrurile mari, numai cele foarte, foarte mici, cum ar fi furnici, pitici, limbrici, coada unei pisici. lucrurile mari sunt deja foarte mici, iar lucrurile mici, și mai mici. mai mică decît furnica poate fi puricele, ființă dezgustătoare fiindcă pișcă și poartă cu el germeni, e-coeli. o furnică mai mică nu poate fi decît atît, o furnică mai mică, poate cît un atom de gazon peste care calci tu, David, în orice secundă sau cum s-o fi chemînd timpul acolo, la tine.

19. youre here, enjoy not hearing/cant you/cant you choose to choose to be here/ever surrounding me/ dont even help to see/No/let me see with and through my own eyes/and over my ears//–////–/

20. jî sî di plai na ștrada = n-am loc nici pe stradă. sau, mai curînd, eu vin din stradă, acolo locuiesc. morții mei care mă privesc de pe pereți și, cînd vreau să-i închid într-o cușculiță, mă fac să dansez în vis dansuri pe care nu le știu în realitate. tată, nu-mi place luigi ionescu. (amalia rodrigues, așa vorbește ea).

21. noi doi sîntem aici ca doi druizi/ fără glas țip la tine/ fii lîngă mine la vremea răstignirii/ sau lîngă răsăritul de soare nou sau de bine sub lemnul de chiparos ca să miros ca tine.

Haha, ne-apropiem, nu distrugeți, băi, nu distrugeți, e Marte, hai să mai tragem o tură, ne-nvîrtim, ne transvestim să nu ne recunoască dănuț, femeia cu rotile, domnul cu miroase, niște mirese avute demult, un chip oarecare făcut din lut de la bunică-mea din fundul grădinii unde să făceau și doi snopi de in de unde se lua ca să facă chirpici ca să mai zidească o căsuță pentru ultimul născut care urma să se-nsoare cu o putoare, ca toți băieții ei.

și julia gîndi ive got my mojo workin (elvis)

 (…) FINAL: ea avea cinci ani și era șefa casei, ea îi duce pe băieți la cerut, apoi îi ducea la coitut, că crescuseră mari și aveau nevoi, ea spăla cămășile urduroase, ea alunga miroase. avea cinci ani și acolo va rămîne

 

 

 

[Vatra, nr. 8-9/2018, pp. 25-28]