Una dintre cele mai ambițioase cărți din domeniul studiilor literare din ultimii ani vine de la Martin Puchner, profesor de literatură comparată la Universitatea din Harvard și editor al prestigioasei serii Norton Anthology of World Literature: Lumea scrisă. Povești care au schimbat oamenii, istoria și civilizația*. E meritul Editurii Polirom de a o fi publicat la doar un an de la apariția ei în Statele Unite și de a face cunoscute publicului românesc câteva dintre modalitățile noi de abordare a literaturii în America (și nu numai), legate de versiunea actualizată a comparatismului, așa-numitul câmp al World Literature. Un comparatism extins față de modelul eurocentric, care încearcă să deconstruiască raporturile de forțe dintre culturi și să releve libera circulație a ideilor dincolo de culoarul îngust al literaturilor naționale. Cartea beneficiază de cel puțin două inovații ale teoriilor despre literatură din ultimii ani: în primul rând, ea instrumentează un concept extrem de lax al temporalității, respingând istoricismul mecanicist în favoarea a ceea Wai Chee Dimock numea „deep time”: segmentările stricte cu care operează în general istoricii literari fac loc unor jocuri de perspectivă în care idei strict contemporane sunt citite pe ecranul mai larg al unor vârste culturale considerate încheiate. Din punctul de vedere al imaginarului literar-intelectual, antichitatea e la un pas distanță de lumea actuală și un mare atu al cărții lui Puchner (pe urmele lui Dimock) e acela de a încuraja suprapunerile: unele în mod superficial, pentru plăcerea publicului, precum asemănarea dintre modul de a citi pe tăblițe al anticilor și modalitățile recente de a citi pe tablete, altele cu bătaie mai lungă.

Unei noțiuni lărgite a timpului îi corespunde o reinstrumentare a ideii de spațiu în studiile literare („cotitura spațială”, în cuvintele lui Fernando Cabo Aseguinolaza), înțeles ca mod de fragmentare a organicismului practicat de istoriile literare tradiționale. Atenția pentru locul în care se produc ideile reprezintă o cale de acces mai directă la iregularitățile și la eterogenitățile literarului, care circulă dincolo de granițele convenționale ale statelor. În Lumea scrisă, Martin Puchner se plimbă nu doar ideatic de pe un continent pe altul, ci și…fizic, într-un soi de căutare a originilor geografice ale literaturii. El călătorește pe urmele unui Alexandru cel Mare obsedat de Iliada, pe cele lui Goethe prin Sicilia, vizitează insula St. Lucia în căutarea unei epopei postcoloniale, într-un soi de critică literară gonzo, redactată adesea la persoana întâi.

E vorba așadar de o carte cu tendințe maximaliste, întrucât își propune, în doar câteva sute de pagini, să acopere patru milenii de literatură și toate continentele. Miza ar fi, nici mai mult, nici mai puțin decât aceea de a arăta „felul în care literatura modelează viața majorității oamenilor de pe planeta Pământ”. Ba mai mult, introducerea insistă asupra felului în care literatura se propagă în spațiul cosmic: cei trei cosmonauți însărcinați în cadrul misiunii Apollo 8 să ajungă pe Lună contemplă Pământul de acolo în termeni…poetici, observă Puchner. Și nu e vorba doar de faptul că pionierii tehnologiei citează din Biblie în cosmos, ci și de faptul că descriu ceea ce văd de acolo într-un limbaj apropiat de „marea tradiție americană a imagismului, care se potrivea perfect cu un obiect dur și strălucitor precum Luna”. E o interesantă, deși exagerată, tragere a turtei unui eveniment crucial pe spuza literaturii, mecanism care ordonează discursul lui Puchner de-a lungul întregii cărți. Lumea scrisă reface, de fapt, istoria omenirii din perspectiva relațiilor cu literatura, înțeleasă în sens foarte larg ca istorie a textelor, dar și a felului în care ele se intersectează cu discursul oral și se propagă prin diferite tehnologii ale scrisului (alfabet, hârtie, carte, tipar, mediu online). Toate alcătuiesc un continuum complex, închegat de către Puchner într-o narațiune deschisă, fragmentară, cu inserții literare și autoconfesive. De altfel, o întreprindere care acoperă calupuri atât de întinse de spațiu și timp n-ar fi putut apela la un discurs riguros științific. Chiar eticheta de „studiu literar” e ușor improprie cărții lui Puchner, un amestec – bine omogenizat, de altfel – de istorie, literatură de popularizare, ficțiune, critică literară și jurnal de călătorie. Un concept inedit, imposibil de încadrat într-o tipologie.

Pe scurt, volumul încearcă să demonstreze că literatura înțeleasă în sensul cel mai general a fost prezentă în toate momentele de turnură ale istoriei umanității – fie că le-a provocat sau doar le-a intensificat sau reflectat. Capitolele, așezate oarecum cronologic, propun un tur de forță prin textele fundamentale ale omenirii, de la Epopeea lui Ghilgameș și Iliada, Biblia și O mie și una de nopți, Povestea lui Genji japoneză, Popolul Vuh al mayașilor, Don Quijote și Epopeea lui Sundiata din Africa de Vest, până la Recviem-ul Anei Ahmatova, Manifestul comunist sau epopeea postocolonială a lui Derek Walcott. Privite printr-o lentilă atât de mărită, din cosmos, cum s-ar zice, titlurile de mai sus – indiferent că sunt narațiuni mitice, cărți religioase, piese literare sau manifeste politice – pot fi trecute la capitolul „texte fundamentale” în sensul că fiecare creează „coeziune socială, vorbind despre origini și destin și conectând culturile la trecutul îndepărtat”. Sunt moduri de a coagula trasee individuale și destine comunitare care, deși strâns legate de o geografie concretă, o depășesc prin anvergura problematizărilor și a circulației ulterioare.

La modul concret și simplificator, de fiecare dată când ceva major s-a petrecut în istoria omenirii a fost la mijloc un text și Lumea scrisă poate fi citită ca o narațiune istorică de aventuri în care cărțile nu mai reprezintă personaje secundare, ci ocupă prim-planul acțiunii. În lectura pe jumătate serioasă, pe jumătate literaturizantă (să nu zic romanțată) a lui Puchner, ambițiile imperiale ale lui Alexandru cel Mare au fost modelate de Iliada, cartea cu care dormea la căpătâi: „acesta venise în Asia ca să retrăiască povestirile despre Războiul Troian”. Mai puțin ficționalizate sunt capitolele care vorbesc despre influența textelor fundamentale odată cu dezvoltarea tehnologiilor scrisului, inextricabil legate – și cartea lui Puchner nu obosește să sublinieze acest fapt – de istoria culturală ca atare. Constatare aproape banală, dar neluată în seamă suficient de istoria ideilor: contextul în care s-au născut alfabetul, pergamentul, hârtia, tiparul sau modalitățile de distribuție moderne trebuie luat în calcul atât în fizionomia textelor, cât și în modalitatea în care ele însoțesc sau influențează activitățile oamenilor.

Excelente sunt, în acest sens, capitolele despre complicitatea dintre tehnicile tipografice și diseminarea ideilor religioase în secolul al XVI-lea, deopotrivă dogmatice și reformiste. Nu doar Biserica sesizase beneficiul extraordinar al tiparului – în comerțul cu indulgențe –, ci mai ales ereticii: „Luther și-a dat seama că tiparnița putea fi o armă redutabilă pentru un scriitor ca el, lipsit de putere instituțională, dar cu opinia publică de partea sa”. Mai mult, apariția tiparului reprezintă o condiție sine qua non a democratizării ideilor și a stimulării auctoriatului individual: „În noua lume creată de tipar, nu conta că erai conducătorul celei mai puternice organizații din lume sau că te puteai declara purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu. Conta cât de bun erai ca scriitor. Era singurul lucru care îți conferea autoritate. (…) Luther a fost primul superstar al tiparului, maestrul noului gen al polemicii tipărite”. Nu mai puțin interesant e capitolul despre circulația, în timp și în diferite zone ale lumii (prin „cititorii” Lenin, Mao, Ho sau Castro), a Manifestului comunist, cu concluzia uimitoare că „cu cât se publicau mai multe exemplare într-un anumit loc, cu atât era mai probabil ca acolo să se declanșeze o revoluție”. Sau cel, contrar, într-un fel, despre neverosimilul caz al Requiem-ului Annei Ahmatova, conservat în memoria autoarei și a apropiaților ei, rămas nepublicat timp de aproape jumătate de veac. Studiul de caz oferă un exemplu despre redescoperirea oralității în secolul XX, dar și despre consacrarea paradoxală a unui text nu prin circulație, ci prin asceză și prin interdicție.

De altfel, Puchner reține în narațiunea sa nu atât sau nu doar textele cele mai bune (nici nu practică close reading-ul, de altfel), cât mai degrabă peripețiile lor neobișnuite în istorie. Probabil că cel mai interesant aspect al cărții e discursul naiv (mimat, autoironic, în fond), de extraterestru proaspăt aterizat pe Pământ încercând să elucideze raportul dintre comunitățile umane și formele lor de exprimare de la origini până azi. E, probabil, și singura modalitate de abordare a unor texte zdrobite de suprainterpretări. Impunerea Vechiului Testament ca scriere sacră, demonstrează Puchner, e în mare măsură dependentă de „decizia lui Ezra, primul său scrib, de a institui scriptura portabilă ca mijloc de venerație a Dumnezeului iudeilor”. Biblia ebraică, conținând experiențele unor exilați, „a supraviețuit pentru că nu depindea de pământ, regi și imperii; acestea nu erau necesare și și-a putut crea propriii credincioși, care să o poarte cu ei oriunde s-ar afla”. Nu mai insist: incitante sunt și capitolele despre mayași, care au încercat să supraviețuiască cultural după distrugerea tuturor înscrisurilor de către invadatorii spanioli – printr-o operă fundamentală (Popol Vuh); sau capitolul despre primul roman al omenirii, Povestea lui Genji, apărut în Japonia sub semnătura unei femei datorită căreia cunoaștem viața la curtea Heian din secolul XI; în fine, cel despre cazul ciudat al lui Derek Walcott, autor care scrie epopeea postcolonială a insulei caraibiene St. Lucia și obține premiul Nobel în absența oricărei tradiții literare locale…

S-a observat deja, Lumea scrisă e „Odisee intelectuală” a cărei misiune de a restaura importanța umanioarelor în contemporaneitate nu trebuie subestimată. Ocolind sistematic termeni precum „universalitate”, „eternitate”, „capodoperă”, asociați în general literaturii, volumul lui Puchner reprezintă un subtil elogiu al textului și al relevanței lui sociale. Numai că spre deosebire de semnificația sa în metanarațiunile moderniste, el nu mai e inaccesibil, nici autoreferențial ca în cele postmoderne, ci coagulează experiențe umane, modelează comunități, provoacă evenimente. Tot despre intertextualitate e vorba în acest lanț neîntrerupt de cărți care comunică între ele trangresând spațiul și timpul, dar trebuie spus că intertextualitatea celor mai recenți comparatiști (al căror mesaj Puchner încearcă să-l traducă publicului larg) are ieșire la realitatea concretă. Printre ochiurile lanțului livresc se strecoară permanent ideologii, ritmuri temporale, episteme științifice, geografii.

______________

*Martin Puchner, Lumea scrisă. Povești care au schimbat oamenii, istoria și civilizația, traducere de Anacaona Mîndrilă-Sonetto, Polirom, Iași, 2018, 314 p.