Cu toată fizionomia ei convulsivă, care pare că empatizează cel mai des cu radiografia dramatică, poezia Nicoletei Nap din debutul ușor desincronizat, aproape imperceptibil e doar în aparență una de survolare a interiorului. Asta pentru că, în general, politica ei pornește mai degrabă de la sondări ale exteriorului, decât de la exerciții introspective propriu-zise.

 „Specialitatea” poetei merge în zona explorării lumii din jur din perspectiva unui autism funciar și asumat ca fiind modalitatea cea mai la îndemână pentru derularea proiecțiilor sale de criză: „am tăiat firele dintre creier și rest/ fără indicii, lăsând în urmă un loc aseptic,/ și mi-am zis/ cuprinsă de satisfacție personală:/ rezistăm/ rezistăm/ pentru acea poză de final// de atunci ies fără griji pe stradă/ nu mă mai tem de nici o intersectare/ am senzația că privesc un film piratat,/ ușor desincronizat, aproape imperceptibil,/ mici efecte secundare”, efecte secundare. Strategia aceasta monotonă și premeditată redirecționează, deci, fluxul interior al poemelor înspre consemnarea mecanicii și a mizeriei zilnice, un „proiect” care n-are cum să excludă și o doză bună de scepticism și ironie. Chiar și fără frenezia denunțului, poemele reconstituie câteva cadre urbane alienante ca pe niște spații privilegiate, de unde își alimentează viziunile „banalității înfiorătoare”: „într-un apartament utilat cu strictul necesar/ sub lumina veiozei de la Ikea/ cineva în căutarea formulei/ pentru neputință/ saci și cutii/ așteaptă evacuarea/ mirarea mută/ perplexitatea/ exploratorului păcălit de miraj/ peisajul arid păstrează încă pulsația unei proiecții/ dinamice/ resturi/ cât să mențină respirația/ funcțiile minimale/ de la o zi/ la alta”, din Gara de Nord. Indiferent dacă pornesc de la colțul blocului sau sunt desfășurate pe o scară mai largă, ca o practică socială în serie, palparea sensibilității contemporane și, de aici pornind, aceea a neputinței & anxietății pe care aceasta o declanșează devin principalul filtru al episoadelor post-traumatice pe care le „colecționează” acest debut.

Unul care, lapidar și având tonul calm și aproape resemnat al futilității, are meritul de a-și gestiona fondul vulnerabil cu un control inteligent al frazei.

____________

* Nicoleta Nap, ușor desincronizat, aproape imperceptibil, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2017

*

micile cutremure ale Ligiei Keșișian sunt, fără excepție, consecința unei imaginații fervente. Poemele au, toate, frenezia și exuberanța gesturilor evidente, cultivă cu insistență scenariile elaborate.

Fantezismul acesta organic pe care îl iradiază merge mână-n mână și cu frecvente sugestii pre-originare sau alegorice și cu niște puseuri etnografico-religioase acumulate din loc în loc, care dau versurilor aerul unor apariții baroc-spiritualiste. O bună parte din aceste demonstrații au o miză erotică, pe care și-o exploatează cu mult fast: „Când umbrele noastre s-au întâlnit/ Le-au aspirat și pe cele din jur,/ Ale copacilor, ale ierbii înalte/ și cu o viteză din ce în ce mai mare,/ pe ale caselor din tot ținutul/ toate umbrele la un loc au creat/ o noapte densă în miezul zilei/ și nu ni se părea nimic bizar/ în luna care răsărise între noi/ tăceam și aveam impresia/ că vântul ne aduce povești de departe,/ din orient./ ți-am mângâiat părul și mi s-a părut/ că am în palmele mele pui nou-născuți/ de păsări prădătoare.”, Păsări de noapte. Bizantinismul acesta senzual (temperat mai sus, comparativ cu alte secvențe de-a dreptul flagrante), cu toate variantele lui – dragostea ca asteroid (Un pic de cenușă), elanul voluptății (Combustia eternei reîntoarceri), drama post-despărțire (Mici cutremure, Înecatul) etc. –, e produsul cel mai evident al instinctului teatral în voia cărora se lasă poemele Ligiei Keșișian; uneori printr-o retorică ludică forțată, în Joc imoral de cuvinte curgătoare (asumată, totuși, prin subtitlu – let’s not take ourselves too seriously), ori prin verva indicațiilor regizorale, în alte părți, așa cum se întâmplă în poemul În căutarea pietrelor din care a fost aprins primul foc al lumii. Se vede cum toată această combustie de care „suferă” volumul e întreținută încă din titluri, căutate și nu o dată emfatice.

„Contaminarea” definitivă și excesivă cu o mitologie vizionară și încărcată de premoniții & semne – când nu erotică, existențial-teoretică („Am atins fericirea cu vârful degetului/ mă temeam să nu se spargă/ să nu se dezmembreze/ să nu-i cadă brațele și urechile prin toată încăperea.”, Plecă o barcă din port pentru totdeauna vs. „Prima durere a lumii a fost singurătatea./ […] A doua durere a lumii a fost izgonirea.”, Înțelegerea unei arii pe care o ascult dimineața vs. „am întrebat-o câți ani are/ Ea mi-a răspuns N-am./ Și am luat-o la mine acasă și am iubit-o/ A doua zi nu mai era, doar un miros de spirt și lumânare arsă,/ doi nuferi pe pernă/ M-a iubit așa de mult în noaptea aceea, că mi-a dat mie moartea/ ei și m-am gândit că mai mult de atât nu se poate să iubești.”, Poate că nu vine la noapte) –, e reflexul cel mai specific al debutului din mici cutremure.

___________

*Ligia Keșișian, mici cutremure, Editura Charmides, Bistrița, 2017

*

Cu o reușită calibrare a tensiunii dintre imagini și fraze, poemele cu care debutează Simona Nastac în Culoarea deprimantă a mierii lasă impresia că au o mitologie proprie matură, deja formată. Jargonul lor extrem de actual dezvăluie un tablou clinic al contemporaneității, puternic racordat la rețeaua realului, pe care îl distilează cu multă luciditate.

Aș zice chiar că perspectiva caustică și cinică pe care o configurează miza aceasta sociologică a poemelor, care nu lasă loc de compromisuri și prin care acestea semantizează cotidianul sub forma unor ideologii sensibile la derapajele actuale – sociale, de tip mass-media, ori culturale, în general etc. – e ceea ce individualizează acest proiect poetic. Câteva episoade cu accente politice confirmă intuițiile fine ale poetei: „țară mică, de provincie,/ cu densitatea 5.513 g/cm³/ turbine eoliene și specii nevii// biserici// între blocuri/ blocuri între fabrici și fabrici/ între cimitire, unde verbul/ a canaliza miroase în/ egală măsură/ a resturi umane și/ succes”, oul-fosilă vs. „salt de paradigmă/ subzistența-i un vers/ alienarea o țară/ (din lumea a doua)/ aici timpul moare/ stratificat:// privirea vecinilor, goală/ verdele ierbii gazdă/ betonului confrat// factura de gaz/ și lapte matern/ specii emergente/ prezentul nevrotic.// absent.”, carnea lumii sensibile. Predispoziția rațională și tratamentul aseptic al versurilor nu merg, însă, doar în direcția abstractizării stării lucrurilor și a consemnării fisurilor postumane pe care poemele încearcă să le recompună, ci și înspre câteva secvențe personale, care nu afișează nimic din fragilitatea convulsiei, ci o redirecționează prin dezamorsare.

Eliberat de rigorile confesiunii efective, deci, discursul își reliefează plasma dramatică tocmai prin exercițiul epurării și al tăieturii precise a conceptelor: „femeie remarcabilă, cu propulsie nucleară,/ instituție eminentă, planific, bugetez, am idei./ realmente. realimentez./ nu fac firimituri în pat, scriu rapoarte, apă fără gaz, organizez./ cereale versus divergenți vernaculari./ nu ridic vocea, ever, pun numai întrebări minore cum/ ar fi și n-aș vrea să. adresele celorlalți la BCC./ animalele mă iubesc, peștișori, bebeluși, batracieni./ presa mă ignoră/ next time I’ll try naked nu recunosc nimic. viața e/ precară/ plină de promisiuni”, umbre pe calcanul de vizavi. Conturul acesta atent calibrat al versurilor Simonei Nastac, foarte vizual uneori („incizie-n piezișul pânzei/ soare negru/ câmpuri de petrol”, eclipsă) e o formă de inteligență poetică. Viziunea pe care el o concretizează – coerentă și sinceră.

____________

*Simona Nastac, Culoarea deprimantă a mierii, Editura Tracus Arte, București, 2017

 

 

 

[Vatra, nr. 8-9/2018, pp. 42-43]