– Stimate domnule Mircea Braga, aş începe dialogul pe care l-aţi acceptat cu amabilitate, prin a vă întreba care dintre treptele, etapele, momentele pe care le-aţi străbătut în făurirea destinului propriu le consideraţi esenţiale în formarea dvs. intelectuală? Ce v-a marcat cel mai mult, în aceste momente esenţiale? Un om, o carte, o idee?

– Întrebarea, de fapt întrebările dvs., stimate coleg și prieten (cum ar fi zis Mircea Ivănescu), mă împing nu către un simplu răspuns, ci spre o confesiune, ale cărei episoade voi încerca să le aduc la lumină dintr-o memorie deja destul de obosită. În primul rând, „momente” n-au fost prea multe, oarecum detașabile fiind cele pe care le voi menționa în continuare. Bunăoară, elev fiind în clasa a IX-a la Liceul „Gh. Lazăr” din Sibiu, simțind interesul meu pentru lectură, profesoara de română, Maria Fanache, m-a numit un fel de responsabil al bibliotecii liceului. Aceasta, prin nu știu ce miracol, nu fusese „epurată”, conform practicii din epocă (era prin 1952-1953), așa că m-am trezit într-o lume în care mai trăiau Lovinescu și Călinescu, ori Blaga, Bacovia și Arghezi, alături de atâția alții de care nu auzisem la școală. Timp de doi ani, având „acoperirea funcției” uneori chiar pentru a lipsi de la ore, am înlăturat praful de pe multe volume, descoperind ceea ce altora le era imposibil. A fost un privilegiu de importanța căruia nu mi-am dat seama decât mai târziu. Oricum, nu m-am dus la facultate doar cu A. Toma, Al. Sahia sau M. Beniuc.

Apoi, începând să public la „Steaua” lui Baconsky (unde în „colocvialele” din redacție se vehiculau și multe nume străine, nu doar din interbelicul românesc), am beneficiat (alături de Constantin Cubleșan și Marcel Mureșeanu) de o adresă a redacției către Biblioteca Universitară din Cluj, în urma căreia am avut acces, în calitate de colaboratori, la Fondul Special de carte, nedisponibil cititorilor obișnuiți. Acolo i-am descoperit, printre mulți alții, pe – de pildă – Eliade și Cioran. Și, în sfârșit, după ce am intrat în bune relații cu Adrian Marino, acesta și-a încălcat obiceiul de a nu împrumuta cărți, oferindu-mi, la solicitare, diverse titluri din fascinanta sa bibliotecă. Și, sigur, între timp, începuseră să crească periculos și rafturile din locuința noastră. Deci nu pot indica o carte anume ca suport esențial al „formării” (pe acest plan, în vocabularul meu singularitate e sinonim cu bibliotecă).

În context, cade așadar și un posibil răspuns vizând o idee, mai ales că dvs. știți la fel de bine ca și mine că ideile ne asaltează zilnic, în toată varietatea lor: pe unele le pierdem sau le înlăturăm repede, pe altele le ocolim ori ne ocolesc ele, pe câteva le folosim și, când reușim, le încredințăm hârtiei/calculatorului, mai sunt și din acelea care se cer, în timp, corectate ori chiar înlăturate, apar unele care ne aduc supărări ori, mai rar, bucurii. Pe vremea când lectura era haotică, nici lumea ideilor nu era altfel (deși nici prea multă ordine nu e întotdeauna profitabilă, cu atât mai puțin astăzi: dacă toți au idei, pe cine mai interesează „bântuirea” vecinului?). Iar cu trecerea timpului ajungi să înțelegi că „închiderea” într-o idee e la fel de nefericită ca și aceea într-o singură carte.

Ca etape, aș menționa pragul pe care l-a reprezentat o întâmplare din anul al patrulea al facultății. Încă din liceu, scriam versuri, încercasem chiar proza și teatrul. Cum publicasem deja câteva poezii, m-am dus și la nou apăruta revistă „Tribuna” cu o asemenea ofertă, unde până atunci nu publicasem decât câteva comentarii la cărți ale actualității. După lectura lor, Ion Oarcăsu (care „oficia”, de fapt, la sectorul de critică) mi-a spus că aș putea scrie și publica și astfel de texte, fiindcă am „tehnica” necesară, dar că ar fi mai bine să urmez calea criticii, unde și „incorectitudinea” poate fi o calitate. N-aș putea spune că a fost, pentru mine, un șoc: dar aceea a fost ultima mea încercare de a forța granița poeziei.

Apoi, repartizați (eram deja căsătorit) la Baia Mare, mi-am dat seama că, nemaiavând relație „pe viu” cu redacțiile (telefonul nefiind o soluție), critica literară, îndeosebi în ramura sa „de întâmpinare”, devine o aproximare în absența contactului imediat cu pulsul actualității. Așa că m-am îndreptat către teorie, cu aplicabilitate la istoria literaturii, zonă în care nici constrângerea ideologică nu funcționa la cotele stabilite pentru „literatura nouă”. Unul dintre volumele mele, însumând mai multe texte din perioada respectivă, are și titlul adecvat – Istoria literară ca pretext.

Cât despre oamenii pe care i-am cunoscut… Dar mai întâi să precizez că, fără a refuza așa-numita „socializare”, m-am desprins și încă mă desprind greu de cărți și de masa mea de lucru. Am avut, totuși, și câteva „apropieri” care m-au marcat. Una dintre acestea s-a petrecut la doar câțiva ani de la absolvire, la întâlnirea cu Ștefan Aug. Doinaș, venit la Baia Mare cu prilejul unei „întâlniri cu cititorii” (i se ridicase interdicția de a publica și spera că îi va fi acceptat volumul Cartea mareelor). Aflând că lucram la un text despre poezie, într-o prelungită discuție (începută în apartamentul nostru și continuată, apoi, prin corespondență), mi-a recomandat recitirea scrierilor lui Titu Maiorescu într-o altă grilă decât cea oficială, urmărind, cu deosebire, și ceea ce ideologul junimist preluase de la Kant și Schopenhauer. Așa am comis „păcatul”, care mă urmărește și azi, de a mă apropia de filozofia germană.

Peste ani, urmărind activitatea lui Adrian Marino și având împreună lungi discuții, la Sibiu, dar și la locuința sa din Cluj, m-am contaminat într-o oarecare măsură de preocuparea acestuia de a nu te pronunța asupra unui fenomen, indiferent de natura lui, fără a-l „epuiza” prin cunoaștere (deși vedeam și limita aproape utopică a principiului). Iar, în sfârșit, în urma frecventelor contacte cu Constantin Noica, devenit, ca și Adrian Marino, colaborator al revistei „Transilvania” și participant la Colocviile de critică ale acesteia (am scris și o carte despre momentul respectiv), am avut prilejul de a simți și de a înțelege sensul adăpostit, tot mai precar în zilele noastre, sub sintagma „a fi întru cultură”.

– Ce rol a avut Alma Mater Napocensis asupra formării dvs. intelectuale? Ce efect au avut asupra dvs. profesorii şi colegii de la această universitate?

– Să nu uităm că era epoca în care, cu „nestăvilit avânt revoluționar”, învățământul era trecut prin retortele „reformei”, iar la Facultatea de Filologie punctul sensibil era, evident, literatura. Domeniul lingvisticii își păstrase, în bună măsură, nivelul științific, deși i se asociase și predarea „slavei vechi”, în timp ce în expunerea subdisciplinelor trebuia relevată atent contribuția cercetării sovietice. Problemele începeau, deci, cu normele de predare și sfârșeau, să zicem, cu etimologiile. În domeniul literaturii, însă, reforma începea de-a dreptul cu canonul, iar aceasta în absența celor doi mari profesori clujeni: D. Popovici decedase în 1952, iar Ion Breazu în 1958 (cursul pe care urma să-l țină la secția noastră a fost preluat de asistenta sa). Mircea Zaciu, de-abia avansat lector, preda literatura română din jurul anului 1900, lecturându-și sobru cursul dactilografiat, fără digresiuni; am aflat mai târziu, chiar de la el, că un exemplar din textul zilei trebuia să rămână la catedră, pentru a se putea verifica respectarea „programei” și „ținuta corectă” a prelegerii. Fascinant era cursul lui Henry Jacquier sub eticheta de „romanistică”, un soi de panoramă a evoluției limbilor și literaturilor romanice, cu o prestație aparte din partea profesorului: ne permitea să-i întrerupem dizertația (vorbea liber) cu întrebări, răspunsurile sale devenind un incitant spectacol de literatură comparată (proceda la fel și în cadrul colocviilor de sfârșit de semestru).

Pot spune, totuși, că nu „ideologizarea” ne-a marcat pe parcursul studiilor universitare. Văzusem și participaserăm la prea multe ca să nu înțelegem ceea ce era de înțeles: am asistat la exmatriculări pe motive de apartenență religioasă, la anchete cu caracter politic (unul din colegii noștri afirmase, la seminarul de socialism științific, nefiind contrazis de colegi, că și Uniunea Sovietică avea colonii, înțelegând prin acestea țările aflate în situația României) și participasem la manifestația în favoarea mișcărilor din Ungaria în 1956 (cerând și noi scoaterea din programă a limbii ruse și introducerea altora). Și mai știam că restricțiile și constrângerile erau mai dure pentru cei care se aflau la catedră.

Dincolo de toate acestea, însă, Alma Mater ne-a dat simțul organizării materiei aparent informe a literaturii, rigoarea în documentare și obișnuința de a ne concentra asupra textului (iar în aceste direcții, exemplul profesorului Iosif Pervain s-a menținut ca barem). „Noul”, pentru noi, venea, însă, din exteriorul amfiteatrelor, cum am arătat deja. Secția noastră, numită „română pură”, a avut locuri restricționate, având declarat profil de „cercetare”. Dar puțini au fost cei care au activat ca atare (de pildă, Carmen Vlad, cu o excelentă carieră universitară), câțiva s-au afirmat în literatură (în afară de Rodica Braga și de Marcel Mureșeanu, au trecut episodic prin grupa noastră Valeriu Cristea și Sorin Titel), restul, în majoritate, au primit repartizări ca profesori în învățământul preuniversitar.

– Care sunt cărţile modelatoare, acelea care au prezidat formarea dvs. intelectuală? Mai atrag astfel de cărţi acum? Cum aţi motiva fascinaţia lecturii, a cărţii în contextul epocii şi al vârstei dvs. de început şi ce explicaţie daţi dezinteresului pentru lectură, atât de frecvent invocat, de astăzi?

– Aproape sunt tentat să extind o frază mai de la începutul discuției noastre: nu o carte, nici măcar o bibliotecă, ci bibliotecile modelează. Doar că subiectul, gramatical vorbind, nu e logic, fiindcă „instrumentul” ca atare e doar un simplu obiect. Știm că astăzi se citește puțin (sau deloc), de unde și afirmația, frecvent întâlnită, că parcurgem un timp a-cultural, dacă nu chiar anti-cultural. Am avut o undă de optimism când foști studenți sau doctoranzi mi-au mărturisit că, studiind, și-au dat seama că se află departe de a fi citit măcar o parte din ceea ce ar fi trebuit să citească. Iar unii, chiar după doctorat, au rămas, mai sunt încă în bibliotecă: acum dețin și predicatul…

În rest, vedem doar că „dezinteresul pentru lectură” se deprinde mult mai ușor decât „plăcerea lecturii” (sau a textului, cum spunea Roland Barthes). Când în familie nu se citește, faptul este și nu este semnificativ, de fapt n-a fost niciodată. Dar când despre învățământul nostru se poate scrie o consistentă „Carte Neagră”, fiind „tehnicizat” și birocratizat în exces, atunci ne instalăm într-o zonă a înghețului. Dacă disciplinele umaniste sunt rarefiate sau expulzate, iar manualele au aspect și conținut de bazar, profesorul însuși fiind stimulat indirect a nu se ocupa de… derizoriul lecturii, tendința de a acorda cu adecvare vocabula „postumanism” la realitate își arată formele cu superbie. Să mai sperăm, totuși, că nu toți subiecții sunt defecți.

– Aţi scris şi cronici literare, de-a lungul timpului. Ce calităţi trebuie să aibă un bun cronicar literar? De ce trebuie să se ferească? Ce trebuie să facă, ce trebuie să nu facă? Mai e cronica literară necesară, azi, în forma în care e ea articulată?

– Ca să fiu sincer, prima lecție despre critică am primit-o tot la revista „Steaua”. Studenți fiind (în anul al doilea, dacă nu mă înșeală memoria), am avut inițial acces numai la rubrica de recenzii în ideea unei duble deprinderi: de a intra corect în registrul de lectură a cărții de actualitate și de a utiliza instrumentarul critic adecvat. Sub acest al doilea aspect, unul dintre membrii secției de critică a revistei, când ne prezentam cu paginile scrise, lucra cu noi pe text până la articularea sa definitivă, explicându-ne rațiunea modificărilor, după care se dactilografia și era prezentat lui Baconsky (care, încă de la început, ținuse să ne cunoască personal pe fiecare). Recenzia devenise, astfel, o formă de inițiere, o „ucenicie” care, doar parcursă, îți deschidea drum spre cronică și spre articolul cu deschidere mai amplă. „Controlul” unei personalități ca Baconsky nu era, de fapt, pentru noi, o cenzură (subscrisesem, de altfel, la linia inconformistă a revistei), ci un ritual de autodepășire, dacă îi pot spune așa.

Cronici am scris, de-a lungul timpului, îndeosebi și din necesități redacționale în perioada cât am lucrat la revista „Transilvania”. Am înțeles, însă, necesitatea criticii de întâmpinare doar în interiorul a două epoci distincte. În prima, aferentă interbelicului, se exercita ca oficiu de sprijinire și de valorizare a unui peisaj literar care tindea spre stabilitate, spre diversificare și spre altitudine axiologică; fiind și citite, cronicile erau și un util ghid de lectură. În cea de a doua, perioada comunistă, atunci când era practicată în regim estetic, avusese o acoperire oarecum similară celei din precedenta, cu deosebirea că era insistent canalizată înspre alcătuirea unui alt canon decât cel oficial.

După ’89, deși încă intens cultivată în paginile tuturor revistelor cu profil cultural-literar, pare a fi doar un fenomen rezidual, o stare inerțială care facilitează situația paradoxală de a fi o funcție fără… funcție (convingere sub semnul căreia am pus, în 1992, când mi-am adunat, în vol. Pe pragul criticii, o parte a cronicilor scrise până atunci). De altfel, într-un interviu recent, Nicolae Manolescu detaliază inadecvarea cronicii la prezent, fără a fi vorba doar de pierderea publicului: criticul nu mai poate acoperi întregul val al aparițiilor editoriale, numeroase dintre acestea precare (e un eufemism!), lăsând să funcționeze hazardul contactului sau inevitabilul sistem… relațional, iar „reperele” (când modelele nu există sau nu funcționează) nu mai pot fi decelate ca altădată, în act fiind vizibilă aproximarea și gesticulația laxă. Alex Ștefănescu a făcut chiar o demonstrație à rebours publicând, în câteva volume, cronici la cărți eșuate. Situația nu mi se pare a fi de natură a institui un „climat critic” normal, firesc. Constatăm, de pildă, că, la inflația cantitativă a textelor, se răspunde cu inflația valorică, indusă pe canale diverse: avalanșa de cronici, recenzii, prefețe (la volumele scriitorilor actuali, ceea ce poate fi semn fie al nesiguranței, fie – mai ales – al dorinței de validare ca presiune asupra cititorului), prezentări (cu prilejul lansărilor de cărți) etc. conduce la o falsă uniformizare axiologică, critica de întâmpinare părând a îmbrățișa „tactica” rețelelor de socializare, ca un like extins.

Am putea discuta, în schimb, dacă nu cumva o reorientare, cu un indice sporit al necesității, n-ar fi una de intensificare a prezenței studiului/articolului de încercuire a problematicii teoretice aferente orizontului literar actual, în întreaga sa desfășurare, saturată de contradicții și obscurități, de intruziuni, mascate sau nu, ale ideologicului în varianta sa politică, multe îndeajuns de radicale când se poziționează pe false opoziții de natura: local sau universal, valoare sau entertainment, perspectivă sau prezenteism, esențe sau forme, cultură sau tehnicitate etc. Deocamdată, ceea ce putem constata, privind lucrurile cu măcar o brumă de luciditate, este că mulți autori se hrănesc cu iluzii pe care nu vedem cine, ce și când le va scoate din respectiva condiție.

– Cartea dvs. de debut, Sincronism și tradiție, problematizează una dintre temele importante ale dezbaterii intelectuale de la noi. Cum priviţi acum, prin prisma devenirii istorice, raportul dintre recursul la tradiţie şi nevoia sincronismului?

– Apărută în 1972, dar cuprinzând texte publicate în anii precedenți, volumul menționat de Dvs. se înscrie pe aceeași direcție a recuperării și a continuității adoptată de generația ’60. Oricum, fiind texte de început, ele poartă acest marcaj, semnificativ, poate, pentru preocupările unora dintre noi de a repune în discuție o serie de concepte aflate în uz, dar contaminate ideologic, ori de a părăsi – în favoarea altor tendințe – practica structuralistă și post-structuralistă, mult prea saturată de forme. Iar, pe de altă parte, comentariile nu ocoleau scrieri și astăzi canonice, atunci, însă, declasate oficial, printre altele cele ale lui Tudor Vianu, Arghezi, Titu Maiorescu, Lucian Blaga și Voiculescu (ordinea din volum). Încercasem să descifrez mecanismele care nu radicalizau opoziția dintre sincronicitate și inserierea creației literare într-o anume tradiție, idee care mi se pare din nou actuală dacă urmărim reactivarea dualității respective pe o planșă mai amplă în ultimul timp, în cadre delimitate de alternanțele local/etnic și globalizare/universalitate (sinonimii relative). Dar sub acest aspect, o atare discuție ar ieși, prin întindere, din spațiul care-l avem aici.

– Una dintre cărţile dvs. importante este V. Voiculescu în orizontul tradiționalismului. Care sunt, în opinia dvs., şansele unei lecturi adecvate a operei lui Vasile Voiculescu, astăzi?

– „Povestea” studiului consacrat lui Voiculescu este una obișnuită în epocă (a apărut în 1984, având la bază teza de doctorat): evident, nu putea fi abordată perioada de detenție a scriitorului (nici nu aveam date, chiar fiul scriitorului refuzând să mi le comunice), apoi editura mi-a cerut să comprim sever partea întâi a cărții, parte realizată ca amplă incursiune în zona tradiționalismului românesc, iar intenția mea de a realiza un capitol special cu privire la poezia religioasă a fost din start blocată. În forma dorită de mine a fost publicată, cu titlul, și acesta neacceptat inițial, V. Voiculescu. Măștile căutării de sine, în 2008.

Nu văd de ce creația lui Voiculescu nu ar putea beneficia de o „lectură adecvată”, din moment ce, acum, au apărut nu puține comentarii pertinente cu privire la opera sa, iar în nu puține teze de doctorat, cu structurări tematice, pe diferite motive sau chiar „categoriale”, abordarea creației sale se face în condiții de participare intelectuală. În afară de acestea, comentatorul are la dispoziție întregul dispozitiv teoretic, de la istoria religiilor la secvențele imaginarului și ale legendarului, ori de la registrul mentalităților la gradientul simbolurilor, fie în ipostază ocultă sau laică. Altfel spus, „tradiționalistul” Voiculescu poate să ne apară, acum, ca scriitor al unei modernități „perene” (adică, totuși! nu unul al… postmodernității). Sigur, nu lipsesc nici stridențele, de pildă atunci când, la adăpostul unor convenții facile (termenul exact ar fi altul!), nu delimităm poezia religioasă profundă de căutările în sfera decorativului: diferența se face între incidența superficială cu sacrul prin imagine și prezența trăită în interiorul acestuia.

– Aţi predat, mulţi ani, la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, unde sunteţi conducător de doctorat şi Director al Centrului de Cercetare a Imaginarului „Speculum”. Aveţi satisfacţii, nostalgii, regrete, proiecte nefinalizate din perioada profesoratului? Cum se împacă critica sau teoria literară cu vocaţia de profesor universitar?

– Centrul de Cercetare a Imaginarului a apărut în consecința interesului unor mai tinere colege față de acest tip de investigare a fenomenului literar, dar și al opțiunii unor doctoranzi pentru o abordare a lucrărilor sub atari auspicii teoretice (context în care două dintre doctoratele realizate în cotutelă cu universități din Franța au avut drept conducători pentru extensia la limba respectivă doi profesori care reprezentau centre de profil, cum a fost, de pildă, Philippe Walter, personalitate de largă recunoaștere pe direcția menționată). Așa că implicarea mea în organizarea și dezvoltarea Centrului de la Alba Iulia a fost firească (eu, cel puțin, așa am privit-o), până când, după consumarea mai multor sesiuni de comunicări, inclusiv cu participare internațională, după publicarea anuală a volumelor cuprinzând textele prezentate și sfârșind cu primirea noastră în Asociația Internațională a centrelor de resort (Asociație aflată sub președinția lui J.-J. Wunenburger), m-am retras de la conducerea sa efectivă. Precum se vede, colegele care l-au preluat și care mă „păstrează” ca „director de onoare” știu foarte bine ce trebuie să facă, fără să uite că – fie și doar pe o linie mai sever disciplinară – Universitatea din Alba Iulia se află și în acest fel pe un circuit „global”.

Ar fi vorba și de o satisfacție personală? Dar aceasta este doar o stare a momentului. Cât despre nostalgii, regrete etc., le privesc ca pe un mod de a trăi în trecut, inutil, de altfel, din moment ce nu se poate modifica nimic din ceea ce a fost. Cunosc destule persoane care, convocându-și permanent propria istorie ca termen superior de referință, consideră că aceasta devine obligatoriu și parte modelatoare a prezentului altora. În plus, realitatea de zi cu zi a unui cadru didactic universitar (și nu numai) îl pune permanent în fața perspectivelor nu prea fertile și nici stabile. Ne acoperă, îndeosebi, constatările, iar acestea ne vorbesc într-un limbaj ciudat, în care cuvintele, oricât de clare, se izbesc constant de cifre, de fapt niciodată… clare. Suntem sub zodia discrepanțelor și a divergențelor. Nu detaliez, acum, pe acest plan, exemplificând pe un altul. Cu nu foarte mult timp în urmă, amestecul brutal al politicului în învățământul superior a reușit să compromită întreaga instituție a doctoratului. Nu contestă nimeni că, la fel ca în orice domeniu sau sector de activitate, sunt posibile accidente și încălcări ale normelor, dar o instituție cu funcționare normală are capacitatea înlăturării acestora. Numai că, în siajul intervenției respective, larg difuzată prin media, și astăzi e încă vie convingerea că oricine, pe canale obscure, poate fi legitimat printr-o diplomă, regimul acesteia decurgând din „adevărul” că „zero egal zero”. Ce mai contează că mii de absolvenți de facultate au muncit enorm, studiind și experimentând, că sute de coordonatori și-au dedicat mii de ore dorinței de a asigura supracalificarea unor tineri… când pentru alții tocmai acestea sunt fără importanță! De altfel, și activitatea politică se rezumă nu o dată la plagiat, doar că, de cele mai multe ori, este greșit locul de unde se copiază.

Iar în ceea ce privește relația între „vocația profesorală” și elaborarea de studii (critică, teorie și ce-o mai fi), nu consider că poate fi vorba de întâmplare, deviație, capriciu ori chiar înclinație, ținând de o necesitate: a cerceta și a comunica dublează, de fapt, activitatea din spațiul amfiteatrului. Aici s-ar cuveni, poate, spus că, dacă nu ne numărăm cuvintele plecate de la catedră spre sala de curs, cele scrise – oglindite în rapoarte periodice – intră în lumea cifrelor și sunt sintetizate în procente, semănând cu un fel de activitate științifică „pe puncte” (unii ne mai aducem aminte ce înseamnă aceasta).

– În anul 2015 aţi publicat cartea Ecce Nietzsche. Care este, în opinia dvs., stadiul receptării lui Nietzsche, în cultura românească? Mai este el citit, sau doar citat, din când în când?

– La început a fost un curs de „Socialism științific”, din care am reținut că Nietzsche a fost un „mentor” al nazismului, „supraomul” său găsindu-și imaginea fidelă în „arianul” lui Hitler. După absolvirea facultății, ideea am regăsit-o în diferite studii din epocă, argumentarea sprijinindu-se pe ample trimiteri la lucrări de filozofie, filozofia culturii și estetică venite din spațiul sovietic. N-am putut citi, la vremea respectivă, decât Așa grăit-a Zarathustra (căreia, evident, nu i-am putut descifra suportul filozofic, ci doar „literatura” ca formulă expozitivă) și textul despre apolinic și dionisiac, cu ecou marcant în gîndirea lui Blaga. Ulterior, referințele s-au mai diversificat, dar, în ordinea invocării scrierilor lui Nietzsche, predominantă se menține, cu o frecvență deosebită până azi, aserțiunea privind moartea lui Dumnezeu. Când Simion Dănilă a început traducerea, în sistem de „opere complete”, a creației filozofului german și a avut amabilitatea de a-mi oferi, în versiune on-line, ediția științifică a acesteia realizată de Colli și Montinari – am descoperit un Nietzsche total necunoscut dacă mă raportam doar la ceea ce cunoscusem direct sau prin variate intermedieri. După care, selectând și citind ceea ce mi s-a părut esențial din vasta bibliotecă de comentarii aferente operei nietzscheene, a apărut și ideea încercării unui demers hermeneutic în formula exact sesizată de Acad. Alexandru Surdu, adică pornind „de la parcurgerea cronologică a întregului operei lui Nietzsche cu ramificațiile, volutele, sincopele și înălțimile ei, cu intenția vădită de a rămâne în proximitatea conceptelor filosofice de tip ancoră, dar tentând și flexibilizarea lecturii operei de referință, prin însuși modelul eseistic propus ca exercițiu de receptare”. Am lucrat zece ani la această carte, e adevărat că beneficiind și de excelenta traducere a lui Simion Dănilă, fidelă originalului până în detalii, consecință a studierii „laboratorului” filozofului, cu acces chiar și la unele manuscrise ale acestuia. Faptul că am optat pentru elasticitatea eseului și fragmentarea textului se explică prin intenția de adecvare la scriitura filozofului, dat fiind și refuzul acestuia față de structurarea sistemică (deși, într-un final, devine cât de cât vizibilă umbra de fundal a sistemului). Am încercat să denunț elementele de rutină care însoțesc înțelegerea scrierilor în cauză, redusă la simple decupaje, cum ar fi, bunăoară, anticreștinismul său. Mai întâi, Nietzsche nu respinge funcția și valoarea unui mit întemeietor (așa este și „povestea” sa despre Zarathustra), nu el își arogă actul de ucidere a lui Dumnezeu (el subliniază faptul că oamenii au făcut aceasta), nu condamnă religia ca atare, ci instituționalizarea acesteia, cu elaborarea unei morale a fricii și a ne-vieții, înlăturând chiar sensul „învățăturii” originare (filozoful precizează că singurul mare, cu adevărat creștin a fost „cel răstignit”, de unde putem înțelege că semnificația ascunsă a instituționalizării își are imaginea exactă în textul lui Dostoievski despre Marele Inchizitor). Nu știu în ce măsură mi-am acoperit intenția inițială de a-l oferi pe Nietzsche așa cum este el în textele sale, dar nu mi-am ascuns convingerea că el avea dreptate scriind că nu a fost un filozof al prezentului său, ci al viitorului.

– Destinul unor structuri literare, Istoria literară ca pretext şi Recursul la tradiție. O propunere hermeneutică sunt cărţi ale dvs. în care reflecţia despre destinul criticii literare e preponderentă. Mai este actuală o astfel de reflecţie? Care e locul, stadiul şi importanţa teoriei literare, la noi, în acest moment? Există instrumente de referinţă, specialişti, un public avizat? Cum vedeţi, astăzi, condiţia scriitorului? Dar condiţia criticului literar şi instituţia criticii literare?

– Fiecare carte se înscrie într-un context anume și se cuvine privită în consecință. Apoi există și o mișcare pe care nu mai putem s-o controlăm: la distanță în timp, autorul nu mai este același, cadrul s-a schimbat, accentele cad altfel, fluctuațiile de gust și interes sunt evidente și enumerarea poate continua. Totuși, ceva rezistă la această dinamică atunci când comentariul nu este grevat de linii de interes parazitare, fiindcă „obiectul” carte, dacă se află la modul real în câmp estetic, este inepuizabil, iar lectura este unică. Într-un articol pe care l-ați publicat recent, Dvs. ați observat corect că orice lectură, în specialitatea noastră, este coordonată de un orizont teoretic, care se sprijină pe concepte: este o „întâlnire” în urma căreia conceptele se revalorizează prin adecvare (dar se pot și compromite), consecințele fiind tezaurizate de operă ca o direcție de acces, ca un impuls spre un contact suplimentar, fie acesta mai larg, fie mai restrâns. Opera canonică răspunde mai bine la acest exercițiu decât cea aflată pe trepte valorice joase, dar se și poate opune mai sever, mai radical decât una care este prin ea însăși nesigură. Dacă prin critică literară înțelegem acest tip de lectură care intersectează atât spațiul actualității, cât și pe cel al istoriei literaturii, atunci cred în durabilitatea respectivei gesticulații ca ținând de o necesitate larg culturală. De altfel, privesc impresionismul în critică drept exces al unicității lecturii finalizate în comentariu, de unde și inevitabilitatea „revizuirilor”, practicate chiar de Lovinescu. Nici intuiția, care poate fi chiar percutantă, nu oferă, pe această suprafață, suportul stabil, din moment ce impresia este, în durată, labilă, capricioasă, instabilă. Scepticismul cu care privesc – și am arătat aceasta – critica „de întâmpinare” nu atinge, însă, strict principiul acesteia (acela de a semnala și de a oferi o primă decantare a semnificațiilor unei creații în raport cu „întregul”), ci preeminența impresiei… controlate, într-un context al permisivității care face posibilă apariția, alături de un comentariu avizat, riguros și la obiect, a unora sprijinite doar pe regula superlativului enorm. De aici ipoteza că mobilitatea teoretică s-ar exercita cu un plus de „eficiență” măcar în ordonarea direcțiilor și nelegitimarea principială a unor tendințe, tot mai frecvente în ultimul timp, care nu sunt guvernate pe aliniamentul care asociază (și cum altfel?) cultura cu destinul omului. Ceea ce ar deriva dintr-o atare practică, fiindcă nu instrumentarul adecvat ne lipsește, aflîndu-se și el în extindere, ar putea avea consecințe multiple, la cote superioare, începând cu condiția criticului, apoi a scriitorului și sfârșind cu cea a publicului.

– Vă refereaţi, în cartea dvs. Rătăciţi în canon, la avatarurile, mutaţiile şi prerogativele canonului literar. Care e, în fond, raportul optim dintre canon, text şi context?

– Convingerea mea este că lucrarea lui Harold Bloom a făcut prea multe valuri și nu cu deplină îndreptățire. Realitatea este că, prin canon, înțelegem o selecție, dură și comprimată până la nivel de indice alfabetic, dintr-un compendiu elementar, larg acceptat, de istorie a literaturii universale (și se subînțelege, în funcție de opinia, gustul și nivelul de cunoaștere ale celui care îl întocmește). Cu o asemenea acoperire, avem în față un concept lax, nesigur și instabil, purtând întotdeauna o marcă particularizantă. S-a spus că orice canon e făcut de scriitori. E inexact: în realitate, fiecare canon – național, zonal sau mondial – e o propunere a unui/unor critici, istorici sau teoreticieni literari. S-a mai afirmat, cu emiterea de supoziții sociologice, că el înglobează și opțiunile cititorilor. Din nou inexact: adevărul este că fiecare cititor își are propriul canon, străjuit imprescriptibil de relația unică între lectura lui și operă. Pot să mărturisesc faptul că, pe tabla mea de preferințe, nu se regăsesc toate operele din canonul oferit de Bloom, deși recunosc calitatea unora de a fi deschizătoare de drum, preponderent „tehnic”. Adică nu mă regăsesc în „plăcerea lecturii” în nuanța sa aproape „sadică” de a deconstrui din voluptatea… deconstrucției: chiar dacă lectura comentatorului presupune efort și redirecționare, satisfacția venind din închiderea operei într-un alt construct, vibrația empatică la realitatea textului rămâne ca un ghid favorizant.

Așadar, conceptul de canon face parte doar din instrumentarul de aproximare al specialistului, cel care cunoaște mecanismele literaturii și e conștient de necesitatea, dar și de relativismul oricărei ierarhizări. Emergent strict unui raționament disciplinar, funcția sa este restrictivă atât temporal și spațial, cât și în relație cu aleatoriul lecturii și singularității aferente acesteia. Putem glosa oricât… din moment ce fiecare rătăcim prin propriul canon, nu fără a împrumuta, de multe ori, și din al altuia/altora.

– Care este opinia dvs. cu privire la starea dezbaterilor culturale? Sunt ele dezbateri, cu adevărat? Sunt dezbateri cu adevărat culturale? Au instituţiile strategii culturale demne de urmat, linii directoare, principii bine puse în lumină?

– Care dezbateri, care instituții, care strategii, care linii directoare? Societatea românească e dezbinată, la fel (dacă nu mai mult) și intelectualitatea, scindată în grupuri și grupuscule, deși ar fi fost singura în măsură să stabilească linii directoare, strategii educative și culturale, precum și dezbateri pe planuri multiple. Academia Română nu este nici consultată, nici ascultată, este trimisă în derizoriu în egală măsură de oficialități și de mulți care ar trebui să-i fie alături la inițiative pe suprafețe vitale. În esență, s-a pierdut din vedere că liantul unei colectivități (ca să nu spun „stat național”, fiindcă nu doresc – alături de Pascale Casanova – să includ culturalul în politic și, mai ales, în competiții politice) este tocmai cultura, uitând că tocmai ea este cea care a zămislit democrația (ale cărei forme le invocăm la fel de frecvent pe cât ne îndepărtăm, prin atitudine, de ele). Îmi pare rău că trebuie s-o spun, dar istoria (nu post-istoria) ne arată că, la fiecare răscruce din secolele 19 și 20, intelectualitatea a dat principiile și le-a impus politicului: până și ceea ce rămâne din cinci decenii de comunism este rodul unor „principii de opoziție” la „tezele” invalide democratic și cultural. Într-un climat cultural parcelat, fragmentat, dezbaterile nu pot fi decât pe măsură, cele mai multe ancorate în disciplinar până la detalii (utile măcar regulii jocului cu cifre al activității științifice…).

– Cât de mult vă recunoaşteţi în caracterizarea următoare a lui Constantin Trandafir: „Structura intelectual-afectivă a lui Mircea Braga este a unui spirit scrutător, exact şi subtil, livresc şi empatic, receptiv la noile cuceriri în materie şi în bună relaţie cu tradiţia prestigioasă”?

– Este întrebarea, pentru mine, cea mai dificilă, având – culmea! – și nr. 13! N-am comentat niciodată ceea ce s-a scris despre mine și despre textele pe care le-am publicat, indiferent în ce parte era înclinată balanța afirmațiilor. N-am uzat nici de polemică, nici n-am „plătit” cu aceeași monedă. Cum receptarea unor asemenea comentarii cade pe un fond inevitabil subiectiv, mi-a rămas să mă bucur de „întâlniri” cu spirite afine și să mă îndepărtez de „mecanisme” a căror cauză, chiar dacă știută sau, măcar, intuită, e preferabil să nu o păstrezi prea mult timp. Iar cei cu care te „întâlnești” în bine, adică pe text sau pe o aceeași aglomerare de idei, știu să nu dea importanță faptului că, uneori, „uiți” și să le dai un telefon ca să le mulțumești.

– Rodica Braga, Mircea Braga, Corin Braga – iată una dintre cele mai frumoase şi cunoscute familii literare din cultura românească de azi. Vă simţiţi împlinit din perspectiva aceasta a familiei? Aveţi o amintire care vă stăruie mai mult în memorie în legătură cu cei dragi?

– Ca „familie literară” am avut o întâlnire la Oradea, sub auspiciile revistei „Familia”. Spuneam, atunci, că te poți simți împlinit când fiecare dintre noi se simte împlinit. Or, se pare că fiecare dintre noi mai are câte ceva de făcut, așa că… ne împlinim în continuare. Cât despre amintiri, iată trei dintre acestea:

În urmă cu ani, când, la adăpostul spiritului exacerbat despre care se spune că îl are orice nativ din zodia Fecioarei, făcându-i mai multe observații soției, pe textul la care lucra, m-am ales cu interdicția de a-i mai lectura cărțile înainte de a fi tipărite. Cum interdicția s-a extins pe durata a doi-trei ani, iar „nașterea” înțelepciunii e și ea o chestiune de timp, am avut amândoi de câștigat.

Ne aflam la mare, dar zile întregi n-am putut intra în apă, litoralul fiind inundat de meduze. Corin încheiase ciclul primar și intra, din toamnă, în cel gimnazial. Regreta lipsa luptei cu valurile, dar înțelesese că era preferabilă părerea de rău înțepăturilor meduzelor, chiar și a celor moarte de pe plajă. Cum își luase în valiză și vreo două cărți de Jules Verne (era într-o epocă julesverniană…), avea și această ocupație în așteptarea încetării invaziei. După începerea noului an școlar, una dintre primele teme date, pentru acasă, de profesoara de limba și literatura română a fost o compunere: Relatați cum v-ați petrecut vacanța. Dorea, probabil, să verifice pregătirea elevilor. Pe caietul de „dictando”, timp de vreo două sau trei zile, încet și cu grija de a scrie cât mai frumos și corect, din când în când solicitându-mi câte un sprijin mai „tehnic” (de pildă, cum s-ar putea numi „armele” meduzelor în războiul cu oamenii!!), Corin a umplut zece pagini cu ceea ce era, de fapt, o „compunere”, dar deloc pe tema dată: se intitula Atacul meduzelor și era un mini-text S.F. Mi-a mărturisit, zilele trecute, că încă îl păstrează.

Era prin anii 1977-1978. Mă întorsesem acasă de la serviciu și am întrebat-o pe Rodica cum i-a mers lucrul (scria la un roman). Mi-a răspuns că a reușit să descurce foarte bine niște situații în care se încurcase, la care Marian, fratele mai mic al lui Corin, a ținut să adauge, cu aplombul celor trei sau patru ani pe care îi avea: „Astăzi, mama nu m-a iubit. Astăzi a fost mama scrisului!” Marian nu a urmat calea celor trei: este expert contabil și asigură „prosperitatea” Editurii Imago care, din când în când, mai publică te miri ce carte a părinților săi și, la fel de rar, pe ale celor doi sau trei prieteni, atacați și ei de virusul scrisului. Dar întrucât și editura este parte a literaturii, Marian îi dă, când e solicitat, forma, știind foarte bine și care este „prețul” scrierii unei cărți.

 

 Interviu realizat de Iulian BOLDEA

 

 

[Vatra, nr. 10-11/2018, pp. 8-14]