Cristina Timar – Depeșe post-apocaliptice temperate

Un Stoiciu mai temperat, ieșit la suprafață din bolgiile viziunilor tanatofore, care amenințau să-l destructureze ontologic și scriptural, dacă e să urmărim curba paroxismelor, trasată meticulos, cu o precizie aproape sadică, ducând până la implozie, în volumele Post-ospicii, (1997), Poemul animal, (2000), La plecare, (2003), Pe prag/ Vale – Deal,( 2010), ca să marcăm doar câteva din punctele de referință ale acestui grafic, ni se prezintă în recentul Efecte 2.0*, apărut în 2017. N-aș spune că ultimul e chiar un volum deplin post-traumatic, de armonizare a contrariilor, ci unul mai prietenos cu cititorul, mai întors către lume, care încearcă să reducă turația dramatică a motorului vizionar, acum că mare parte a combustibilului funest și apocaliptic s-a consumat. E doar un umil semn că poetul a reușit să reducă acea formidabilă sciziune interioară, mergând până în pragul demenței, de care depun mărturii atât de convulsive cărțile sale anterioare de poezie.

Mai elegant, mai sociabil, mai dornic de up-datare, Stoiciu își mărturisește în moto-ul introductiv această intenție pacificatoare, de fapt o travestire în haina unei poezii mai accesibile, analogonul, într-o eră a avântului cibernetic, unui program web, deci, cum ar veni, al unei forme de arhivare a informației. Astfel, poetul devine un fel de programator al „Versiunii 2.0 a aplicației Poezie…”.(p.7) Că această alură de poet-informatician creator de softuri poeticești e mai mult un moft, și-l trădează destul de repede, se vede din structura volumului, care, după ce statuează ca titlu al primei secțiuni din cele trei, „Rar sus”, ce încă mai cosună, prin acel „rar” cu limbajul informatic, de care poezia tânără se folosește firesc și dezinhibant (v. Mihok Tamas, cu al său Winrar de tot), se continuă cu prăpăstioasele Împotriviri (subtitlul celei de-a doua secțiuni a volumului) și De necuprins. LIS rămâne tot LIS și se-ntoarce repede la urgențele sale metafizice, temperanța vizionară fiind menținută prin aceeași rețetă aplicată cu succes încă din debutul cu La fanion (1980), prin apelul la ceea ce Al. Cistelecan numea „ticurile oralității și rescrierea mitică a biografiei” (v. Al doilea top, p.130). Nu e nevoie să căutăm prea departe, căci poemul din deschiderea volumului, Nici un sunet fundamental, e edificator. Construit ca un monolog interior, în care poetul de detașează de sine prin folosirea persoanei a II-a, tocmai pentru a putea da glas și, deopotrivă, coerență, polifoniei lăuntrice, poemul se vrea o retrospectivă a filmului vieții, dar nu căutată în zonele sale triviale, ci în cele înalte, ale biografiei spirituale, acolo unde conștiința orbecăie sensul, interogând fundamentele ontologice: Nu se întrevede nimic deosebit, deși stai de ani/ grei în așteptare: privești în gol. Nu/ auzi nici un sunet fundamental. Nu auzi decât niște sunete/ ciudate dinlăuntru (…)/ Ce cauți, de fapt, și nu găsești? Nu mai/ căuta ceea ce nu se vede! Dumnezeu e în tine, nu în zare…” (p.9) Și cum examenul acesta tinde să devină prea grav, iar retorica interogațiilor și exclamațiilor să-i scape de sub control, poetul schimbă registrul și iese din sine, luându-se peste picior, cum altfel decât prin alte artificii retorice, oralitatea și ironia: ”Mirosul de formol/ îmi întoarce stomacul, nu vă supărați/ eu plec. Pleci? Bine, fă rost de ceva biștari, lasă-i acolo/ pentru o țuică, două și întinde-o! Afară!” (p.10) Finalul îmbracă veșmântul unei ironii dulci-amare, ceea ce face hiperluciditatea propriului eșec un pic mai suportabilă: Te înalți/ periculos de la pământ , ești extras, mai exact, te uiți/ atent de sus și strigi:/ acestea sunt ruinele mele, câtă frumusețe…”( p.10) Mai puțin preocupat de toposul pe care l-a privilegiat și mitizat, Adjudul copilăriei, Cantonul 248, spre care regresează instinctiv, până la sațietate, în celelalte volume, abia amintit în treacăt în cel de față, poetul e iremediabil atras de cel marin. Așa încât, numeroase poeme, construite pe o mică tramă epică, alt semn distinctiv al poeziei sale, îl poartă prin stațiunile de la malul Mării Negre, marea conținând promisiunea odihnei și a întoarcerii într-o matrice originară. De fapt, mare parte din volum pare scrisă într-un concediu pe litoral, ca pentru a celebra proaspăta pensionare, dar în locul unei plăcute și binemeritate destinderi, de care, între noi fie vorba, LIS e incapabil, structural, indiferent de vârsta biologică, că e tânăr debutant sau aproape septuagenar, poetul e urmărit de cele mai negre presimțiri, senzațiile sale se inflamează periculos, viscerele o iau razna și, cot la cot cu ele, angoasele: Zădărnicie! Strig o dată. Strig de două ori./ Fac pluta pe spate. Întârzii, nu știu să înot, înghit/ iar o gură de apă, mi se întoarce stomacul,/ mi se înfundă nasul, tușesc, mă întind pe cearșaf, tremur,/ privesc sânii goi ai unei adolescente./ Amărăciuni. Închid ochii, îmi revin în minte halourile / rarefiate ce înconjoară galaxiile…” (Nimic tragic, p.86)     

Un suflu nihilist, de om încă în putere, dar prea istovit de multele bătălii cu sine și cu lumea, ultraconștient de nimicnicia și anonimatul său, ca unul ce s-a resemnat că se află „în vizită particulară în această viață pe planeta Pământ, țara România” străbate volumul, scurtcircuitând cu frisonul morții reveriile pozitive, tihnite, pe care ar fi dorit, pare-se, să i le procure contemplarea mării: Stau pe malul mării și ascultă zgomotul pietricelelor/ rostogolite de valuri pe plajă, lovite/ unele de altele când cu violență, când lin: nu-ți spune / nimic profund nici acest zgomot fin,/ aparte? Marea face vrăji…Ascultă! Privește…Ce/ contează?/ Nu contează nimic pe lumea asta. Ar trebui/ instalat aici un indicator uriaș îndreptat spre mare cu/ „Către o fundătură”. (În această viață, p.30) Așadar, tot pe coordonatele ingrate ale intersecției dintre cotidian și metafizic, respectiv, visceral și spiritual, se situează și poemele din Efecte 2.0. E, fără îndoială, un blestem din care nu pare să existe cale de ieșire, iar LIS chiar face figură de poѐte maudit, izolat și exclus, acordat doar pe frecvența supliciului existențial, cu infime momente de iluminare. Pe cale de consecință, tema suicidală, revenită obsesiv, i se propune iar și iar ca unica soluție prin care ar putea pune punct, cu demnitate, corozivului rău existențial. Ceea ce nu face, căci „mai are de scris” (p.80), iar scrisul, fără să fie mântuitor, poetul nu cade în capcana unor asemenea iluzii, rămâne o eficientă tehnică de supraviețuire aici și acum, fiecare cuvânt scris, amânând răgazul gestului fatal și, mai mult decât atât, ordonând acel vacarm interior inform, identificabil infernului, pe care poetul e silit să-l audă necontenit. După a viață de sondare a propriei abisalități, de confruntare a propriei exigențe despre sine și lume cu lamentabila prestație a sinelui și a lumii în raport cu ea, poetul realizează că, în fond, singurul lucru care i se cere e să-și ducă crucea și să nu se abandoneze nonsensului. Așa încât, ceea ce i părea atât de dizgrațios, ca și cum o fărâmă din acea oglindă nefastă scăpată cândva de diavol s-a cuibărit în sufletul său, silindu-l să vadă diformitatea lumii e, în fapt, partea sa de grație, știut fiind că Dumnezeu nu dă omului mai mult decât poate să ducă. Sigur că e frustrant să nu pricepi de ce ți s-a dat tocmai ție o asemenea povară și, în disperare de cauză, să te lansezi în speculații legate de posibile tare genealogice, de mari erori personale ce trebuie ispășite aici, dar revolta lui LIS se oprește în acest punct. Poemele lui nu virează nici înspre imprecații adresate unei divinități nedrepte, nici în rugăciuni. Peste retorica victimizatoare sau exaltările războinice („Tu ești! Ești împotriva ta, ești în plin/ război… Vai de capul meu. Tot timpul îți plângi de milă” (p.18), se simte însă acceptarea unui dat destinal care se va împlini volens-nolens: A răsturnat scaunul celui ce vindea porumbei. Vrei/ să mă iei și la bătaie acum?/ Altădată să mă lași în pace. Bă, tâmpitule, lucrurile/ astea care ți se întâmplă/ trebuie să ți se întâmple, de ce te înspăimântă?”(Deșănțat, p.18)

Fără să facă mare caz de această voință divină discreționară, căci despre ea e vorba, fără să-și ducă poemele înspre devoțiunea rugăciunii, cum aminteam înainte, decât accidental, ca ultimul Pantea, cel din O înserare nepământeană, ultimul LIS nu are încă audiență directă la Cel de Sus. Iată însă excepția care confirmă regula, ce-i scapă în poemul În noapte, o frumoasă invocație a unui Dumnezeu atât de umil încât, prin însăși smerenia sa, subminează toxicitatea și demonia lumii: Doamne, așa bătrân, orb, în cămașă/ albă, murdară cum ești, vino/ și ne apără de noi înșine cu lumina ta interioară bună și/ stinge-ne buzele arse…” (p.59) În general însă, tot ce poate face e să strecoare difuz aluzii la divinitate, prezente prin reiterarea unei gestualități sacre, precum semnul crucii, a unor formule: „Slavă cerului” sau prin intuiția neliniștitoare a judecății divine. El împarte cu Aurel Pantea, fapt remarcat de critică, apartenența la familia post-expresioniștilot optzeciști, fiind ambii niște posedați ai viziunilor tenebrelor și războindu-se cu ele într-o mortal combat fără sfârșit, unul, Pantea, sobru, cam ca un cavaler teuton, iar LIS, mai vioi, ca un soldat american de elită. Indiferent de modelul războinic, în final contează doar supraviețuirea. Iar LIS rămâne, în Efecte 2.0, un maestru al supraviețuirii prin poezie și încă unul care a depășit nivelurile inferioare ale jocului, având mari șanse să promoveze – dacă nu a promovat deja – în liga superioară.

________

* Liviu Ioan Stoiciu, Efecte 2.0, Editura Tracus Arte, București, 2017, p.90

 

 

[Vatra, nr. 10-11/2018, pp. 29-30]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.