Una dintre poetele douămiiste binecunoscute, Andra Rotaru, publică, la un interval de șase ani față de ultimul, cel de-al patrulea volum, tribar. Cu un debut înregistrat în 2005, Andra Rotaru și-a individualizat poetica mizând pe un mariaj al artelor, corelaţia dintre poezie, muzică şi dans fiind pregnantă. O dovadă elocventă a acestui mariaj este Lemur, volumul care îi aduce premiul „Tânărul poet al anului”, în 2012, consolidându-i poziția pe scena poeziei douămiiste. Nici cel mai recent volum al său, „tribar”, nu pare să rămână într-un con de umbră, bucurându-se la rându-i de aprecieri externe și interne şi articulând note existente în volumele precedente.

Tribar* reușește să surprindă, punctul de plecare al acestuia fiind un concept geometric, un (ne)triunghi, existent ca formă, dar imposibil, după cum se anunță din pagina inițială: „incorrect connections between quite normal elements”. Mai exact, o poezie-experiment, cu împreunări neașteptate de tot soiul, o poezie imposibil de anticipat de către cititor. Pentru că e confuz și pe bună dreptate. Poezia Andrei Rotaru din tribar nu e nici mai mult, nici mai puțin decât o punere laolaltă de obiecte, spații, corpuri, un amestec de concret și abstract, un montaj de viziuni coșmarești ce tind mai mult spre ireal. Documentarismul, cu paranteze, casete cu referințe, explicații, pasaje narative, conexiunile imposibile, aproape schizofrenice, intertextualitatea, caracterul transdisciplinar, predilecția pentru spațiile închise și reuniunea simțurilor devin astfel instrumentele de lucru preferate ale poetei. Oricum, în ciuda fragmentarismului, a sintagmelor neobișnuite și a inventivității imagistice, tribar reușește să nu fie doar experimental, căci, după cum remarcă și Svetlana Cârstean pe coperta a patra a volumului, printre rânduri se aude „vocea unui copil care scâncește întruna după căldură, după atingere”. Astfel, complexitatea mișcărilor interne ale ființei e redată exemplar prin coregrafia lingvistică și prin ansamblul procedeelor tehnice la care recurge.

Volumul Andrei Rotaru e format din cinci părți, care radiografiază anxietatea cu toate manifestările generatoare: deformare, cruzime, suferință, grotesc. Prima parte, „wrong connections”, deschide pleiada mișcărilor interne, printr-o înșiruire explicită: trosnet, scrâșnet, clipire, roadere. Dincolo de acestea, la nivel tehnic se evidențiază prezența casetelor cu referințe științifice și inserțiile din alte opere, procedeu la care face apel în întregul volum. De remarcat însă faptul că intertextualitatea nu face altceva decât să susțină direcția argumentativă sau explicativă a discursului cu privire la problematica adusă în discuţie: copilăria, moartea etc. Andra Rotaru știe când, unde și ce să insereze. În acest sens, este sugestivă inserția pasajelor din Aldous Huxley: „chiar dacă vocea e străină astăzi, o voi folosi. cu ea îți voi spune: «în vremurile acelea de obscenă reproducere vivipară, copiii erau întotdeauna crescuți de părinți. (…) ulterior, mințile lor aveau să vadă lucrurile la fel ca și trupurile lor».”

Dincolo de aceste inserții, încă din prima parte, tensiunea se formează prin acumularea de elemente, inventivitatea imagistică fiind exploatată la maximum: „cu mâinile îndoite spre interior, din mâinile lui piereau acum viețuitoarele și oamenii, nopțile la marginea malurilor, gheața din timpul naufragiilor, chemările celor dispăruți, urmele de corpuri din tranșee, caii somnambuli în marș forțat, copiii blonzi, sângele din animalele sacrificate.” Totodată, prin intermediul pasajelor narative este surprinsă profunzimea senzorială: „când i-au dat primele măsele, femeia îi punea vată cu spirt pe gingii. copila plângea puternic, gingiile se inflamau, iar roșeața produsă de alcool semăna cu necroza tisulară. cu gheață pusă în exteriorul obrazului, într-un săculeț de tifon, durerea devenea suportabilă. câte un junghi îi străbătea corpul. atunci strângea dinții tare, încât presiunea pe care o exercitau șirurile de dinți de sus asupra celor de jos se elibera într-un zgomot sec, de coroziune iminentă a smalțului.” Și nu redus este numărul acestora în economia volumului. Versurile sunt adeseori organizate în calupuri de text, unde „a fost odată” devine „a fost o vreme”, conservând aceeași încărcătură, același iz de poveste: „a fost o vreme când puneam o batistă pe corpul lui; era un moment lipsit de suflu. respirația era inexistentă, la fel și gloria unei dimineți în care arbuștii se revărsau peste noi.” Pe lângă ideea de moarte profilată aici, este introdusă încă din prima parte uitarea („asist la restrângerea lucrurilor definitorii (…) învăț să țin pasul cu o voce pe care nu o aud”), fiind exploatată cu precădere în partea secundă: „urmele sunt ușor de pierdut. (…) când mi-e dor de mirosul de zahăr, deschid ușa. La 3 ani am părul blond, prin el trec aerul și aroma dulce./ alteori, mă îndrept spre apă, îmi lipesc limba de crusta de sare./ din larg, gestul bunicii care mă cheamă.” Aceasta devine unul din factorii angoasei existențiale în această secțiune, trecerea constantă de la rămășițele speranțelor din trecut la pierderea legăturii cu trecutul, „am uitat orice alt amănunt, neputința”, alimentând-o.

De asemenea, obsesia apei, prezentă în viziunile sale poetice precedente, este substituită de cea a aerului. Un alt element primordial, așadar, întors pe toate părțile în volum: „apare din trecut, face un spațiu primitor în trupul acestui moment./ îl inspir, apoi expir cu o tărie diferită.”/„disociez respirația de aer/ forma aerului/ când mă înclin/ pot crea sincope ale aerului.” Andra Rotaru alocă pagini întregi aerului, acesta fiind corelat cu ideea de cuvânt în partea a treia: „experiența corpului sub influența vântului. exprimarea în cuvinte a sa./ de-a lungul timpului, o istorie a vântului, prea puțin distinctă de a limbajului sub influența corpului.” Prin urmare, este explorată mișcarea ca sursă de inspirație: „bine ați venit într-un depozit cu gesturi. se strâng de la corpurile vii. unul se întinde, altul sare, al treilea se învârte, și-ncep să-mi vină ideile.”

Artele se completează, gestica, dansul sunt generatoare de poezie. Aceeași situație și în cazul muzicii, căci, avându-l pe fundal pe Enescu sau biografia sa, transformările animaliere din partea a treia, cruzimea şi ignoranţa umană se constituie într-o piesă instrumentală tragică: „cruzimea în viață. Să luăm viața din fața ochilor, nu face bine privitorilor, să o ascundem pe câmp, va deveni invizibilă. Să luăm moartea din fața ochilor, să luăm boala din fața ochilor, să nu acționăm.”/„Roșu, cățelul decedat după două zile de agonie, sub privirile nepăsătorilor/ Pătata, cățeaua mioritică/ Cățeaua sângerândă/ cei patru pui/ David Bowie al doilea din Tescani/ nepăsătorii, amatorii care nu cunosc elementele de bază ale vieții: armonia și contrapunctul.” Tot ce le rămâne acestora, în absența ingredientelor evocate, este ridicatul din umeri: „ridicăm, ridicăm. umeri, umeri. Instrucția din careu. mai ridicăm o dată din umeri și toate problemele dispar. suntem noi extravagante. trebuie să ridicăm din umeri, să ne facem gimnastica. să nu ratăm nicio mișcare, să știm tot despre toți.”

În continuare, partea a IV-a, fiind organizată ca un ansamblu de note de jurnal, urmează două direcții. Pe de o parte, este adusă în discuţie problematica înmormântării, cu tot ce presupune ea: „după moarte părul și unghiile nu continuă să crească”/ „îmbălsămarea e eficientă numai o săptămână, fiind o soluție temporară, pentru că ulterior procesul de descompunere va fi reluat în mod natural.” Pe de altă parte, episodul trăit în Drumul Taberei, constituit dintr-o serie de frânturi, care alimentează frica de hoți timp de 19 ani: „așteptam în sufragerie, cu un cuțit imens, pregătită să mă apăr./ știam că se poate intra în casă pe geamul din bucătărie. mi-era frică de băile cu ochiuri de aerisire, cineva putea întinde un laț să mă sugrume.” Aşteptarea ia însă sfârșit în 2008, când inevitabilul se produce. Ultima parte rezidă într-o serie de pasaje narative, care postulează o lume deformată, cu boli care miros, cu șoarece îngrijit și vulturi kitsch. Aşadar, asocieri neașteptate, care reacreditează dimensiunea simbolică a cuvântului.

Integrând în scrierea sa gesturi, corpuri, animale, elemente, amintiri, anxietăți, cruzime, moarte, iubire, Andra Rotaru inovează imaginarul și reușește să contureze o suită simfonică a ideilor insolite, expuse cu nonşalanţă. Deși fragmentar, tribar reprezintă o coregrafie a viziunilor, impregnată cu explicații, definiții și confesiuni, la capătul căreia instanța, care își găsea alinare în mirosul de lapte al genunchilor, reușește să iasă din rană, redescoperind bucuria de sine în pustiul existențial în care identitatea, memoriile și urmele au fost de mult abolite.

_________

*Andra Rotaru, tribar, Editura Nemira, București, 2018, 72 p.

[Vatra, nr. 10-11/2018, pp. 31-32]