Existau sentimente

existau pietre albe rotunjite de rîu și pietre cubice negre

de granit pentru pavaje

existau tot felul de lucruri vii și pline ca scoicile-n mare

de pildă case cu oameni

mori de apă măcinînd destinul ca grîul

veri ca bumbacul și ceruri de culoarea cicorii

existau o mie și una de guri șoptind toate deodată măscara

Existau ploi cu tunete

și fulgere-albastre ca acela al morții

care se propagă lin în celule – așa spun azi biologii –

din aproape-n aproape pînă cînd moartea-i deplină

acum știu: murim patru zile la rînd pe-ndelete din celulă-n celulă

Ce gîndim ori visăm nouăzeci și șase de ceasuri

în somnul muririi?

am uitat

sau n-am aflat încă

Existau pietre negre de pavaj cu care să ne dăm unii altora-n mutră

Și bineînțeles existau sentimente –

cele ale mele: pierdute

scufundate în fiecare celulă într-un pliu din codul genetic

Dacă m-ar fi atins cineva cu un deget pe cord ori măcar pe frunte

ar fi putut să le trezească

să le facă să-nvie să-mi pătrundă-n privire

așa

cum ies albi nuferii la suprafața unduită a undei

Și oricine atunci ar fi putut să mi le citească pe față

Existau sentimente o grămadă mare de pietre aprinse

exact ca-n povestea aceea

c-o fată

pedepsită lung să doarmă pe-o stîncă păzită de flăcări

iar el

el reușește să treacă prin întinderea fumegîndă arzîndă

și-o atinge cu-n deget

o deșteaptă

dîndu-i deodată cu dragostea și durerea

compactă

26 octombrie 2018

 

 

 

[Vatra, nr. 12/2018, p. 1]