Ana Blandiana – Târgul de vite din Teleorman și alte întâmplări de neînțeles

Anul care a urmat acelui moment al propunerii mele la preşedinţia International PEN, care avea să se voteze la congresul din Mexic, a fost unul electoral. Dialogurile Alianței Civice se desfășurau în teatre naționale și cămine culturale, în centre universitare și orășele de provincie și sate unde nu mai avuseseră loc niciodată adunări publice. Ne duceam oriunde eram chemați și peste tot sălile erau arhipline și la terminarea întâlnirilor totul se relua de la capăt în stradă pentru cei ce nu încăpuseră în sală. Eram în permanență pe drum și aveam senzația stranie că suntem prezenți în mai multe locuri deodată. Nu mai aveam timp nici măcar să avem remușcări că nu mai aveam timp pentru scris și ne consolam cu speranța că toată aceea enormă dereglare a vieții noastre de scriitori (dereglement des tous les sens, spunea Rimbaud) și toată această pătrundere și descoperire în țara profundă, pe care abia dacă reușeam înainte să ne-o imaginăm, va putea reprezenta materia primă pentru scriitorii care vom redeveni când se va termina totul. Deși trebuia să recunoaștem că nu știam când se va termina totul.

Într-o seară, înainte de a adormi, Romi m-a întrebat dacă mai e ceva nou cu Mexicul și – moartă de oboseală, nevenindu-mi să cred că am ajuns în sfârșit în pat – eu am întrebat „Care Mexic?“. Pur și simplu uitasem. Nu mai primisem nici o veste, ceea ce putea să însemne că nu va mai urma nimic. Apoi, pe la începutul verii am primit o invitație stranie din partea PEN Clubului japonez. Într-un stil extrem de protocolar eram invitată să petrec o lună în Japonia, cu precizarea hotelului de patru stele și a diurnei exorbitante care îmi erau oferite. Era greu de spus dacă mă găseam în fața unei încercări de manipulare sau numai de a mă cunoaște și de a mă supune unor teste, dar ideea de a accepta o astfel de invitație era exclusă. Am răspuns mulțumind și spunând că am un alt program care nu poate fi schimbat. Peste câteva săptămâni, când am primit o invitație asemănătoare, dar pentru 10 zile, din partea Centrului PEN de la Seul, n-am făcut decât să copiez, încă o dată, răspunsul. Oricum, strania corespondență n-a făcut decât să adauge o aură negativă poveștii mexicane, care a trecut din nou în planul doi, trei, patru, după prioritățile și urgențele Alianței Civice și ale campaniei electorale. Îmi amintesc că eram la tribuna din Piața Palatului în fața unei mulțimi ale cărei margini nu le vedeam, se vedeau doar nenumăratele pancarte pe care scria „Refornă și Adevăr“, când cineva mi-a dat un plic pe care îl uitasem la Alianță pe birou. Era din Mexic și conținea biletele de avion, ceea ce însemna că declarația mea de intenții fusese difuzată și primise susținerea majorității centrelor naționale de pe cele 5 continente. Cred că m-am bucurat  de larga adeziune, dar cred că mai importantă decât bucuria a fost mirarea. O scrisesem convinsă că merg în răspăr. În timp ce la microfon vorbea altcineva am citit, acolo pe podium, oarecum în diagonală, lunga scrisoare care însoțea biletele dându-mi informații, sfaturi și indicații despre cum trebuie să procedez, cum trebuie să iau vizele, ce vaccinuri trebuie să-mi fac, cum se numește hotelul la care voi sta și multe altele asupra cărora nu aveam putere să mă concentrez printre scandările și aplauzele care întrerupeau discursul lui Ticu Dumitrescu, deși mi-am propus să le citesc cu atenție mai târziu. M-am uitat doar pe bilete și am descoperit că voi merge București-Londra, Londra-Dallas, Dallas-Guadalajara. Mi s-a părut destul de neliniștitor, dar am amânat și neliniștea pentru mai târziu. Nu mai știu când și cât de atent am citit în cele din urmă scrisoarea, țin minte doar că obținerea vizei mexicane a presupus o mare complicație pentru că Mexicul nu avea reprezentanță în România și a trebuit să o obțin de la consulatul mexican dintr-o țară vecină. Și îmi mai amintesc, cu mai puțin de o lună înainte de plecare, o duminică ploioasă în care am mers în campania electorală la un târg de vite din Teleorman să stăm de vorbă cu țăranii. Târgul de vite era o suprafață de câteva sute de metri pătrați de noroi cleios pe care erau răspândite căruțe, remorci, furgonete în jurul cărora stăteau sub ploaia măruntă cai, vaci, porci, oi și, bineînțeles, oameni acoperiți cu foi de plastic legate ca niște mantale. Mă uitam la ei și mă uitam la cei cu care venisem și care treceau de la un grup la altul, oferindu-le pliante, fluturași, stegulețe, bucăți de hârtie pe care erau imprimate idei devenite sloganuri și care, udate de ploaie, se transformaseră în niște jalnice cârpe cu care țăranii rămâneau în mână neștiind ce să facă cu ele. Și în timp ce mă îndreptam alunecând, poticnindu-mă și înaintând greu spre un grup strâns în jurul unei căruțe în care erau legate câteva oi, în timp ce începeam să le vorbesc, brusc am realizat că peste nici o săptămână voi fi la Guadajara, în Mexic, în calitate de unic candidat, propus de PEN-cluburile francez și englez, la președinția organizației mondiale a scriitorilor. Am mai scris despre asta, despre acel moment probabil primul în care am înțeles în sfârșit totul și m-am speriat și de ceea ce trăiam, și de ceea ce aveam să trăiesc într-o continuă, deși mereu diferită, inadecvare. A fost ca și cum pentru o fracțiune de secundă s-ar fi făcut în mine liniște, doar atât cât să pot înțelege. Faptul că înțelesesem nu mă făcea să mă simt mai bine și nici mai puțin confuză, pentru că și una, și alta, vreau să spun și componenta electorală din țară, și propunerea la președinția mondială a scriitorilor erau lucruri pe care nu mi le dorisem eu, dar la care acceptasem să mă înham, nu pentru că aș fi avut de câștigat ceva personal, ci pentru că așa credeam eu că e bine. Dar tot eu știam că inconfortul pe care-l trăiam venea din neliniștitoarea bănuială că în spatele manipulării mele de către propriile mele idei s-ar putea găsi altcineva, mult mai înalt, în stare să-mi influențeze ideile și să creeze cadrul în care ele pot funcționa, pregătindu-mă pentru scopuri despre care nu aveam  încă  nici o idee.

Spuneam că, după deschiderea plicului și citirea în diagonală a scrisorii cu nenumăratele indicații pe care trebuia să le urmez ca să ajung cu bine la capătul lumii, îmi propusesem să revin și să citesc cu atenție și cu creionul în mână ceea ce mi se spunea că trebuie să fac. Nu-mi amintesc când și cum am făcut-o, pentru că nu pot să-mi imaginez că am fost atât de iresponsabilă încât să n-o mai fi citit deloc. Deși ceea ce avea să mi se întâmple în continuare pledează mai curând pentru această posibilitate.

Am plecat deci pe data din bilet, hotărâtă în așa fel încât să ajung cu două zile înainte de începerea congresului, nu numai pentru a mă dezmetici de urmările zborului transatlantic de aproape 20 de ore, ci și pentru a mă familiariza cu locul și atmosfera în care urma să joc rolul unui personaj principal. În Otopeni, mai mult decât niciodată, mi se zâmbea, eram salutată, felicitată, fata care mi-a făcut check-in-ul m-a întrebt „Ce facem? Câștigăm?“, iar tânărul care mi-a controlat pașaportul mi-a urat succes. „Succes la ce?“ am întrebat eu amuzată, iar el mi-a răspuns roșind „La ce vreți Dumneavoastră, dar mai întâi la alegeri“. Am plecat veselă, încurajată, fără să-mi mai fie frică de ce mă așteaptă. În avion cineva mi-a spus că în dimineața aceea apăruse un sondaj în care Convenția era pe locul întâi.

La Londra aveam o cameră rezervată la un hotel de lângă aeroport pentru că avionul spre Dallas era abia a doua zi în zori. Era mică, urâtă, cu geamul dând spre un luminator acoperit de o draperie. Avea aerul unei prevestiri de rău augur. Am intrat în pat și am citit ca să-mi exersez engleza dintr-un vechi program al spectacolelor londoneze uitat de cineva pe masă, până am adormit. Avionul de Dallas era la 7, așa că la 5 eram la aeroport. Aveam check-in-ul făcut de la București, deci totul urma să fie simplu. La controlul actelor însă, ofițerul a început să-mi învârtă pașaportul pe toate fețele și să-l răsfoiască pagină cu pagină. Apoi m-a întrebat unde este viza americană.

– Nu am viză americană, am spus eu, sigură de logica mea, merg în Mexic, la Dallas schimb doar avionul, nu ies din aeroport. Dar el mi-a explicat că fără viză americană nu se intră pe teritoriul american, chiar dacă nu stai decât două ore într-un aeroport. Deci că nu se pune problema să mă pot urca în avion, în schimb mi-a dat telefonul și adresa consulatului american de unde pot obține în 24 de ore viza.

– 24 de ore, am exclamat eu, deci nu plec nici mâine.

– Mâine oricum nu este avion, m-a liniștit el și m-a îndrumat unde trebuie să mă duc ca să îmi schimb check-in-ul pentru a treia zi.

Acum când încerc să povestesc nu-mi vine să cred că eu sunt eroina poveștii, că toate acele întâmplări cu sufletul la gură mi s-au întâmplat mie, că eu sunt cea care m-am întors la hotel ca să-mi las bagajul și ca să plătesc încă două nopți, că eu sunt cea care am traversat Londra schimbând trenuri, autobuze și metrouri, că eu am stat mai multe ore la nesfârșita coadă de la consulatul american întrebându-mă ce-ar fi să nu reușesc să ajung înainte de ora închiderii și simțindu-mă singură și pierdută cum nu mă mai simțisem niciodată. Am ajuns, am fost interogată, fotografiată, pusă să completez formulare și programată pentru a doua zi la aceeași oră. Abia când am ajuns înapoi la hotel mi-am dat seama că nu mâncasem nimic din avionul de la București, dar eram prea obosită să mă întorc în oraș. În zona hotelului nu se vedea nici un supermarket, iar la restaurantul hotelului nu se punea problema să merg după ce plătisem cele două nopți în plus, pe care nici nu știam dacă mi le va deconta cineva. Am intrat în pat și, cum nu aveam altceva de citit, m-am apucat să verific biletele și să citesc scrisoarea cu explicații care le însoțise. Rareori în viață mi-a fost mai rușine. Undeva pe la mijlocul paginii un paragraf întreg îmi atrăgea atenția că trebuie să am viză americană pentru că schimb avionul la Dallas. Oricât ar părea de necrezut, nu citisem niciodată scrisoarea rând cu rând. Și mai de necrezut era încă faptul că nici Romi, care de obicei avea grijă să verifice totul, n-o citise nici el. Nu cred că există o dovadă mai semnificantă a stării noastre de spirit din acea perioadă, în care pur și simplu nu mai aveam viață personală, nu mai aveam nevoi sau interese private, eram pur și simplu înregimentați într-o armată pe care noi înșine o strânsesem și care se afla pe un front căruia noi îi trasasem traseele. Plecam la capătul lumii și Romi nu avusese timp să-mi vadă biletele de avion! Cât despre mine, e destul să-mi aduc aminte felul în care am plecat, făcându-mi bagajul în ultima noapte după ce până seara târziu am stat la Alianță, deși începeam o călătorie, care urma să dureze zeci de ore, în zori.

La împlinirea celor 24 de ore am primit viza americană și, după ce m-am plimbat câteva ore singură și străină de tot, chiar și de mine însămi, prin Londra, m-am culcat devreme ca să mă pot scula la timp. Am adormit citind cu voce tare (cum știam că va trebui să susțin și un recital în engleză la Guadalajara) din primul meu volum în engleză apărut în 1990 la Anvil Press, editura lui Peter Jay. Dimineața, pe jumătate adormită, mi-am strâns lucrurile, am închis geamantanul și, pentru că înainte de a ieși din cameră am descoperit cartea mea uitată pe noptieră, nu am mai deschis geamantanul, ci am îngrămădit-o într-o poșetă alături de pașaport (amănunt care se va dovedi în următoarele pagini salvator).

Nu-mi amintesc nimic despre drumul peste Ocean. În aeroport nu am mai avut nici o problemă, iar apoi, așezată pe locul meu, am încercat mult timp să înțeleg cum a fost posibil să fi citit neatent sau numai fragmentar o scrisoare în care era vorba în fond de un moment important al vieții mele. Mă stăpânea o senzație cunoscută, pe care nu era prima dată când o încercam și nu avea să fie nici ultima oară: senzația că nu mie mi se întâmplă ceea ce trăiesc, că eu sunt numai spectatorul mirat, intrigat uneori, dar lipsit în fond de curiozitate al propriei mele vieți. Nu numai agitația halucinantă a campaniei electorale sau drumul acesta spre o țintă pe care nu o înțelegeam prea bine, și nu eram nici prea convinsă că trebuie să o ating, dar și întâmplări mai concrete și mai apropiate, de exemplu, ultimele două zile cu cele patru drumuri de la aeroport la hotel sau invers și cu cele patru drumuri de la hotel la consulatul american, folosind tot felul de mijloace de transport cu reguli bizare și străbătând un oraș aproape necunoscut, toate mi se păreau incredibile, ca și când nu eu le-aș fi trăit. O senzație care nu numai că ștergea limitele dintre real și ireal, ci ștergea pur și simplu realitatea, lăsându-mă suspendată într-un spațiu a cărui singură concluzie era că nimic nu depinde de mine și singurul miracol e că rămân totuși în viață.

 

 

 

[Vatra, nr. 12/2018, pp. 2-4]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.