Tocmai am terminat de scris o poezie inspirată din realitate. Se intitulează „Oameni fapte întâmplări” deoarece mai demult era o rubrică în ziarul „Scânteia” cu acest titlu. De altfel, o rubrică foarte apreciată de cititori. Iată poezia:

Doamne Dumnezeule probabil

Noul Testament nu mai este valabil

Pe cale de consecință a început exodul

de medici și ne moare cu zile norodul

Numai popii au rămas ca să ne cânte prohodul

Bucătari ospătari coafeze frizeri

s-au împrăștiat în toate cele patru zări

din Grecia până în Irlanda

fiindcă acolo se câștigă mai bine

profesorii de chimie s-au angajat zilieri

În Spania la cules de căpșuni și măsline

Sau în Provența unde recoltează lavanda

Abandonându-și cu totul vechea menire –

Doar popii au rămas și ne cântă (epitet)

veșnica pomenire

Nu mai avem faianțari nici zugravi nici zidari

lăcătuși mecanici sau fierari-betoniști nici atât

Doar popii cu crucea atârnată de gât

Sfințesc mașini second-hand cotracost

Și vin cu molifta în zilele de post

Absolvenții cu note mari se pregătesc și ei de plecare

la universități din Anglia sau alte țări străine

(unde se câștigă mai bine)

Numai la Teologie e înghesuială mare

Viitorii popi studiază de zor

Cum se dă corect o binecuvântare

Ce te-ai face Doamne fără PR-ul lor

Tot mai mulți popi pe cap de locuitor

Și la zece popi un singur instalator

În Canada se ajunge acum fără viză

Hai să ne punem averea într-o valiză

Și să plecăm de aici și noi cei cu note mici

Străzile vor rămâne pustii

Populate numai cu popi (și nenumărate farmacii)

La intrarea în Bacău dinspre Vaslui

stătea o roșcată focoasă cu ochii căprui

și tarife mici mereu veselă și zglobie

A plecat și aia în vreo Americă

Acum stă în locul ei un popă fără parohie

care adună bani pentru o nouă biserică

Nu știu dacă poezia mea v-a plăcut, nici nu mă interesează. Îmi e de-ajuns că nea Vasile a apreciat-o foarte mult. Chiar dacă rima e cam hazardată, i-a înțeles perfect mesajul. Și-a dat seama că e scrisă cu sacrificii. Fiindcă a văzut că aveam degetul mijlociu bandajat. De fiecare dată când tastam la calculator o virgulă sau un ț, mă săgeta până în măruntaie. Mi l-am zdrelit în timp ce încercam să schimb robinetul la calorifer. Nu vă mai spun ce inundație a urmat. Mi-a stricat tot parchetul din dormitor. Așa pățești dacă te bagi la ce nu te pricepi. Am scăpat cheia și: harșt! Din cauză că am unghiile prea mari. Poate vă întrebați de ce am unghiile atât de mari. Pot să le tai oricând, am forfecuța la îndemână, dacă vreți v-o arăt. Dar tocmai de aceea nu le tai, fiindcă o pot face oricând. E modul meu de a-mi afirma liberul arbitru. De fapt mai e un motiv. Uneori le folosesc ca scobitori.

Dar să revin la subiectul propriu-zis. În definitiv, cine este acest nea Vasile, ca să dea verdicte în domeniul atât de sensibil al poeziei? Pentru început, am să vi-l descriu prin intermediul unor negații: nu e nici medic, nici inginer, nici profesor și nici popă. În rest e cam de toate, adică: sudor, electrician, lăcătuș-mecanic, faianțar, instalator, la nevoie toarnă și betoane, pune și parchet. Unul din meșterii aceia vechi și pricepuți. Pe vremea lui Ceaușescu, era fruntaș în producție, a lucrat și la centrala nucleară de la Cernavodă, apoi la Casa Poporului. Meseria lui de bază era aceea de sudor, Revoluția l-a surprins pe șantierul naval de la Galați. Câteva luni mai târziu, a fost și mai surprins, când l-au trimis în șomaj, fiindcă nu mai erau bani de salarii. Așa că nea Vasile s-a văzut nevoit să-și caute de lucru în altă parte. Din păcate, nimeni nu avea nimic de sudat. În schimb, toți alergau să-și pună centrală termică de apartament. Nea Vasile a învățat repede cum se face treaba asta. A strâns ceva bani, s-a urcat în tren și dus a fost. Unde? În Franța, chipurile în excursie, șase luni. A rămas acolo aproape un an, a dormit pe sub poduri, a mâncat din tomberoane, a învățat să pună gresie și faianță, până l-au prins și l-au suit în tren. Un jandarm l-a însoțit la gară, ca să fie sigur că poporul francez scapă de nea Vasile. Numai că nea Vasile s-a dat  jos din tren pe partea cealaltă, a sărit peste linii și s-a întors la cetățeanul la care se angajase să schimbe acoperișul casei – nu-și terminase treaba și nu apucase să-și ia banii. După ce și-a luat banii, a plecat de bunăvoie în Italia. Acolo a avut noroc, a învățat zidărie. S-a angajat la un patron care îi dădea un salariu mic, în schimb i-a plătit un curs de calificare. Și uite-așa a ajuns nea Vasile muncitor european legal, cu certificat, înainte ca România să fie primită în Uniunea Europeană.

A trecut prin multe alte peripeții, nu am timp să vi le povestesc pe toate. Și-a dus cei doi băieți în Italia, e un pic nemulțumit de ei, fiindcă n-au vrut să învețe meseria lui, a divorțat și s-a recăsătorit, a divorțat din nou, a construit case, parcări și depozite pentru italieni, a reparat palate la Veneția și la Florența, a călătorit, a băut vinuri scumpe, a intrat și în muzee, s-a dus la Bruxelles să protesteze contra încălzirii globale, iar vara trecută, pe zece august, era în Piața Victoriei… După ce a ieșit la pensie, s-a întors acasă.

La mine a ajuns cu totul întâmplător, prin doamna Veta, de la dispensarul comunal. Când am fost la dispensar și i-am povestit cum mi-am zdrelit degetul, doamna Veta a clătinat din cap și mi-a recomandat ca, pe viitor, să apelez pentru astfel de treburi la o persoană competentă. Doamna Veta nu e medic, abia dacă a făcut o școală de asistente medicale, probabil la fără frecvență. Din fericire, nu știe germana. După ce va învăța un pic de germană, va pleca și ea unde a plecat fostul nostru medic de familie, iar la dispensar va rămâne numai femeia de serviciu, care speră că până atunci va învăța cum se face o injecție.

– Am să-l întreb pe Vasile, văru-meu, poate vă ajută el, a promis în încheiere doamna Veta.

În primul rând, trebuie să menționez că nea Vasile se respectă și își respectă meseria. Nu vine, ca alții, pe bicicletă, numai cu un patent și o șurubelniță. Are o furgonetă cumpărată din Italia, în care își ține aparatul de sudură, un generator electric, ciocanul pneumatic și tot felul de alte scule. Asta m-a impresionat foarte tare. Înainte de a începe, își pune echipamentul de lucru, lucrează cu ochelari de protecție și așa mai departe. Lucrează cu voie bună, ca și cum s-ar juca, numai proștii asudă și înjură în timp ce muncesc, iar după aia se plâng că munca e grea. Cât ai bate din palme, a înlocuit plăcuțele de faianță din baie, care căzuseră. Pe urmă, mi-a pus parchet nou în dormitor. De fiecare dată, după ce termină treaba, mătură, face ordine și lasă totul curat. După ce mi-a montat caloriferul, mi-a ridicat, în numai două zile, un șopron pentru capre, i-a turnat și pardoseală. M-a pus dracul să-mi cumpăr două capre și trebuia să le fac un adăpost. Între timp, le-am dat. Mi-au mâncat toată via și învățaseră să se urce pe casă.

Hai să vă mai spun câte ceva despre nea Vasile. Nici măcar nu cere bani mulți, fiindcă primește pensie din Italia, o mie și ceva de euro pe lună. Dacă îl întrebi: cât face asta, nea Vasile? Zice: dai și mata cât vrei. Mai rar așa meșter! Tot ce v-am spus până aici, am aflat chiar de la el. Fiindcă în timp ce lucrează vorbește întruna, iar uneori mai și cântă. Și-a dat seama că sunt scriitor după ce m-a auzit vorbind la telefon cu cineva de la revista „Vatra”. Am motive să cred că lucrul ăsta l-a impresionat. M-a întrebat cum e să fii scriitor și i-am descris situația printr-o mică parabolă.

– Să presupunem, i-am zis, că ai nevoie de un instalator priceput, așa ca dumneata, care să-ți monteze caloriferul sau să-ți repare robinetul de la baie. Nu găsești și nu găsești, doar știi bine cât de greu te-am găsit. Dai anunț în ziar, nu se prezintă nimeni. Pe dumneata nu te-aș fi găsit în veci, dacă nu-mi spunea doamna Veta, am fost norocos!

– Ai avut noroc că-s ieșit la pensie, comentă nea Vasile. Mai fac treabă, așa, din când în când, dacă mă plictisesc.

– Acum, imaginează-ți că, în loc să caut un instalator, aș căuta un scriitor și aș da anunț la ziar. Ei bine, a doua zi s-ar prezenta cel puțin zece scriitori, numai de-aici, din Bacău. Dacă îi punem la socoteală și pe cei din alte județe, ho-ho!…

– Înseamnă că e bine să fii scriitor, dacă se înghesuie așa de mulți.

– Nu, nici vorbă! Scrii degeaba, acuma toți scriu și nimeni nu mai citește. E ca la Bobotează. Lumea se înghesuie să ia aghiazmă, dar hai să fim serioși, câți sunt propriu-zis credincioși?

– Asta e o poezie, remarcă nea Vasile.

A sesizat imediat rima, de altfel involuntară, ceea ce m-a neliniștit pic.

– În țara asta asta sunt prea mulți popi, prea mulți scriitori și prea puțini meseriași, am adăugat. De ce dracul, Doamne iartă-mă, toți vor să scrie? Chiar nu înțeleg! Ferice de dumneata că ai o meserie bună, îți câștigi pâinea muncind cinstit, nu te doare capul de ce fac alții… La scriitori nu e așa. Orice scriitor vrea să fie singurul scriitor, îi pândește pe ceilalți cu ochi răi, ca și cum s-ar pregăti să-i împuște.

– Păi, înseamnă că…

A dat din mână cam abătut și a început să-și strângă sculele, mi s-a părut că-l supărasem cu ceva. Sau poate i-am făcut o impresie proastă vorbindu-i de rău pe scriitori?

Nu, din nefericire altul era motivul. Am aflat câteva zile mai târziu, când m-am dus din nou la dispensar. Doamna Veta mi-a spus că nea Vasile și-a scris memoriile și ar vrea să le publice într-o carte. Sperase că l-aș putea ajuta. Adică, să-i pun o pilă la vreo editură. De aceea nici nu-mi ceruse prea mulți bani pentru tot ce lucrase.

Băi nea Vasile, ce mi-ai făcut! Și eu care te credeam om serios!…

 

 

[Vatra, nr. 12/2018, pp. 5-6]