Etichetă / cinema

de VATRA

Claudiu Gaiu – Tehno-teologia Memoriei

[Tehnologii ale emancipării / reacțiunii]

Două tipuri de înviere

Paul Verhoeven este unul dintre cei mai ingenioși gânditori care s-au aplecat asupra raportului dintre memorie și tehnică. Este subiectul care-l dezvoltă în filmele sale RoboCop 1 (1987) și Total Recall (1990), profitând și de intuițiile geniale ale unor autori SF, dintre care o mențiune specială merită Philip K. Dick (We Can Remeber It For You Wholesale, 1966). Dacă efectele speciale din anii ʼ80-ʼ90 ai secolului trecut pot stârni azi zâmbete, în schimb filosofia sa articulată prin imagini cinematografice și idei scenaristice pot intra în dialog cu sistemele conceptuale de la sfârșitul secolului al XX-lea dedicate memoriei (în principal Gilles Deleuze) sau tehnicii (mai ales Betrand Stiegler).

Citește în continuare →
de VATRA

Diana Bulzan – Telescop și cinema: media ca intermediere între subiect și obiect

[Tehnologii ale emancipării / reacțiunii]

Într-un text din 2008, Joseph Vogl discută apariția și transformarea telescopului într-un instrument astronomic. Textul scurt are două teze centrale, pe care Vogl le atribuie tehnicilor media ca atare: auto-referențialitatea – materialitatea tehnicilor media determină ceea ce poate fi transmis și cum, the medium is the message – și de-naturalizarea percepției. Utilizarea telescopului ca instrument astronomic de către Galilei presupune întocmai evaluarea sa drept instrument științific, înțelegerea modului în care funcționează – astfel, consacrarea sa drept instrument presupune propria sa teoretizare. Orice imagine și orice informație pe care telescopul o face accesibilă necesită și înțelegerea modului în care lumina pătrunde și este refractată de către instrument, modul în care lentilele interacționează cu lumina, efectul combinat al acestora pentru a produce/ a materializa o anumită imagine.

Citește în continuare →
de VATRA

Andrei Gorzo – Bazin, moartea și cultul lui Humphrey Bogart

[Textul de față a fost prezentat în cadrul colocviului „Miturile realismului. André Bazin la centenar”, organizat în 29 noiembrie 2018, împreună cu Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, la Facultatea de Litere a Universității București.]

        I

Deși fusese exmatriculat de la liceu și alesese să nu mai facă studii superioare, Humphrey Bogart provenea dintr-o familie newyorkeză ultraspectabilă și destul de înstărită: tatăl lui era medic, iar mama lui activase ca sufragetă și studiase pictura cu Whistler. În teatru, în anii ’20, Bogart jucase inițial roluri de tineri manierați, pentru ca la studiourile Warner, în anii ’30, să se specializeze în roluri de infractori. Rolurile de felul ăsta nu făcuseră din el, peste noapte, o mare vedetă. Iar și iar fusese folosit ca antagonist și vioară a doua pe lângă Edward G. Robinson (cu care a colaborat la vremea aceea în patru filme) și James Cagney (cu care a colaborat în trei). Cagney și Robinson, alți doi actori asociați cu roluri de gangsteri, abordau aceste roluri cu o energie extravertită care le adusese simpatia unui public larg și, în a doua jumătate a anilor ’30, tranziția spre roluri pozitive (tranziție venită și ca răspuns din partea Hollywood-ului la acuzațiile că ar fi glorificat gangsterismul). Bogart nu era flamboaiant ca ei. De asemenea, îi lipsea căldura lor. Gangsterii și proscrișii lui erau schimonosiți și contorsionați în feluri care sugerau malformații interioare. Dezvelirea dinților într-un rictus câinos e citată de criticul american Manny Farber, la începutul anilor ’40, ca un efect bogartian verificat și răsverificat. [Farber, 2009: 101] Vorbirea lui era ceva între peltică și sâsâită, și în același timp nazală. Personajele lui (dintre care cele mai memorabile se găsesc în Pădurea împietrită/ The Petrified Forest, din 1936, și Dead End, din 1937) puteau fi paranoice, puteau fi autocompătimitoare și în orice caz erau resentimentare.

Citește în continuare →

de VATRA

Christian Ferencz-Flatz – Realism și pornografie

[Textul de față a fost prezentat în cadrul colocviului „Miturile realismului. André Bazin la centenar”, organizat în 29 noiembrie 2018, împreună cu Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, la Facultatea de Litere a Universității București.]

1.

            Textul de față își propune o sarcină destul de modestă: aceea de a parcurge două texte de-ale lui Bazin, pe care oricine cât de cât familiarizat cu opera lui le știe. Primul e un articol inclus chiar în Ce este cinematograful?, a fost scris în 1957 și se numește „În marginea Erotismului în cinema”, fiind un fel de glosă la o carte de cinema recent apărută sub acel titlu. Al doilea se numește „Contribuții la o erotologie a televiziunii”,  datează din 1954 și e pesemne una din piesele centrale ale volumului Andre Bazin’s New Media, apărut în engleză sub îngrijirea lui Dudley Andrew. Sarcina e modestă, spun, fiindcă problemele, pe care le articulează aceste două texte, sunt într-un anumit sens minore în raport cu principalele teze ale filmologiei lui Bazin. Ce le face, însă, totuși interesante este, întâi de toate, felul în care, în dezvoltarea acelor probleme minore, ele ajung la tot pasul în tensiune cu teoremele centrale ale realismului bazinian, iar ceea aș vrea să urmăresc aici este – poate prețios spus: dintr-o perspectivă filozofică – efortul pe care-l depune Bazin pentru a se înstăpâni asupra acestor contradicții. Citește în continuare →

de VATRA

Irina Trocan – Eșantionarea cadrului lung: Elogiu și distorsiune în critica videografică

[Textul de față a fost prezentat în cadrul colocviului „Miturile realismului. André Bazin la centenar”, organizat în 29 noiembrie 2018, împreună cu Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, la Facultatea de Litere a Universității București.]

***

Cadrul lung e un reper calitativ frecvent al filmelor de artă, deci e lăudat adesea pentru virtuțile sale estetice în critica de film. În cazul criticii audiovizuale, lucrurile se complică pentru că, deși laudative, eseurile video nu își permit, în cadrul unui montaj care are în total câteva minute, să citeze un cadru lung în întregime, astfel încât, odată cu elogierea lui, îl și distorsionează.

Un eseu video sugestiv despre mizanscena în cadru lung (și foarte popular, de altfel) este What is neorealism? Videoeseistul, cunoscut sub pseudonimul kogonada, compară două versiuni ale unui film din 1953 de Vittorio De Sica, cunoscut sub numele de Stazione termini și, în versiunea producătorului – montată mai alert, pentru a-l face mai acceptabil comercial -, Indiscretion of an American Wife. Citește în continuare →

de VATRA

Zsolt Gyenge – Bazin, mitul cinemaului total și realitatea virtuala

[Textul de față a fost prezentat în cadrul colocviului „Miturile realismului. André Bazin la centenar”, organizat în 29 noiembrie 2018, împreună cu Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, la Facultatea de Litere a Universității București.]

***

Paragrafele ce urmează fac parte din categoria acelor discursuri, care testează actualitatea unor autori clasici prin asocierea ideilor lor, publicate cu decenii bune în urmă, cu fenomene recente. Cinemaul total este probabil cel mai cunoscut concept elaborat de legendarul André Bazin. În acest articol voi încerca, prin analiza diferitelor eseuri scrise de și despre Bazin, să înțeleg dacă evoluțiile recente în tehnologia și prezentarea imaginilor mișcătoare, și în speță filmele VR, pot sau nu să fie înțelese prin prisma acestei categoriii. Țin totodată să precizez de la bun început că ideea de a lega mitul și conceptul cinemaului total de realitatea virtuală nu-mi aparține, ci am întâlnit-o pentru întâia oară într-un articol scris de László Tarnay în 2017 și apărut în revista Metropolis din Ungaria. Dar nici el nu a fost primul pe acest teren, ci menționarea cea mai timpurie am găsit-o la Tom Gunning, într-un volum publicat la semicentenarul morții lui Bazin în  2011. Citește în continuare →

de VATRA

Ce mai rămâne din Mai ’68? (12/12)

no intenso agora

Victor Morozov

No Intenso Agora și moștenirea cinematografică a lui Mai 68

No Intenso Agora (Într-un prezent intens), al brazilianului João Moreira Salles, s-a putut vedea pe ecran mare în România la festivalul One World Romania. E un film care apare la zece ani după ultimul documentar al lui Salles – dovadă a îndelungului proces de maturare pe care l-a presupus – și la (aproape) cincizeci după Mai 68 – dovadă a necesității unui alt document cinematografic care să abordeze, lucid și fără exces, acea salbă de evenimente care au reconfigurat datele de bază ale societății. Două axe suscită interes în filmul documentar al lui Salles: felul în care racordează istoria personală, intimă, a home movies-urilor la istoria cu I mare, și aplicația constantă a regizorului către muncă didactică; Salles face în No Intenso Agora educație prin imagine. Citește în continuare →