O carte scrisă cu și de plăcere, care se citește fix în aceeași manieră, este colecția de proză scurtă semnată de Kocsis Francisko, Un roman într-o gară mică*, un triptic care reunește Secvențe rurale, Secvențe urbane și Alte secvențe. Titlul volumului dublează numele uneia dintre narațiunile din secvențele urbane. Surprinzătoare este alegerea lui Kocsis Francisko de a-și numi opul cu care debutează în acest gen Plimbări cu Freud (2006), în contextul în care își rezervă proza eponimă pentru cel de-al doilea tom care apare la doisprezece ani distanță.

Ieșite din mâna unui poet estet, așa cum este Kocsis Francisko, nici nu ne surprinde că prozele scurte și foarte scurte sunt construite cu o precizie de filigran, și, totodată, cu simțul proporției exacte. Fără sforțări și artificii inutile, susținute într-un ritm molcom, cu o apetență pentru cuvinte arhaice, deloc întâmplător alese, prozele debutează de cele mai multe ori printr-o punere în scenă în care sunt înregistrate sinestezic detalii care îl transpun pe cititor în ambianța dorită, fie că este vorba de o stradă (sau un colț de stradă), o gară, un deal, un drumeag de țară sau un arbust plin de vrăbii. Cadrele acestea atât de minuțios și „realist” construite vrăjesc cititorul și-l așază confortabil într-un spațiu familiar îmbibat de o duioasă umanitate, ca, printr-un twist narativ care irumpe nonșalant, să-l nălucească prin bucla fantastică orchestrată cu un deosebit apetit pentru paradox și stranietate. Indicii că ceva se va întâmpla oferă naratorul, chiar cu un ton complice, dar, de cele mai multe ori, deși cititorul intuiește că intempestiv firul narativ va aluneca pe o „pantă ezoterică”, respectiv pe o „nișă fantastică”, – cum își numește naratorul în Copiii lui Pridanis propriul stil, – finalul (fără deznodământ de cele mai multe ori) tot surprinde. De altfel, în povestirea-cadru menționată, după expunerea narațiunii unui precursor anonim al propriului stil („pentru că povestirea de mai jos are numeroase asemănări eclatante cu felul meu de a construi fraza, […] un cititor neavizat ar putea crede că povestirea îmi aparține, lucru care n-ar fi cinstit sub nici o formă […]unul care iubește chiar mai mult decât mine cuvintele vechi, zemoase, dulci”), disimulând, naratorul în postura lui de cititor se declară nemulțumit de finalul abrupt (orchestrat fix în maniera lui Kocsis Francisko de a încheia printr-o largă și generoasă deschidere) al poveștii transcrise: „Sincer, finalul m-a contrariat. Eu aș fi continuat măcar cu câteva fraze lămuritoare. Cum să termini atât de nepriceput o povestire mai ales când ai reuși să creezi suspans? Oare ce s-o fi întâmplat între ei, cum au reacționat? Au descâlcit trecutul și au aflat că sunt frați, sau asemănarea era întâmplătoare? Erau amândoi copiii lui Iancu? Sau numai nouă ni se pare, după ce am aflat din povestire?” (p.104).

Pentru că recompensa decriptării punctelor nodale nu se poate obține printr-o elucidare, cel puțin nu printr-o rezolvare definitivă și imuabilă, naratorul – într-o povestire a cărei temă este lipsa sensului și iluzia liberului arbitru într-o lume fără puncte fixe, condamnată la bâjbâială – liniștește cititorul angrenat într-o cursă detectivistică: „Dar eu aș fi de părere să nu ne dorim cu prea mare ardoare deslușirea”. (Autorul a rămas fără chibrituri, p. 127)

Indeterminarea și lipsa reperelor fixe, conjugate incursiunilor în fantastic și în miraculos, profilează o (i)realitate arhetipală dominată de fatum, a cărei stranietate (extra-senzorială) ne trimite la dictonul latin folosit de Rudolf Otto pentru a fixa semnificațiile experienței numinoase – pe care o amintește și Nicoleta Cliveț în cronica din revista Apostrof –: mysterium tremendum et fascinans. Cu teamă secundată de o puternică fascinație, personajele lui Kocsis Francisko, chiar și naratorul însuși, (re)descoperă ieșirea din normă/ normalitate. De pildă, aș aminti întâlnirea nocturnă cu trăsura în care se afla învățătorul Duka, anunțată de „țingălăi”, și care ne trimite cu gândul la plimbările zgomotoase și furtunoase ale lui Hades pe tărâmul celor vii – prin care se fisura granița dintre cele două spații –, sau tenacitatea cu care Freud vrea să pătrundă în abisurile memoriei pierdute a lui Halmer (amintirea ca legitimare a existenței/ individualității este o altă temă recurentă a prozelor din această colecție): „Au mai făcut câțiva pași în tăcere. Atunci au auzit pentru prima oară croncănitul corbului. Halmer s-a oprit și s-a uitat la el cu o curiozitate infantilă. Freud era sfâșiat de incertitudini și suspiciuni. În tot, Halmer se comporta ca un om inteligent și normal. Dacă n-ar fi existat certitudinea accidentului și stranietatea revenirii, nimeni nu l-ar fi crezut. Își aminti din nou de sanitarul speriat de lucruri inexplicabile, dar care avea, în felul său, o explicație cu care nu știai ce să faci, cum s-o elimini, cum s-o anulezi cu argumente, pentru că în adânc, în foarte adânc, Freud însuși admitea uneori că primitivii, cei foarte vechi, erau cu un pas mai aproape de înțelegerea lucrurilor esențiale. Că descindeau direct din ele.” (p.190). Ca și în prima istorisire (Plimbare nocturnă cu șareta pe câmp) în care se sugerează o transgresare a limitelor spațiale, a tărâmurilor dintre lumi, și ultima nuvelă, Plimbări cu Freud, debutează printr-o meditație asupra circularității spațiale și temporale. Revenirile și plecările în timp și spațiu ale personajelor sunt tributare principiului arhaic al circularității istoriei. Mitul eternei reîntoarceri este constanta acestor proze, și, dincolo de cele două titluri menționate mai sus, aș mai aminti o foarte scurtă relatare a unei înmormântări (Pregătiri de călătorie), un fel de chintesență a celorlalte proze ce nu fac altceva decât să ficționalizeze pe baza acestei scheme: „Un om e dus pe drumul lui. Pe ultimul. L-au pus într-un coșciug. De parcă l-ar fi pus într-o rachetă. După o tentativă de conservare. Cu ceva balsam. Să-l trimită îndărăt în lumea din care s-a aventurat în viață. Credem că-i un om terminat. Dar el n-a făcut decât să încheie o viață. Va fi iarăși tânăr până la ajunge acasă. Predica îi dă coordonata stelară. Fără greșeală. În lumea cu verdeață.” (p.144)

Cum deslușirea nu doar că nu e prioritară, ba e chiar aproape imposibilă, nici nu mai contează dacă Ilie este, sau nu, pricolici, dacă Frenuș chiar a auzit vocea tatălui (presupus) decedat atunci când și-a îngropat mama („Copilule, dragule, mulțumesc că ai adus-o acasă”) sau dacă Traian Rogoz chiar a fost vizitat de Dinu, cel care a fost. De altfel, naratorul ne asigură că „dacă povestea e frumoasă, adevărul nu cere dovezi”. Desigur că despre artă, frumusețe și adevăr s-a scris o întreagă bibliotecă, însă, pentru că acesta este primul calificativ care mi-a venit în minte lecturând tomul de față, se cade să ne întrebăm cum înțelege Kocsis Francisko să edifice frumosul în/ pentru prozele sale, ca realizare artistică, desigur. Fie că ne referim la judecata de gust kantiană sau la definirea frumosului drept un elogiu (D. Townsend), volumul acesta place, și receptarea de care a avut parte până în momentul de față confirmă această valorizare. Aș aminti aici două dintre valențele frumosului în/prin artă, și care cred că individualizează proza scurtă a autorului de față. Sunt perspective care implică atât elemente ce țin de procesualitate, cât și de un punct de plecare„existențial”. Prima dintre ele ar fi poziția senzitivă a lui Burke în care frumosul este perceptibil prin intermediul simțurilor. Realitatea cotidiană, chiar și frânturile de non-rațional, cu o consecvență aproape normativă, sunt receptate senzorial în prozele/ poezia lui Kocsis Francisko. Simțurile sunt tot timpul în alertă pentru a percepe inefabilul: „Drumul s-a pierdut ca orbul pe câmp. Întunericul e dens ca bezna din mijlocul unui bulgăre de smoală. Un tufiș plin de vrăbii suspină. Ușor de tot, ca o respirație reținută. Sau numai tăcerea foșnește în ureche. Precum ne amintim foșnetul sării din valul de mare. Sau, pentru cei ce n-au auzit valul sărat, ceva asemănător alunecării argilei ce se usucă într-un mal bătut de soare. Aș mai risca o comparație fragilă – cum trage adierea o muselină de liniște peste-o holdă ațipită. Dar mă opresc aici, pentru că îmi vin tot mai multe cu intenția vădită de a se înghesui în pagină, atât de multe că ar putea împinge afară povestea, în hăul de dincolo de margine, exact pe principiul lui Arhimede, atâta doar că aici lucrăm cu alte elemente. Ei bine, când toate foșnetele au fost reduse la tăcere, neașteptat și buimăcitor a răsunat la foarte mare depărtare țingălăul, a ajuns la mine primul sunet vestitor al unei alte existențe.”(p.9)

Apoi, sintetizând poate nepermis de mult dimensiunea ludică propusă de Gadamer, se remarcă acel spațiul liber pe care îl lasă opera literară cititorului – care nu este redus la statutul de simplu consumator, ci este invitat la o participare. Cititorul recunoscut în postura sa de partener de joc și stimularea unei „participatio” sunt definitorii prozelor scurte semnate de Kocsis Francisko. Naratorii, care de multe ori au și o conștiință scripturală, nu oferă soluții, nu trasează linii interpretative definitive, ci, dincolo de o cochetărie pe care o întrețin cu cititorul pe care-l țin mereu aproape prin indicii presărate, sau pur și simplu dialogând cu el, îi lasă acestuia din urmă dreptul de a participa la construirea sensului, cum tot Gadamer afirma într-un alt studiu. „Poate fi așa, sau nu…” ar fi deviza din acest volum care întreține permanent un aer misterios al existenței în toate formele ei. De altfel, Kocsis Francisko dovedește o adevărată înzestrare pentru genul polițist, chiar dacă regimul este mai degrabă satiric, așa cum se poate observa mai ales din Strada Salcâmilor, al șaptelea copac de pe partea numerelor cu soț sau din Drumul spre celebritate.

Aerul jucăuș al acestor proze scurte nu trebuie însă confundat cu o perspectivă naivă sau inocentă. Substratul metatextual este unul care abundă în referințe livrești, de exemplu Pârâciosul Palisie și întâmplare cu nălucirea este o povestioară care depășește cu puțin trei pagini, dar care, într-un spațiu atât de scurt, într-un mod cât mai natural cu putință, trece prin marile „mirări filosofice” (Jeanne Hersch), de la formele pure ale lui Platon, logosul creștin și precreștin (Heraclit, Aristotel etc.), adevăr/ reprezentare a realității, axa fluidă spațiu-timp, suferință expiatoare (cartea lui Iov), rostire vs. gândire, eres, chip/identitate/ memorie. Toate acestea sub forma confesiunilor pârâciosului Palisie și a dialogului/ monologului cu ascultătorul lui divin: „Nu ascundea nimic, relata totul cu o candoare, fidelitate, savoare, a prins gustul de a pune totul în cuvinte de parcă ar fi încărcat esența lumii în aceste forme de zbor ideale.[…] Palisie era un om citit, i-a vizitat pe mulți dintre cei ce și-au trecut numele pe-o carte; el considera că orice carte e o ușă deschisă pentru un gând, intra fără sfială și stătea de vorbă cu locuitorul ei cu plăcerea cu care îi povestește celui mai presus ce-i dă preajma de descris. Știa că e un pârâcios, dar nu se simțea vinovat pentru asta, căci felul său de a descrie diferă de felul de a vedea al celui cu care stă de vorbă tocmai pentru că diferă lumile din care le contemplă fiecare; nu era vorba de esență, ci de felul în care călcau drumul spre ea. Chestiune concretă de perspectivă. […]. Palisie stătea cu ochii pironiți pe zare. Nu vedea nimic. Ochii i-au venit aproape, lângă plutonul de furnici care târau spre gura de intrare prada de douăzeci de ori mai mare: un gândac maroniu tras de picioare. […] Și-a întors privirile în altă parte. Spectacolul burții nu-i prea înălțător, chiar dacă este aproape unicul spectacol al lumii, în formele cele mai variate. O formă o consumă pe cealaltă. Nici lumina nu se ivește din nimic. Numai prima oară a ieșit dintr-un cuvânt.” (pp. 19-20)

Dacă primul volum de proze scurte se prezintă mai degrabă sub forma unei plachete care, în ciuda dimensiunilor reduse, conține câteva narațiuni excelente – Cantata profana fiind probabil cea cu reverberațiile emoționale cele mai puternice –, în această colecție recentă, mai ales prin narațiunea cu accente SF Plimbări cu Freud, Kocsis Francisko demonstrează că se poate manifesta și pe spații mai largi, așa că nu ne rămâne decât să sperăm la proiecte epice mai ample din partea poetului care-și merită pe deplin și calificativul de prozator.

_________

* Kocsis Francisko, Un roman într-o gară mică, Editura Polirom, Iași, 2018, 231 pp.

[Vatra, nr. 12/2018, pp. 30-32]