Interesul cercetătorilor din domeniul literaturii pentru cenzura din timpul comunismului este cât se poate de firesc în contextul postdecembrist. S-au organizat sumedenie de simpozioane și de dezbateri în cadrul diferitelor instituții de cultură, precum și în presă, s-au emis opinii pertinente din partea a destule persoane avizate. Dar cu toate acestea, deși a trecut mai bine de un sfert de secol de la momentul anulării oricărei forme de cenzură politică, puține sunt studiile ample, realizate dintr-o perspectivă integratoare și cu instrumente selectate pe baza unor explorări metodologice temeinice. Excelează, desigur, în această direcție de cercetare Liliana Corobca, însă fondul documentar care ar putea servi drept obiect de studiu este imens, ceea ce reclamă automat munca în echipă, poate chiar înființarea unui departament dedicat exclusiv temei în cadrul unui institut.

Tocmai de aceea, Cenzură și ideologie în comunismul real, amplul studiu realizat de Dan Culcer, mi se pare unul fundamental pentru oricine este interesat de cercetarea riguroasă, cu instrumentar și metodologie atent selectate, în urma unor deliberări judicioase, menite clarificărilor conceptuale.

Interesul lui Dan Culcer pentru cercetarea modului de funcționare a cenzurii și a efectelor pe care ea le-a produs în metamorfoza literaturii românești își are primele manifestări cu rezultate concrete, după cum precizează autorul în Argument, încă de la începutul anilor ’80, când chiar redactase o analiză a broșurii Publicații interzise (1948), dar publicarea încă de atunci a studiului său fusese blocată de cei care vegheau adecvarea ideologică și oportunitatea politică a informațiilor propagate prin intermediul presei și tipăriturilor. După 1989, posibilitatea pătrunderii în arhivele secrete, inclusiv în dosarele de urmărire informativă ale fostei securități, îi dezvăluie cercetătorului adevărata natură și dimensiunea a ceea ce a fost cenzura. Unul din atuurile lui Dan Culcer este faptul că „vechimea”, înțeleasă ca experiență, îi este coroborată, mai întâi, experimentării contactului direct, nemediat cu cenzura, pe de o parte, din postura de membru de frunte al redacției revistei „Vatra”, pe de alta, din cea de critic literar și de creator de literatură. Astfel, îi sunt cât se poate de bine cunoscute aspecte ca raporturile scriitorilor și redactorilor cu cenzorii, atmosfera generată de relațiile respective și chiar subterfugiile la care era nevoie să se recurgă pentru a publica texte care altfel, fără strategii de păcălire a vigilenței și fără încifrarea cu maximă subtilitate a ideologiei promovate de sistem, ar fi fost respinse, ciuntite sau aduse „pe linie”. Cele două volume impresionante oferă în acest sens și exemple concludente, preluate chiar din practicile subversive întâlnite în „Vatra”, unele folosite tocmai de autor, un reacționar intrat în vizorul „organelor”. Fie că e vorba de inventarea unor autori străini și de publicarea unor false traduceri, de recurgerea la literatura științifico-fantastică pentru construirea unor „utopii negative” subversive, prin care se ipostazia spațiul carceral, sau de promovarea eseului ca gen heterodox, miza era subminarea subtilă a ideologiei oficiale.

Apoi, Dan Culcer are și experiența „urmăritului”, fiind subiectul unui dosar de urmărire informativă. Nu în ultimul rând, are avantajul emigrantului, al omului de cultură care a cunoscut nu doar eliberarea postdecembristă, ci și condiția exilatului. Toate acestea au, desigur, câte un rol aparte, pozitiv, în cadrul demersului său epistemologic, dincolo de interferențele subiectivității, vizibile, ce-i drept, și ele. Am putea spune chiar că Dan Culcer are și un război personal cu cenzura, studiind-o nu doar din curiozitate epistemologică, ci și ca o victimă a influenței ei. E o realitate, desigur, ineluctabilă. Privilegiul de a o studia exclusiv cu răceală epistemologică îl pot avea doar cei care n-au trăit-o direct. Chiar și așa, Dan Culcer nu ignoră că demersul său nu trebuie să fie revanșard, astfel că susține explicit ideea ascultării, în măsura în care mai este posibil, și a unor insideri ai celeilalte tabere, a cenzorilor. O astfel de deschidere nu e deloc întâmplătoare, în cazul unui colecționar de detalii semnificative. Uimește pe întreg parcursul lecturii densitatea informației relevante – rar pagină fără trimiteri la documente sau chiar la fapte depre care prea puțini ar putea ști. În acest sens, cele două volume constituie un tezaur consistent. Toate acestea sunt piese în marele puzzle al epocii și al literaturii ei.

 Lucrarea lui Dan Culcer se deschide cu o pledoarie pentru „lectura sociologică a literaturii”, iar alegerea nu este deloc întâmplătoare. În fundalul ei tronează constatarea lucidă că relația dintre creație și contextul politic și social, în sensul unei „presiuni” ideologice, este, cel puțin în cazul perioadei comuniste, incontestabilă chiar și atunci când pare absentă întrucât nu-i sunt expuse la vedere mărcile specifice. Autocenzura este tocmai o formă deghizată a presiunii respective. Motto-ul „Nulla aesthetica sine ethica” se dovedește a fi cel mai potrivit pentru a exprima principiul inerenței ideologice.

Contrar opiniei, des întâlnite, conform căreia cenzura ar fi un derivat instrumental al ideologiei, Dan Culcer își construiește demersul astfel încât relevă că ea este însăși o parte a esenței ideologiei, nu un simplu instrument. O dovadă în acest sens, dintre destule altele semnalate, este tocmai faptul că cenzura nu a fost întreruptă nici măcar o secundă în perioada comunistă, cu toate că a fost dat un decret prin care a fost desființată oficial instituția ca atare. S-ar putea spune, cu alte cuvinte, că, după desființarea oficială a instituției, ea a funcționat chiar și în clandestinitate, în sensul că era nu doar în afara, ci chiar împotriva legii, dacă ar fi să aplicăm o perspectivă juridică formată în context democratic. În contextul epocii însă, desființarea ei nu a însemnat altceva decât manifestarea convingerii că sistemul are mijloace mai subtile și, poate, mai eficiente de exercitare a controlului. În logica ideologică, una ce o subordona inclusiv pe cea juridică, doar instituția a devenit inutilă, nu și obiectul și rezultatele muncii ei. Prin urmare, ceea ce s-a modificat au fost doar metodele. Supravegherea ideologică a creației și împiedicarea apariției textelor considerate periculoase au fost vizate în continuare prin intermediul securității, chiar dacă a crescut gradul de permisivitate, fapt reliefat deplin, cu nuanțele și accentele necesare, în cele peste 1500 de pagini.

*

O altă problemă spinoasă luată în discuție de Dan Culcer este cea a opțiunilor etice ale scriitorilor din epoca antedecembristă, mai ales din intervalul „comunismului violent” (din timpul lui Gh. Gheorghiu-Dej), reflectate, desigur, în manifestările lor estetice. A fi „neangajat”, adică a sta departe de puterea politică și de formula „artistică” acceptată ori pretinsă de aceasta era pentru mulți o formă de rezistență (desemnată de celebra formulă „rezistența prin cultură”), o dovadă de virtute. Dan Culcer este însă în dezacord cu apologia opțiunii respective. El e adeptul glorificării celor care au ales calea protestului fățiș și a asumării riscurilor, după modelul Soljenițîn, în cultura română fiind încadrabili tiparului reacționar, pândit oricând de pericolul unei forme de martiraj, Constantin Noica, I. D. Sârbu, Nicolae Steinhardt și Paul Goma – și nu numai. Aceasta nu înseamnă că nu susține și o pledoarie pentru nevoia de a depăși cadrul păgubos al prejudecăților sau al sentențiozității derivate din aplicarea principiului sancțiunii morale în evaluarea operei. Respinge deci ideea că prin colaborarea cu regimul scriitorul își compromite inevitabil întreaga operă, la fel cum refuzul colaborării sau chiar protestul fățiș nu sunt garanții absolute ale valorii creației, chiar dacă pot contribui substanțial la un grad de înnobilare a ei. În acest sens, sunt mereu necesare nuanțări, raportări la contextul estetic și la cel ideologic, precum se impun și raportările permanente la mecanismele interne exclusive ale literaurii naționale, alături de investigația comparativă, atentă la relațiile convergente sau divergente cu literatura universală.

În scrierea amplului său studiu, autorul vădește o voluptate rar întâlnită de scormonitor în arhive. Mai în fiecare pagină se ițesc scintilațiile unui impus holistic ce determină, de altfel, acribia detectivistică, direcțiile surprinzătoare ale investigației, paralele și explorări în subteranele unui număr mare de opere și destine. De aici vine și întâlnirea pe alocuri a redundanței – firească atunci când un om trebuie să joace rolul unei orchestre.

Cenzură și ideologie în comunismul real e o carte de referință pentru înțelegerea resorturilor instituționale și modalităților de manifestare a cenzurii, și, deopotrivă, pentru înțelegerea literaturii române sub comunism prin raportarea operelor la contextul cultural, ideologic sau politic.

[Vatra, nr. 12/2018, pp. 28-30]