Preliminarii. O recapitulare a lui 2017

Spun de la început că, în comparație cu 2017, anul care s-a încheiat a fost mai puțin spectaculos, însă a adâncit câteva tendințe și direcții. E oarecum firesc, 2017 fiind anul în care au publicat cărți de confirmare deplină, odată trecuți de 35 de ani (cu al patrulea, al cincilea sau chiar al șaselea volum) câțiva dintre cei mai buni și mai constanți poeți debutați în 2002-2003 (Elena Vlădăreanu, Teodor Dună, Dan Coman, Ștefan Manasia). Pe lângă aceștia, câțiva autori ceva mai tineri, dar care sunt după a treia carte în prima linie (Diana Geacăr și Vlad Moldovan), revenirea Anei Dragu, cea de-a patra carte semnată de Moni Stănilă, volumul foarte bine primit al Cosminei Moroșan (care practic a redebutat după unsprezece ani de la o primă carte adolescentină). Apoi, dintre cei care au început să-și facă un nume după 2010: Teodora Coman, Andrei Dósa, Vlad Drăgoi, Olga Ștefan, Florentin Popa, Mihók Tamás, Andrei Zbîrnea, Yigru Zeltil. De aceea, deși au scos cărți noi 80-iști și 90-iști cunoscuți: Liviu Ioan Stoiciu, Octavian Soviany, Radu Andriescu, Nicolae Coande, Dumitru Crudu sau Robert Șerban (la care putem adăuga un volum postum al lui Ion Stratan), anul a fost totuși dominat de cei de după 2000, care au ajuns, s-ar zice, la maturitate și sunt promoția cea mai productivă și mai dinamică a momentului (aflându-se, dacă e să fac o comparație, cam unde erau 80-iștii și 90-iștii în prima parte a anilor ’90).

Cât privește poeții care au scos prima carte în 2017, s-au remarcat cel puțin șase cu formule foarte diferite, fiecare arătând un mare potențial de evoluție pe culoarul său: Cristina Stancu, Dan Dediu, Ovidiu Komlod, Ligia Keșișian, Simona Nastac și Nicoleta Nap.

Debutanții din 2018

Cei care se remarcă după o primă carte publicată anul acesta sunt Mina Decu (Desprindere, Charmides, 2018), Ioana Vintilă (Păsări în furtuna de nisip, Casa de Editură Max Blecher, 2018), Vlad Serdarian (Teritoriul animalelor, Tracus Arte, 2018), Iuliana Lungu (KOMMOS. Procesiune pentru histerectomie, Fractalia, 2018) și Flori Bălănescu (revoluția permanentă, mon amour!, Ratio et Revelatio, 2018). Alături de ei, menționabili și cu real potențial de creștere sunt Alexandru Nathan Moisii (Singurătatea e o boală cronică, Hecate, 2018), Andreea Lupu (Instituția, Paralela 45, 2018), Onisimus Lang (Sfidarea stafidelor, Casa de Editură Max Blecher, 2018), Mihai Marian (Negru Opac, Eurostampa, 2018), Romeo Aurelian Ilie (Patruzeci și unu. Eu, surdo-mutul, Tracus Arte, 2018), iar Irina Roxana Georgescu a publicat Noțiuni elementare (Cartea Românească, 2018) după ce, cu un an în urmă, editura pariziană L’Harmattan îi scosese volumul (Intervalle ouvert).

Merită menționate câteva concursuri de debut care au deja o tradiție: Concursul de debut Max Blecher, ajuns la ediția a opta, câștigat în 2018 de Ioana Vintilă; Concursul de debut Alexandru Mușina, ajuns la ediția a cincea, câștigat de Vlad Serdarian. Și că au fost deja decernate două premii care au în vedere cărți apărute începând din toamna anului anterior și până în toamna următoare, adică Premiul pentru debut „Iustin Panța” (ajuns la ediția a șaptesprezecea), luat anul acesta de către Andreea Lupu, și Premiul „Sofia Nădejde” (a cărui primă ediție a avut loc în decembrie), câștigat la secțiunea debut de Iuliana Lungu.

Rămâne să vedem ce vor decide pe 15 ianuarie juriile celor două premii pentru poezie la care toată lumea e atentă la-nceput de an: Premiul Național „Mihai Eminescu” Opus Primum de la Botoșani și Premiul Tânărul poet al anului (care nu e musai să fie un debutant, ci un autor sau o autoare care nu a împlinit încă 35 de ani) la Gala Tinerilor Scriitori de la București.

Câteva observații generale

2018 a fost un an dominat de poete cu discursuri puternice, clar structurate și debordând de vitalitate, lucru care se vădește nu doar la debutanți. Apoi, spre deosebire de anul trecut, poeții tineri nu au mai dominat scena. A fost anul unor reveniri importante: doi dintre cei mai buni autori care au debutat la începutul anilor ’70 au publicat după o perioadă de tăcere cărți întru totul relevante pentru poezia actuală – Ion Mircea a publicat Materia care ne desparte (Junimea, 2018), iar Grete Tartler a venit cu o selecție riguroasă și bine montată din poezia pe care a scris-o din 2004 (când i-a apărut antologia Materia signata) încoace: cele 60 de poeme strânse în Cuvinte salvate (Omonia, 2018) o impun pe poeta Achene-lor zburătoare ca pe unul dintre cei mai buni autori în activitate din generațiile mai vârstnice. De asemenea, Rodica Draghincescu, care după 2000 a scris în limba franceză, revine spectaculos cu FRAHT (Casa de Editură Max Blecher, 2018) și sunt sigur că forța regăsită a scrisului său în românește nu se va domoli cu una, cu două.

Poezie politică?

Nu chiar, însă în 2018 a fost mai clar ca oricând în ultimii ani că în poezia românească se dezvoltă, sub presiunea vremurilor pe care le traversăm, o componentă civică tot mai acută. Asediați din toate părțile de vești îngrijorătoare pentru democrație, trăind în urgența fake news-ului, a iliberalismului și a unei crize geopolitice mondiale, poeții români se îndreaptă din nou către un discurs cu nerv, angajat și combativ. Nu, nu e vorba de militantismul sau de angajamentele realismului socialist sau ale barzilor din epoca ceaușistă, ci de recuperarea unei dimensiuni etice, despre emergența unor discursuri tot mai asumate civic și social. E drept, au apărut în ultimii ani volume bune și excelente care ilustrau această tendință – pot fi evocate aici cartea Marianei Codruț, hiatus (2015), sau Recviem pentru țara pierdută (2016) a lui Nichita Danilov –, dar parcă anul acesta clarificările unor opțiuni în sensul pe care încerc să-l descriu (provocate de situația socio-politică a țării) se vădesc în câteva dintre cele mai bune volume de poezie care au apărut. Surprinzător poate, aceste cărți care anunță o radicalizare (din fericire nu doar de ordin tematic, ci asumată integral, având în cele din urmă un sens care privește limbajul, nu doar reliefarea unei stări de fapt a momentului istoric pe care îl traversăm) vin din partea unor poeți cărora li s-au pus până acum diverse etichete care la noi au mai mereu o nuanță depreciativă: manieriști, estetizanți, experimentaliști, în tot cazul scriitori ce nu au părut în trecut foarte preocupați de poezia cu miză socială, de discursul protestatar sau de poemul civil. Iată-i: Ruxandra Cesereanu, cu Scrisoare către un prieten și înapoi către țară. Un manifest (Paralela 45, 2018), Cosmin Perța, în Cântec de leagăn pentru generația mea (Paralela 45, 2018) și Constantin Abăluță, cu a sa Mai sincer ca Himalaya. Poeme politice (Casa de Editură Max Blecher, 2018), la care se poate adăuga debutul matur, deja amintit, al lui Flori Bălănescu, dar și poemele inedite a două dintre cele mai bune autoare de azi, Mariana Codruț și Teodora Coman, care cred că vor scoate la anul cărți excelente.

Cărțile anului

Risc acum câteva predicții, care nu au legătură în primul rând (cel puțin așa aș vrea să cred) cu gusturile mele, și încerc să nu amestec în asta nici treaba de editor pe care o fac de opt ani încoace. Pe lângă volumele deja amintite ale lui Constantin Abăluță, Grete Tartler, Ruxandra Cesereanu, Rodica Draghincescu și Cosmin Perța, cred că în următoarea perioadă se va vorbi și se va scrie ca despre cărți importante ale anului care se încheie despre Monoideal (Nemira, 2018) – revenirea lui V. Leac după o carte așteptată care mai degrabă a dezamăgit (Unchiul este încântat, 2013) – și Romulus Bucur, Odeletă societății de consum (Tracus Arte, 2018).

Cu Monoideal, cred că Leac a dat lovitura, confirmând deplin promisiunile de acum 12-13 ani, când înviora 2000-ismul cu Seymour: sonata pentru cornet de hârtie (2005, 2006) și Dicționar de vise (2006). Romulus Bucur este unul dintre cei mai buni poeți 80-iști, și poate singurul dintre lunediști care a reușit, de aproape patruzeci de ani câți au trecut de la primele poezii, să nu scadă ștacheta și să rămână, de la o carte la alta, la fel de vital, de subtil & surprinzător, lucru dovedit și în a șaptea sa carte de poezie (fără a pune la socoteală legendarul volum colectiv Cinci și nici antologia de Poeme alese de acum un deceniu).

Un recensământ cât mai puțin arbitrar

Mi-am luat această precauție aproape de fiecare dată când am alcătuit asemenea bilanțuri, recensăminte sau selecții – e foarte greu, dacă nu imposibil, chiar și pentru cineva foarte dedicat poeziei prezentului, să aibă o imagine completă a unui peisaj fărâmițat și imposibil de acoperit integral, lucru explicabil prin mijloacele limitate de promovare și distribuție ale editurilor specializate, prin marginalitatea inevitabilă a fenomenului poetic, dar și prin autosuficiența și jemanfișismul atât de răspândite. Un criteriu valid după care te poți ghida rămâne editura (și implicit colecția) în care apare o carte. Astfel, nu e un secret pentru nimeni că în ultimul deceniu au fost cam șapte-opt edituri (în general mici și ultraspecializate) care au concurat pe un segment față de care cele câteva antreprize editoriale puternice și profitabile din România nu au nici un fel de interes (fiindcă lucrurile nu funcționează aici în logica imbatabilă a business-ului, adică a generării de profit). Dacă la începutul anilor 2000, Vinea domina peisajul, secondată poate de Brumar, piața de poezie s-a diversificat odată cu rebranduirea Cărții Românești (care a fost pentru unsprezece ani sub tutela Polirom-ului) și cu apariția editurilor Tracus Arte, Charmides, Max Blecher, CDPL, mai recent Fractalia (ce pare să fi înlocuit locul lăsat gol de Herg Benet, care nu mai publică poezie). Editura Școala Ardeleană a devenit cea mai activă editură a Clujului, având un program editorial variat și prietenos cu poezia scrisă azi în Ardeal. Odată cu trecerea Svetlanei Cârstean de la Pandora M la Nemira, a apărut o colecție nouă, Vorpal, în care apar în fiecare an patru cărți de poezie alese cu grijă și promovate pe măsura posibilităților Nemirei. Despărțirea Paralelei 45 (rămasă în grija lui Cosmin Perța) de Cartea Românească (dirijată acum de Călin Vlasie și centrată pe universul paralel în care Nicolae Manolescu mai are vreo autoritate critică sau morală) a pus și aceste două edituri pe făgașe limpezi: Paralela 45 a început să conteze din nou, iar Cartea Românească a căzut în irelevanță. Charmides a avut un 2018 destul de neconvingător, după ce în 2017 a dominat poezia de la noi prin titlurile propuse și premiile pe care acestea le-au luat. Sigur, mai sunt și excepții de la regulă, an de an apărând cărți de poezie cel puțin menționabile și la alte edituri decât cele pomenite mai sus.

Protagoniștii din 2018

Acestea fiind spuse, nu pot fi ocolite, în opinia mea, volumele publicate anul acesta de Robert Șerban (Tehnici de camuflaj, Tracus Arte, 2018), Alina Purcaru (Indigo, Tracus Arte, 2018), Daniela Rațiu (staniol, Charmides, 2018), Octavian Soviany (Poeme de dragoste, Charmides, 2018), Andra Rotaru (tribar, Nemira, 2018), Mihai Ignat (frigul. elegie, Nemira, 2018), Angelica Stan (produse miraculoase, Paralela 45, 2018), Gelu Diaconu (mother, Paralela 45, 2018), Grigore Șoitu (după-amiaza unui câine, Paralela 45, 2018), Lavinia Bălulescu & Constantin Bălulescu (zmeii sunt de treabă, Paralela 45, 2018), Daniel Pișcu (Halucinogene, CDPL, 2018), Constantin Abăluță (trecerea în alt ocean, CDPL, 2018), Nora Iuga (alături cu drumu, CDPL, 2018), Liviu Antonesei (5 balade rock, Vinea, 2018), Ionel Ciupureanu (e timpul să visăm un măcel, Casa de Editură Max Blecher, 2018), Radu Andriescu (Jedi de provincie, Casa de Editură Max Blecher, 2018), Adriana Teodorescu (Povești de trecere cu noi, Casa de Editură Max Blecher, 2018), Ioan Șerbu (krav maga, Casa de Editură Max Blecher, 2018), Robert Gabriel Elekes (o dronă care să mă vrea în sfârșit doar pe mine, Casa de Editură Max Blecher, 2018), Traian Ștef (Epopeea șobolanului Louse, Editura Școala Ardeleană, 2018) și Cristina Ispas (40. să înceapă jocurile, Fractalia, 2018). O mențiune specială pentru Virgil Leon, pe care l-am descoperit de-abia acum, odată cu a patra sa carte (P.S., Idea, 2018).

Antologii

Nu cred că are rost să glosez în legătură cu importanța antologiilor. Ele validează sau infirmă valori și legende, indică uneori pulsul actualității unui poet dispărut, alteori nivelul notorietății unuia încă în viață (și implicit în activitate), în orice caz, să urmărești aparițiile antologiilor într-o literatură poate fi ceva la fel de pasionant ca arta de a privi păsările. Și la capitolul acesta, se întâmplă an de an lucruri suficient de dinamice și care ar merita mai multă atenție, comentarii mai aprofundate și care să treacă de nivelul scrijelirii suprafețelor, numai să aibă cine să o facă. Nu e mai puțin important, mă grăbesc să adaug, ca editurile ce scot astfel de selecții să nu țină ascunse cărțile.

O șansă pentru posteritatea lui Florin Mugur

O antologie a cărei apariție mă bucură de principiu, fiindcă i-ar putea face dreptate unui poet, editor și memorialist uitat: Florin Mugur, care s-a sinucis, fiind bolnav în fază terminală, la începutul anului 1991, are parte de o dublă tentativă de recuperare – 2018 e anul în care apare monografia Xeniei Negrea, Florin Mugur și poetica exasperării (Eikon, 2018) și antologia O sută și una de poezii (Editura Academiei Române, 2018). Ar fi extraordinar dacă ar fi posibil să pui mâna pe exemplare din această colecție de antologii (în care a apărut anul trecut o selecție din poezia lui Ion Gheorghe, ca să dau numai un exemplu) și fără să lucrezi la Academia Română… Nu zic că posibilitățile de promovare sau de distribuție ale unei edituri atât de specializate precum cea a Academiei pot fi, în condițiile capitalismului rapace de azi, mult mai mari, dar parcă totuși dezinteresul este zdrobitor.

Triada echinoxistă de la 1971 (I. Mircea, Ad. Popescu, D. Flămând)

Debutul simultan al poeților Ion Mircea, Adrian Popescu și Dinu Flămând în 1971, esențial pentru istoria grupării clujene Echinox, este o poveste cunoscută. Cei trei poeți aveau cu toții douăzeci și patru de ani și ieșeau sub cele mai bune auspicii, fiind marile speranțe ale grupării ce luase naștere cu trei ani mai devreme. Istm, Umbria, respectiv Apeiron au fost cărți despre care s-a scris și care au constituit promisiuni de primă mână în epocă. Cei trei poeți, care au astăzi 71 de ani, au primit Premiul Național „Mihai Eminescu” Opera Omnia (Adrian Popescu în 2007, Dinu Flămând în 2011, Ion Mircea în 2012), iar Editura Școala Ardeleană le-a scos, cu ocazia împlinirii a jumătate de secol de la nașterea Echinox-ului, antologii zdravene în stare să canonizeze definitiv sau să arate lipsa de actualitate a acestor poetici între care disparitățile au fost tot mai evidente cu trecerea timpului: Ion Mircea, Saga păpădiilor (1971-2018) (Editura Școala Ardeleană, 2018); Adrian Popescu, Poezii (1971-2018) (Editura Școala Ardeleană, 2018); Dinu Flămând, Descos și țes (1971-2017) (Editura Școala Ardeleană, 2018) – două volume însumând 880 de pagini. Ele vin firesc după masiva antologie Poeme (1966-2011) a lui Ion Pop, scoasă de aceeași editură în 2015.

Emil Brumaru

Nu mai știu a câta antologie Brumaru este, cele cu adevărat importante pentru mine rămân Poeme alese (1959-1998) (Aula, 2003), Opera poetică (Cartier, 2003) și Eu, îngerul jongler (Cartier, 2017), în selecția severă făcută de Radu Vancu. La împlinirea vârstei de 80 de ani, lui Brumaru îi apare 80 de nimfe-ntr-un dulap (Junimea, 2018) – antologie și studiu introductiv de Bogdan Crețu. Ca orice carte a lui Brumaru, de căutat, de luat și savurat.

Cartier de colecție: Cioclea, Vieru, Foarță &o antologie a generației războiului

Înainte ca Editura Cartier din Chișinău să înceapă la mijlocul lui 2016 colecția aceasta de antologii, Tracus Arte domina arealul, însă atât din punct de vedere vizual, cât și dintr-o perspectivă de marketing, Cartier a reușit în acești doi ani și jumătate să încline balanța în favoarea sa, impunând un stil și un nivel calitativ foarte greu de atins (editor: Emilian Galaicu-Păun; concept grafic: Vitalie Coroban). În comparație cu 2016 (când în „Cartier de colecție” au ieșit zece titluri) sau cu 2017 (cinci cărți), anul acesta arată că motoarele nu au mai fost turate la maxim, însă titlurile ieșite sunt de prim nivel: Eugen Cioclea, un mare poet foarte puțin sau deloc cunoscut în România, mai are o șansă de a fi descoperit, cu Dați totul la o parte ca să văd (Cartier, 2018), poeme alese de Emilian Galaicu-Păun; Grigore Vieru, Numele tău (Cartier, 2018) – ediție jubiliară prefațată de Bogdan Crețu; Șerban Foarță, Mulțimea cu un singur element (Cartier, 2018), poeme alese de Robert Șerban; Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine. Poeți ai generației războiului (Cartier, 2018) – ediție alcătuită de Claudiu Komartin, conținând un studiu introductiv și 75 de poeme scrise de 20 de poeți români născuți între 1916 și 1925.

 Tracus Arte: o nouă ediție Bogza și prima antologie postumă Stratan

În colecția despre care vorbeam, coordonată editorial de Teodor Dună și vizual de către Mircia Dumitrescu (în care au apărut, din 2012 încoace, antologii memorabile: Ioan Es. Pop, Virgil Mazilescu, Aurel Dumitrașcu, Alexandru Mușina, Nichita Danilov, Mariana Marin, Traian T. Coșovei, Ioan Flora, Ion Mureșan, Gellu Naum), anul acesta nu a ieșit decât Cântecul omului de vânzare (Tracus Arte, 2018), antologie realizată de același Teodor Dună din opera poetică a lui Geo Bogza. Tot la Tracus Arte, însă în altă colecție, a apărut Criminalii și crinii a lui Ion Stratan, antologie alcătuită și îngrijită de Călin-Andrei Mihăilescu.

Un veteran la momentul bilanțului: Ovidiu Genaru

Ovidiu Genaru, unul dintre veteranii 60-iști încă în activitate, nominalizat parcă dintotdeauna la Premiul Național „Mihai Eminescu” Opera Omnia își vede antologați cincizeci de ani de scris (deși debutase mai înainte cu Un șir de zile, 1966) în Poezii (1967-2017) (Cartea Românească, 2018), o bună ocazie pentru relectura și justa reconsiderarea unui autor destul de inegal și de narcisic.

 Un act de justețe: Valeriu Mircea Popa

Deși de vârsta triadei echinoxiste despre care vorbeam mai sus, Valeriu Mircea Popa a debutat târziu, în anii ’90, mai exact în 1993, când scotea furnicile și oglinda, iar cartea sa cea mai recentă, a șaptea, a venit acum doi ani: Dar tălpile tale unde sunt? (2016). Poet de finețuri și chinezării, oniric migălos și fanatic al unei scriituri contrase și esențializate, Valeriu Mircea Popa a trecut în ultimul an prin încercări-limită despre care am scris și pe care nu are rost să le aduc în discuție aici. La 71 de ani, poeziei sale i se dă în sfârșit ocazia de a fi descoperită într-o evoluție de-un sfert de secol: Mojar și alte poeme care nu există (Hyperliteratura, 2018) conține, pe lângă poeme din cele șapte volume dintre 1993 și 2016, și 23 de texte inedite strânse în ciclul ce dă titlul antologiei.

Cel mai tânăr clasic recent: Vlad Moldovan

La un an după o carte care și-a făcut rapid mulți adepți, Vlad Moldovan se grăbește un pic și încheie o etapă cu Band I (Fractalia, 2018). Apărută la un deceniu de la debut, antologia cuprinde cele trei cărți care l-au impus pe V. Moldovan ca pe unul dintre cei mai admirați și mai influenți poeți (încă) tineri – Blank, 2008; Dispars, 2012; Glitch, 2017 – și, pe lângă acestea, un grupaj de inedite.

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2019, pp. 106-109]