Supercluster

Asumându-mi toate riscurile, m-aș hazarda în a propune un soi de sistematizare* a fenomenelor lirice extrem-contemporane care se confundă, aș zice, cu o nouă paradigmă poetică aflată dincolo de postmodernism. Ceea ce înseamnă că orice încercare de a livra „experimentele” generației 2000 drept o nouă mutație estetică este, din acest punct de vedere, pur și simplu eronată. Influența culturii Beat și a Școlii de la New York, reciclarea modelelor avangardei istorice sau reșaparea liricii confesiv-expresive rămân orice altceva în afară de veritabile elemente înnoitoare. Să ne înțelegem. Nu contest valoarea textelor acestei generații, doar impulsul critic de a le fi livrat drept revoluționare. Mai cinstit ar fi să realizăm, odată pentru totdeauna, că, din varii motive, doar cei debutați în jurul lui 2010 au reușit să se desprindă cu adevărat de tradițiile veacului trecut. Din anii optzeci până azi, de la „Cenaclul de Luni” până la „Manifestul Anarhist”, poezia română n-a făcut altceva decât să parcurgă, chiar dacă lent, traseul – oricum înapoiat – de la neomodernism la postmodernism.

Nașterea „metamodernismului poetic românesc” se leagă, repet, de următoarele nume: Vlad Moldovan, Andrei Doboș, Gabi Eftimie, Hose Pablo, Dmitri Miticov, Bogdan Lipcanu și val chimic. Debuturile lor – petrecute între 2006 și 2010 – reprezintă o primă placă turnantă înspre ceea ce pare a fi nucleul central al acestei mișcări. Cărțile semnate (de data aceasta, între 2011 și 2018) de Andrei Dósa, Matei Hutopilă, Ștefan Baghiu, Florentin Popa, Alex Văsieș, Radu Nițescu, Cosmina Moroșan, Olga Ștefan, Alex Cosmescu, Ovio Olaru, Vlad Drăgoi, Victor Țvetov, Ion Buzu, Sebastian Big, Dan Dediu, Bogdan Tiutiu, Anatol Grosu, Vlad A. Gheorghiu, Ana Pușcașu, Livia Ștefan, Ana Donțu, Alexandra Turcu, Robert G. Elekes, Krista Szöcs, Yigru Zeltil și Dumitru Vlad (între alții) constituie, împreună, această a doua etapă a fenomenului poetic actual.

Elena Boldor, Mircea Andrei Florea, Teona Galgoțiu, Lucian Brad, Irina Temneanu, Valeriu A. Cuc, Deniz Otay, Mihnea Bâlici, Ioan Coroamă, Luca Ștefan Oatu, Iris Nuțu, Raluca Boantă, Cătălina Suditu, Anastasia Gavrilovici, Daniel Coman, Tudor Pop, Horia Șerban, Andreea Petrovici, Raluca Rîmbu, Cătălina Stanislav sau Andrei Pintea sunt doar câțiva din cei care constituie azi noul val al liricii autohtone. Mă rezum aici la o scurtă enumerație, dar cred că va trebui să discutăm, dintr-o perspectivă social-instituțională, și despre punctele nodale care au contribuit, într-un fel sau altul, la consolidarea acestor proaspete constelații poetice: cenacluri/cluburi de lectură (Nepotu’ lui Thoreau, Institutul Max Blecher, Zona Nouă), reviste (Subcapitol, Zona Nouă, Vatra, Steaua), edituri (Max Blecher, Charmides, CDPL, Fractalia, Vorpal), festivaluri (Iași, Cluj, București, Bistrița), concursuri sau ateliere.

Acestea sunt grupările semnificative de azi. Prima are meritul de a fi depășit atât biografismul fracturist, cât și neoexpresionismul vizionar al douămiiștilor. Și asta prin deplasarea interesului poetic dinspre autenticitatea existențial-cotidiană înspre sinceritatea afectată a construcțiilor artificiale. Nu de o retorică a naturaleței e vorba aici, ci de o stilistică a socializării silențioase. Așa cum nici despre o revoltă contraculturală nu mai putem discuta, ci, mai curând, despre diferitele maniere de intelectualizare a responsabilităților formale. Discursivitatea, post-ironia, metafizicul minor sunt, în schimb, elemente ce caracterizează – suficient de fidel – practicile celei de-a doua grupări. N-ar fi, apoi, hazardat să afirm că mixajul textual, spiritualitatea, gramatica codurilor digitale și tematicile postumane sunt doar câteva dintre aspectele ce completează acest tablou sinoptic.

În schimb, aș putea spune că sincretismul, neo-alexandrinismul, exhibarea plenitudinii sau nostalgia fractalică sunt doar câteva detalii estetice care nu par să fi fost preluate de autorii și autoarele de azi. Au păstrat, pe de altă parte, acea depersonalizare a sentimentalismului combinată cu hipersensibilitatea distanțării autoironice. De remarcat, apoi, că explorarea fenomenologică a cognițiilor, bovarismele exotice sau bricolajele eliptice sunt și ele prezente în continuare. Le rămân, așadar, comune cele două categorii descrise cu altă ocazie: ariergarda post-academică (scriitura conceptuală a lui Tudor Pop, de pildă) și post-avangarda academică (pelicula retro, bovarismul și tehnologismul autoreflexiv specific unor Ioan Coroamă ori Luca Ștefan Oatu). Prezentând o retorică de cele mai multe ori exorbitantă, prima mizează, paradoxal, pe indiferență: metaforismul dark și caricatural al Anastasiei Gavrilovici, imagismul fantastic al lui Andrei Pintea, narațiunea sicko-weird a Cătălinei Stanislav sau aciditatea ridicolă a Cătălinei Suditu; pe când cea din urmă – jucând, așadar, cartea emotivității – pare a se situa în mijlocul unor estetici cumpătate: eclectismul abstract al lui Horia Șerban, onirismul laconic al lui Iris Nuțu și fluidizarea, dacă pot să spun așa, sintetică a Ralucăi Boantă.

Fascinant de observat, totuși, că, deși se întorc (cu câteva excepții) la figuralitatea discursivă a persoanei întâi, cei prezenți în acest grupaj nu-și fac însă un model nici din Ianuș sau Sociu, nici din Komartin ori Vancu. Transgresive rămân aici doar definițiile și originile noilor repere culturale („alt lit”, „post-internet-poetry”, etc.) și falsa naivitate a sincerității autobiografice.

 Alex Ciorogar

_______________
*Grupajul de față reprezintă continuarea unui efort inițiat în Revista Steaua în primăvara lui 2018. El va fi completat de un al treilea (și ultim) episod găzduit în continuare de Revista Vatra.
 

*

La fel cum ne așteptam încă dinainte de selectarea mostrelor din valul de poeți nedebutanți, în cadrul acestui dosar a fost dificil să găsim direcții estetice comune și omogene – așadar, au lipsit rezultatele necesare pentru topografierea unor posibile patternuri în transformările viitoare ale poeziei românești. Totuși, pot fi subliniate anumite similarități. Mi se pare interesant de luat în calcul, de pildă, raportarea poeților de față la fenomenele confesivității și al autobiografismului în literatură. Trecute prin această grilă, poate fi observată o dihotomie în însăși natura programelor acestora: pe de o parte, avem un filon care mizează pe o poezie ancorată în autobiografie și în spectrul afectiv al subiectivității, iar pe de alta, complet opusul – o estetică a impersonalului, a depersonalizării, a subiectului reteritorializat.

În cadrul filonului autobiografist, confesivitatea frustă și directă a minimalismului, care a caracterizat milenarismul poetic românesc, a fost îmblânzită și estetizată. Fondul traumatic al poeziei Anastasiei Gavrilovici este ameliorat tocmai prin metaforizarea și accesorizarea acestuia prin grila unui imaginar domestic și cartoonish, rezultând într-o autopersiflare tragică. Cătălina Stanislav operează, din punctul de vedere al discursului, la capătul opus: propune o poetică a monologului tranzitiv, diaristic, dar marcat de o sinceritate naivă asumată, alt-lit, construită pe fundalul unor sentimente de jenă și vulnerabilitate. Elemente de alt-lit sunt sesizabile, de altfel, și în poezia Cătălinei Suditu, datorită modului de expunere a propriilor contradicții afective prin prisma unui patetism liric mai pregnant decât în cazurile anterioare. Patetism și tendință de estetizare există și în poezia lui Andrei Pintea, în care vulnerabilitatea subiectului reprezintă centrul de greutate al discursului, puternic metaforizat. Raluca Boantă decide să fie mult mai oblică în modul în care se raportează la confesivitate, care se face simțită doar prin sugestiile unui discurs eliptic, eterat. Transfigurarea actelor cotidiene (și chiar alegorizarea lor), prin apelul la comparații, asocieri și decorație, caracterizează poezia lui Iris Nuțu. Poemele lui Ștefan Luca Ouatu sunt meditații pe baza unor episoade autobiografice, mizând pe balansarea între intelectualizare și sensibilizare, raționalizare și melancolie.

Cealaltă parte a listei se află într-un teritoriu profund antibiografic, configurat prin diferite strategii. Poezia lui Ioan Coroamă este o poezie plurisubiectivă, în care eul poetic creează măști, scenarii ficționale și cadre exotice (în interiorul aceluiași text), conturând o sensibilitate descentrată, bovarizantă. Tudor Pop, din contra, propune conceptul a(nti)-subiectivului, compilând elemente de found poetry, discurs impersonal și sintagme alogice, în vederea mascării totale a unui centru generator de text. Horia Șerban are un concept cu o arhitectură mai complexă: textele sale încearcă să restructureze literar ontologia unui personaj a cărui personalitate este dezintegrată și reconstruită prin inocularea unor noi fragmente de memorie afectivă. Este interesant de remarcat, pentru a încheia, nu doar apetența unor poeți pentru sinceritate și exhibare sentimentală, ci și existența unor tentative experimentale care se rup complet de raportarea ortodoxă a eului la text.

Mihnea Bâlici

 

 ***

 

Anastasia GAVRILOVICI

Anastasia Gavrilovici este studentă la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, în cadrul masteratului „Societate, Multimedia, Spectacol”. A publicat poezie și articole în reviste și antologii și a colaborat cu diferite publicații din țară. Interesată în aceeași măsură de film și artă, a participat la mai multe festivaluri de film naționale și internaționale în calitate de critic de film sau jurat, iar recent a devenit membru al echipei Estopia Art Gallery. În prezent este redactor al revistei „Poesis internațional” și traduce literatură din engleză, franceză și spaniolă.

 

 

e doar tristețe

Nu e depresie, e doar tristețe, impactul locului gol din pat

unde dragostea apare și dispare ca o eczemă, un punct

roșu pe radarul unor marinari daltoniști. Nu e depresie, ci

mai degrabă o dezamăgire plină de duioșie când știi că nimic

nu deosebește gura întredeschisă de plăcere de după

orgasm de cea a unei fetițe cu polipi în timpul somnului.

Mâna mea care mângâie de patru ani același bărbat și

mâna unui jucător de tenis sunt la fel: urâțite, umflate, dar sigure.

Obediente. Cândva știam să spun cuvinte salvatoare, să asamblez

după instrucțiuni androizi veseli, să croșetez plase de siguranță pentru acrobați,

spitale de nebuni și multinaționale. Prezența mea era dorită, simțită,

treceam prin fața senzorilor, iar ei mă recunoșteau, dându-mi apă, săpun și lumină.

Acum nu-mi mai cere nimeni nimic. Răspund doar la mailuri și comenzi simple

vă rugăm să ridicați cardul vă rugăm ridicați banii vă rugăm să ridicați chitanța.

Dar nu e depresie, nici măcar un pic, nici măcar din greșeală, deși am

o inimă de camembert și, înfipt în ea, stegulețul unei capitale habsburgice

în care nu mai vreau să mă întorc niciodată. E doar tristețe,

doar un simplu fenomen demografic ce va dispărea odată cu noi. Pâcla aceea

groasă pe care copiii o pictează în jurul munților la ora de desen și

fără de care peisajul ar fi incomplet. Așa că fii liniștit, nu te întreba ce

limbă vorbesc oamenii în visele maimuțelor, mai aprinde-ți o țigară,

vino acasă la orice oră. Sunt aici și te aștept, fiindcă nu e

depresie, e doar tristețe.

 

lucruri simple

Poate că oamenii chiar dau tot ce e mai bun din ei doar

atunci când sunt zdrobiți, ca măslinele.

Sau poate că nu, ce știu eu, mintea mea e un șvaițer prin care

șuieră muzica șoarecilor de laborator când îi îmbrățișează șublerul.

Nu sunt alergică la nimic și totuși sufăr din orice, e suficient să-mi spui că

nu-ți place marțipanul și voi începe să plâng. Căldură umană eliberată

haotic, conținuturi psihice descărcate aiurea, nervi de dimineață, de

nesomn și lehamite, proiectați în cei dragi ca un avion care își

golește dejecțiile deasupra unui vas de croazieră. Nu-i nimic, te uiți spre

paharul cu bere, aproape că ai putea să-i vezi jumătatea plină, dacă n-ar fi

acoperită de amprente pe care, cu puțin noroc, va mai dura

10 ani până să le reproducă maeștrii cyborg. Sunt lucruri simple în jurul nostru care îmi

fac inima origami. Anarhie emoțională, cutremure insesizabile, frumusețea naturii

destrămându-se prin propriile forțe, orașe prin care se circulă mai

greu ca în sângele meu și tot aerul ăsta cu care nu am

știut niciodată prea bine ce să fac. E târziu, copiii te așteaptă acasă, mai bine

nu mă lua în seamă. Suntem cu toții 80% „le am și eu pe ale mele”, restul

apă și calciu. Privește, constelațiile astea par moftul unui artist

contemporan, dar nu fac mai mult decât osatura delicată a unei păsări

colibri. În turnul de control nu a mai rămas nimeni, fotograful cu

Parkinson aproape că a nimerit butonul, măslinele sunt coapte, ar putea

fi sfârșitul. De s-ar opri odată aici.

***

 

Andrei PINTEA

Andrei Pintea (n. 1990, Bistriţa). A terminat studii de filosofie, momentan lucrează ca librar.

 

 

Vârtej

Damnaţi iubiţi

Trântiţi de pămînt

Tânjind după vremelnicie

Ca şi când avalanşa unei nopţi apune

Culoare neagră, chiar de negură la păr

Stând în jurul focului încins

Urmărind fumul spre cer

Avînd miasma unui chef de ieri

Vârtej, mare vârtej

Prins într-un roşu stupid

Exact ca visele mele despre ea

 

Panasonic Youth

O să ajungem, să ne căutăm identitatea la morgă

Să ne îmbălsămăm trupurile în alcool, pentru a suporta viaţa de dincolo

Suntem buni doar pentru prezent, ne reducem la un grafitii.

Ne-am spălat zâmbetele, care au prins contur doar în conducta ce duce spre nicăieri.

Dar suntem anxioşi, avem atacuri de panică, la teatru, la cenacluri, în baie, la locul de muncă

Ne spunem unul altuia ironii prea fine, pentru a uşura impulsul unui suicid în masă

Fără să ne dăm seama, că pe zi ce trece suntem măcelăriţi în eliciile vieţii, bucăţi din noi zburând spre

Locuri necunoscute şi detestabile.

Ne-am scris propriile planuri, şi am realizat arhitecturi, cu figure geometrice imposibile

Aici ne-am electrizat cu acel sulf al perfecţiunii, şi am devenit umani în toată regula.

Păcatele noastre sunt ca nişte neoane stricate, palpabile şi mereu pe punctul de a fi schimbate.

Evoluţia ne-a tratat ca pe infanţi.

 

Mulaj

M-a atins şi mi-au crescut flori otrăvitoare şi

obscene, cu care foarte greu mă obişnuiesc

M-a sărutat şi în momentul acela un necunoscut

fluid mi-a dezintegrat spinarea

Mi-a stins toate gândurile ca ţigările şi le-a aruncat

într-o baltă de sânge coagulat

M-a îmbrăţişat o singură dată, şi chiar şi atunci

fiind aproape de ea am realizat că e frumoasă

doar în mulaje.

Poate că într-o zi îşi va rupe încheieturile, gâtul,

picioarele, se vor răsuci toate legăturile din corpul ei

de zeci de mii de ori

Poate că va zbura cu o viteză ameţitoare printr-un parbriz

şi va rămâne cu mici sclipiri de diamant pe chip

Poate că se va deteriora aşa de perfect încât nimeni nu

o va mai recunoaşte, numai eu deoarece îi voi spune că e

unică şi de neînlocuit

Poate că mă voi narcotiza cu simpatia ei la infinit, şi într-o zi

voi obosi să o mai descriu

Dar un singur lucru ador în toată situaţia asta, ştiu că doar

când are vânătăi o pot îmbrăţişa şi doar când e inflamată o pot săruta.

***

 

Cătălina STANISLAV

Cătălina Stanislav (n.1995, Sibiu) a terminat Facultatea de Litere de la Sibiu în 2017 și urmează acum cursurile de master ale aceleiași facultăți. E redactor-șef adjunct la revista culturală Zona nouă și co-organizează Festivalul Internațional de Poezie Z9 de la Sibiu. Traduce proză și poezie din engleză și spaniolă. În 2017 a publicat un chapbook de poezie (dear lori maddox) la micro-publisher-ul If a Leaf Falls Press din Edinburgh, UK.

oare care-i faza cu chestia aia, când ți se strânge stomacul pentru că citești poeme noi de la cineva care nu ți-a mai scris de mult. o intimitate de care doar tu ești conștient. și care-i faza cu uitatul la fata de pe youtube căreia i-au murit părinții? 55 de minute în care planta flori în curte și plângea, 30 de minute în care se machia ca, 40 de minute în care lovește un sac de box. 20 de minute în care țipă isteric că plantele s-au umplut de gângănii. gândaci mici și verzi și pe mine mă gâdilă tot spatele și pielea de sub limbă. ca atunci când aveam glandele salivare blocate și m-am hrănit cu portocale și biscuiți o săptămână. și care-i faza cu tine, de nu vrei să mă fuți niciodată la mine în pat? și de ce să o luăm de la capăt acum? știi că nu mă pricep la făcut lucruri pentru prima dată. probabil ești singurul pe care l-am nimerit, deși nu chiar primul, dar doi ani m-am chinuit să mă fac să cred că e așa. n-am fost prea bună la a-mi alege primul animal, pentru că deja era foarte bolnav când l-am ales. era o găină lângă care stăteam pe genunchii mei mici, în pantaloni cu teletubbies, mă uitam în ochii ei bulbucați și îi mângâiam creasta. e scârbos acum, dar am plâns mult când a murit. n-am fost foarte bună la a-mi alege nici primul băiat de care să-mi placă. rolele mele nu erau destul de rapide, părul meu nu era destul de ondulat, sprâncenele nu destul de subțiri, părul de la subraț nu destul de epilat. m-am epilat prima dată la o fată pe care o chema Simona și care nu fusese niciodată la ginecolog și avea 24 de ani. am avut răni la subraț și la banchet am stat cu brațele lipite de corp, transpirând în căldura de iunie, în pantofi prea strâmți pentru mine, cu pete uscate de sânge în interiorul rochiei albe. eu aveam 15 când mergeam la Simona. prima dată când am mers la ginecolog am plâns încercând să o conving că-s virgină. fetele virgine nu fac asta. fetele cuminți nu fac asta. și acum să o luăm de la capăt? fetele deștepte nu fac asta.

*

uite ar trebui să ştii unele lucruri îmi e frică de absolut toate bolile care există şi mă aştept să intru în şoc anafilactic de fiecare dată după ce iau un medicament pe care nu l-am mai luat niciodată sau de fiecare dată când mănânc ceva ce nu am mai mâncat niciodată când mă simt vinovată fac duş de multe ori pe zi nu-mi place marțipanul când eram mică vecina mea a murit gazată la ea în apartament şi i-am văzut picioarele moarte şi murdare când o scoteau din casă pe străbunicul meu l-au omorât și l-au aruncat în olt și asta-i cam cea mai sinistră poveste din familia mea când eram la liceu am descoperit că singura modalitate de a ieși din curtea școlii în timpul orelor era să-l mint pe portar că sunt la ciclu și trebuie să-mi cumpăr tampoane și în două secunde îmi deschidea oripilat poarta nu pot să mănânc și nici să miros mărarul dacă mă gândesc destul de mult că mă doare ceva o să mă doară și da chiar funcționează

Chiar mi-ar plăcea mult să ne plimbăm cu mașina împreună acum. Drumurile întunecate din orașul ăsta cât o cutie arată frumos uneori și la radio sunt mereu aceleași cântece. Ți-am spus despre jocul ăsta pe care îl știam de când eram mai mică. Întrebi radioul ceva și apoi schimbi posturile și primele versuri pe care le auzi sunt răspunsul la întrebarea ta. Sigur, uneori îl întrebi o să mă mai simt vreodată complet ok și răspunsul e it’s such a pity you already have yuh wife. Nu merge chiar întotdeauna. Stupid, zici. E stupid. L-am întrebat dacă ne mai iubim și n-am înțeles ce cânta tipul. Nici măcar un cuvânt. Am băut cafea cu o prietenă într-o benzinărie din București și m-am gândit la fiecare zi în care cade perdeaua de la duș și e vina mea, fiecare zi în care nu-s acolo și e vina mea, fiecare zi în care sunt acolo și e vina mea. Cum făceam glume că pe CV-ul meu o să scrie prietena ta sub ocupație și tu te supărai și eu spuneam că e ok, te iubesc, n-aș vrea să fiu nicăieri altundeva, n-aș vrea să lucrez nicăieri altundeva. Dacă ai vrea să te plimbi cu mine, am merge pe același drum pe care mergem mereu, copacii ar sta pe marginea serpentinelor și n-ar exista niciun felinar, nicio reacție la șuieratul zgomotos al respirațiilor noastre, niciun schimb de replici între noi. În dreapta pista de bicicliști pe care a căzut prietenul lui taică-meu și au trebuit să-i taie parte din țeastă și i-au ținut-o în burtă ca să stea vascularizată. Nimeni nu mă crede când spun povestea asta. Nici eu nu mai știu dacă am reținut bine. Odată am văzut un Golden Retriever pierdut și ai zis că probabil e aproape de casă, își găsește el drumul. Dar eu m-am speriat, te-am făcut să întorci, l-am căutat, a venit la mașină, avea gura deschisă și clipea bezmetic spre noi, am vrut să pun mâna pe el și ai scos un sunet, de parcă credeai că o să-mi facă ceva. Mi-am retras-o. Temerile tale le amplifică pe ale mele. Am încercat să caut ceva de ronțăit în spate și când m-am întors dispăruse din nou. Îmi place cum ai grijă de toată lumea. Îmi place cum nu te așezi niciodată cu hainele de stradă pe pat.

***

 

Cătălina SUDITU

Cătălina Suditu are 21 de ani și locuiește în Iași, unde e studentă la Litere și soția a 38 de maidanezi.

 

 

destindere

lor le strălucesc capetele

graţios li se unduiesc ligamentele

mişcarea urmărită îndeaproape

destinderea

celor care locuiesc înăuntru

cui cere

unda îi rupe

mişcare fiecare în lumea lui

greu de susţinut

contactul e nerecomandat

a se oferi feedback

numai cui cere

 

switch off

te rog să nu-mi mai împrumuţi lucrurile

şi te rog să umbli mai discret dimineaţa

stai zece ani în faţa dulapului să-ţi pui nişte ţoale

ai un blocaj sau ceva

ai aprins un ochi ţi-a pus supa pe altul

ai trimis screeshotul cui nu trebuia

dacă te mai plângi mult

mă văd nevoită

să apăs switch off

#

Închide şi acceptă peisajul

cineva te va duce în locul potrivit

dacă ai suficientă răbdare

aşează-te aici

şi aşteaptă

#

 Fixează-ți în minte o regulă

 prin disciplină se poate ajunge

 la capacitatea de alegere automată,

 o stăpânire de sine ideală

 centura de siguranță

 #

 Noi ne vom mărgini doar

 la unele intenții mărunte

 nervozitatea, graba, panica

 ne-au intrat în sânge , strigătele

 asigură jumătate din succes

#

 Sunt oameni care au

 o nevoie sinceră de violență

 greu de explicat disprețul unei minți,

 gestul făcut, consecințele.

„Zeii au trupuri fantomatice și pot călători oriunde în lume fără să aibă nevoie de o canoe”

A spune o poveste înseamnă a naviga.

În filme oamenii nefericiți se angajează pe bărci. Ei simt nevoia să navigheze.

Noi vrem să navigăm până în cer.

Ieri am strâns porumbi de fiert. Viața mea e spectaculoasă.

dacă mă gândesc la o sarcină nedorită, știu că inima mea morală mi-ar interzice categoric avortul, așa cum îmi interzice categoric

orice fel de acțiune extremă. nu beau prea mult (decât atunci când sunt tristă

 ceea ce deși se întâmplă destul de des

 -urmarea fiind că plec să mă plimb

 și plimbându-mă mă fixez pe lucruri morbide-

 în cele din urmă mă pot întoarce

 și pot arăta foarte ok)

dacă îmi place de un bărbat și nu-i bărbatul meu, mă masturbez cu imaginea lui în creier până mă plictisesc. pentru că știm, un gând e totuși numai un gând, iar alta e o pizdă reală și o pulă reală

iar eu am o inimă foarte reală

și foarte cumpătată

care mă ține echilibrată

și moartă

Acum îmi povestești visul tău.

Dacă îmbrățișezi în somn pe cineva care visează, visul acela intră în tine.

 

fucking isterică, fucking superficială

you might miss some real fucking

îmi spune o prietenă spanioloaică

după ce îi povestesc cu mult entuziasm

tot ce-am ras în materie de pornografie în ultima lună

mi-aş putea scrie licenţa pe asta

girl you might miss some real fucking.

***

 

Horia ȘERBAN

Horia Șerban (n. 1995) este student la Facultatea de Drept, Universitatea din București, a publicat în mai multe reviste/antologii de poezie, atât online, cât și tipărite. Optica relativă la poezia pe care o scrie în prezent se află la congruența dintre execuțional penal ori „tortură judiciară” (privare de libertate, coerciție, sancțiune, control) și fantastic.

 

I. totentanzlied

1962. Boston, Massachusetts.

moliile acopereau fotografia traumelor, legănându-se încet & deliberat în fața inconștienței halucinante a dimineții.

în timp ce-și suge degetul, băiatul își privește trupul gol pentru prima oară, încleștează dinții în jurul degetului, venele-albastre.

peste ochii lui, o membrană subțire de tifon. umezeala se-mprăștie înăuntrul craniului.

senzație febrilă, pierdută într-o disonanță de voci.

își scoate dinții cu calm, îi așază pe masă. pielea albă albă albă. patul puștii, un animal încordat, lipit de maxilar. mama coboară-nspre el, sprijinită de balustradă.

trage piedica, țintește.

cătarea metalică – un soare distant suprapus peste fața ei.

își desface atent vocea pentru a-i urmări mecanismul, derulează un instantaneu cu-o omidă ce i se târăște de-a lungul coapsei.

dimineața, corbii mâncau din sacii de gunoi scheletul unei șopârle.

își trece degetele prin păr, mână îi alunecă de-a lungul coapselor, pieptul încordat, sângele împrăștiat sub piele; un ocean de hârtie. lovește cu vârful bocancului un copil mort, îngropat în zăpadă; se desprind fragmente de carne într-un trosnet aseptic.

deciziile subordonate unui mecanism inutil; splendidă panoramă a eșecului.

mirosul anemic de lavandă învelește tâmplele.

gât, maxilare, plăcere dizgrațioasă. degetele tremură, saliva, un țesut străin, căptușește interiorul gurii.

așteptarea derulează prin corp izolări suprapuse într-o liniște mecanică.

reprimările nu vor putea fi descoperite, se vor amplifica reciproc.

omida ajunge aproape de genunchi, cade, se arcuiește în gol într-o mișcare lentă, monotonă & nesfârșită.

mama coboară-nspre el. cătarea metalică – un soare distant, suprapus peste fața ei. urmele de sudoare pe trăgaci. impresiunea trăgaciului pe deget s-a transformat într-o rană vie, s-a închis.

rapid, lucid & tranzițional.

praful de pușcă rămâne o vreme suspendat în aer, se așterne peste pielea de alabastru transparent.

glonțul străpunge portocala, explodează în aer,

părul năclăit de sânge, întins de-a lungul scărilor, perfect precum un pat de campanie.

o dimineață dezarticulată & inumană se prelungește-n inutilitatea zilei.

II. modus operandi

1963. Allan Memorial Institute, Quebec.

mirosul de tei & dezinfectant se revărsa prin craniul subiectului,

lumina întinsă pe carapacele insectelor.

contururile copiilor descriau cercuri liniștite, difuze. închidea ochii, întunericul înlocuit de remanențe luminoase, paralele; recipiente de sticlă pe rafturile unui spital militar.

subiectul le scoate din corp saliva, sângele, lacrimile, grăsimea, tendoanele, sperma.

o legănare ușoară i se revărsa prin trup,

lumina răspândită pe carapacele insectelor

privea copiii, îi despărțea o peliculă de apă. înserarea împrăștia mirosul de carne; sângele aluneca-ncet

de-a lungul picioarelor

pânze albe

traiectorii subtile.

tușea bucăți de vată-nroșită, propriile halucinații, căni murdare, sâmburi, cojile clementinelor.

mama cobora scările. maxilarul lui încordat.

fragmentele unor amintiri treceau pe lângă el precum avioanele de hârtie.

presiunea din încăpere sparge flaconul, eliberează acidul sulfuric, se amestecă cu agent oxidant & combustibil metalic. flacăra armează detonatorul.

dezastrul este un proces simetric, anesteziant & limitat ca scop.

emoțiile copiilor nu trebuie ignorate, ci izolate.

 

izolarea oferă protecție în fața eșecurilor operaționale.

 

[…]

educatoarele împărțeau țigări tuturor copiilor din salon. le apucau nătângi cu ambele mâini, trăgeau din ele așa cum ar fi supt ultima oară sânii calzi ai mamelor.

[…]

educatoarele înfășoară cioburi în mătase albastră, le ascund în țigări, le împart copiilor din salon.

unul dintre ei își aprinde o țigară.

fumul despică cartilajul tiroid cu un șuierat carnivor.

soarele coboară 2 cm.

ceața se-mprăștie printre degete, contaminează aerul în mătase albastră. zâmbește dezvelind gingiile într-o parodie hidoasă.

soarele coboară 2 cm.

sudoarea strălucește pe frunte, alunecă precum o penetrare tăcută, grăbită & familiară.

soarele coboară 2 cm.

balonașe de sânge plesnesc la suprafața crestăturii.

mirosul de citrice & plastic ars.

soarele coboară ultimii 2 cm.

dâra de pișat scursă pe coapsă a curățat, ca o anihilare, puful florilor de mușețel.

[…]

procedurile coercitive nu au ca scop doar exploatarea conflictelor interne ale subiecților, ci și aplicarea unor presiuni externe.

rezultatul acestor proceduri este pierderea mecanismelor de apărare, a capacității de a îndeplini activități creative, de a stabili relații interpersonale și de a face față frustrărilor repetate.

procedurile coercitive de reeducare au implicat atât folosirea metodelor coercitive de natură fizică (privarea de libertate, eliminarea totală a simțurilor, terapia prin electroșocuri), cât și de natură psihologică (interogare, alterarea temporalității, denaturarea memoriei afective).

subiectului i-au fost administrate în mod constant & neîntrerupt diferite cantități de amfetamină, opiacee & scopolamină.

s-a consolidat interșanjabilitatea radicală de roluri în relația dominat-dominant. în acest caz, subiectului i s-a lăsat libertatea de a își exercita periodic & supravegheat controlul asupra unor subiecți adiacenți.

sondarea traumei prin abuz a avut drept rezultat amnezia parțială & permanentă.

personalitatea subiectului a fost reprogramată prin eradicarea amintirilor.

 

III. etudes d’execution transcendente

  1. Allan Memorial Institute, Quebec.

îngropat în zăpadă un soare distant se întinde ca o membrana subțire de tifon

corp

izolări aproape de genunchi această panoramă splendidă saliva devine liniște mecanică

disonanță suprapusă peste fața ei

pierdută într-o piele albă albă albă

degetele îi tremură

peste ochii lui

înăuntrul craniului

voci

își scoate dinții

încordat lipit de mecanismul halucinant al dimineții

plăcerea căptușește interiorul gurii

mirosul anemic de lavandă cade se arcuiește în gol se târăşte de-a lungul coapsei

într-o mișcare lentă monotonă

moliile acopereau degetele prin păr mâna alunecă în fața inconștienței fotografia traumelor așteptarea derulează calm relativ & îl așază pe masă învelește durerea în tâmple se împrăștie legănându-se încet & deliberat

scheletul unui ocean de hârtie în mintea lui mecanism inutil al eșecului

pielea de alabastru transparent perfectă precum un pat de campanie

reprimările nu vor putea fi descoperite însă

omida ajunge

nesfârșită

***

Ioan COROAMĂ

Ioan Coroamă (n. 2001) este elev în clasa a XI-a, la Liceul Teoretic „Vasile Alecsandri” din Iași. A luat premii pentru poezie pe parcursul ultimului an (LicArt, „Iustin Panța”), a citit la Institutul Blecher ediția 181 și la Nepotu’ lui Thoreau.

 

 

Taisiei

unde mă duc încercările astea de a rosti cuvinte potrivite

atunci când cedez în fața realității, obișnuit deja cu exigențele umane?

nu trebuie peisaje, locuri, nuanțe vizuale,

conștiința subiectivă a fost în căutarea unui singur om.

o proiecție mentală cu doi puștani pe râul mekong, un adevărat elogiu al timpului.

cine să miște un copil împovărat cu puterea sincerității, luat în râs de colegi,

catapultat în social? problema se pune undeva la nivel de construcție

unii mai puternici, cumva polemici din fire, alții cumva mai retrași.

să ajungi acasă, părinții aproape distruși, aflând că te droghezi,

de la cea mai bună prietenă.

dar tu rămâi ușor distrat, ai numi-o post-ironie.

îmi amintesc la cum

eram cu ai mei undeva pe la granița spaniei cu franța, costa brava

peisaj superb, zi frumoasă de primăvară doar că bătuse vântul tare

și am stat într-un părculeț liniștit, în jurul havuzului parcă prea puțini oameni.

orașul construit pe faleza unui deal, și valurile erau foarte închise și zgomotoase.

văzusem o fată blondă, cu ochelari negri, cizmele lungi.

la prima vedere am salutat-o și am crezut că mă va potoli.

cred că am sucit-o de cap căutând firul roșu atâta vreme.

peste ani, când am revăzut-o pe stradă

i-am arătat că băieții sunt primitori, dar cine să asculte un copil

lăsat de-o viață în călătorie? calitatea umană ajunsă la apogeu

fără tehnologii sofisticate sau filme pe instagram, acum

puștanii stau cu korgul în bărcuță.

posibil că n-am fost prototipul dat exemplu pe la majestăți,

nu voi crea curând noua sensibilitate, rulez tăcut pe electrecord,

tensiunea mi-e încă bună. și asta e mulțumitor.

 

the echelon effect

înțeleg perfect primăvara. dintr-o mănăstire franciscană

unde m-au deprogramat, pe temeiuri încă necunoscute nouă.

știința e treaba echipelor din laboratoare, nu a indivizilor așezați în fotolii,

nu a mea, nici măcar a pasionaților de ciuperci sau de ceaiuri herbale.

mi-aș dori tare mult ca într-o zi să mă retrag undeva

într-o zonă de munte, să mă lepăd de tot zumzetul social,

delectându-mă cu munci prin grădină și cărți,

departe de traficul hipnotic și aerul haotic al orașelor,

în drumul spre ataraxie.

nu-i cine știe ce atâta grabă zilnică, printre icoane slab pictate,

prin spatele străduțelor distruse de rouă.

toate hainele strânse perfect pe sârmă, toate vorbele rostite ca-n povești,

probabil că de aici n-o să plec cu adevărat niciodată, atâția confrați lăsați în urmă.

acum, în freiburg

doar două lucruri îmi mișcă mișcă inima, cu admirație și uimire,

cu cât reflectez mai des și mai temeinic la ele:

cerul neon-lit de deasupra mea și ambianța morală din mine

***

 

Iris NUȚU

Iris Nuțu (n. 1996) a absolvit Facultatea de Litere a Universității din București, secția Literatură universală și comparată, iar în prezent își continuă studiile la masteratul ,,Societate, multimedia, spectacol”, în cadrul Centrului de Excelență în Studiul Imaginii. A publicat articole, proză și poezie în câteva reviste, printre care Mișcarea literară și Euphorion, pe site-urile SUBCAPITOL și Dissolved Magazine și în antologia Tu, înainte de toate (Paralela 45, 2018).

 

the truest sentence you know

n-am scris niciodată un poem

de la cap la coadă

din prima încercare

în fața teancului de agende goale

trăiesc același amestec de rușine & teamă

ca atunci când mă pregătesc

să prind un obiect

pe care cineva mi-l aruncă

de la nici doi metri distanță

fiecare reușită e un miracol mascat în firesc

fiecare rateu e o realitate camuflată în surpriză

de la o vreme adorm

încercând să termin poeme

și liniile pe care le trasez în timp ce capul îmi cade din palmă

sunt uneori atât de drepte încât

îmi par mai sincere

decât tot ce am scris vreodată

 

all that glitters

 

în noaptea aia nu m-am demachiat

rezultatele veneau dimineață și eu aveam

certitudinea asta că nimic rău

nu mi se putea întâmpla

atâta timp cât purtam fard pe pleoape

brusc foarte atașată de pielea mea pentru că o atinseseşi tu

a doua zi am fost o fată pieptănându-se pe trecerea de pietoni

o perseidă răzgândindu-se în cădere

 

woke up on the wrong side of the bed

prima dată când am visat că a murit mama

aveam nouășpe ani și am plâns atât de tare

încât preotul care construise o biserică

peste parcul din fața blocului

m-a trezit zicând ridică-te

am venit să-ți îngrop mama

dar părinte

nu vezi că n-a murit nimeni

nu vezi că mama e vie i-am spus

deși ea nici nu era acasă

nu-i nimic a spus preotul

scoțându-și ceasul de la mâna stângă

aștept aici

și s-a așezat în tocul ușii

în așteptarea cutremurului de pe urma căruia

mama spunea că avea să moară

n-a mai plecat de atunci

astă-vară la nunta soră-mii

cineva s-a așezat pe el

așa mi-am dat seama că încă era acolo

încerc să nu-l privesc în timp ce scriu

el e singurul care știe cu cine vin acasă în fiecare noapte

nu-i dau niciodată de mâncare

de teamă să nu prindă puteri

și să sape o groapă

uneori vorbește singur

a trecut atât de mult timp de când e aici

încât nu-și mai amintește

de ce a venit

e frumos aici la tine mi-a spus azi

e prima dată când intru într-o casă atât de goală

***

 

Luca ȘTEFAN OATU

Luca Ștefan Ouatu (n. 09.02.2000) este elev în clasa a XII-a la Liceul Teoretic de Informatică „Grigore Moisil”, Iași. A primit premiu la Licart. A participat la workshopul Super. A citit la FILIT, Thoreau, Oradea, Cozy.

 

 

 slow mo

ne punem la pământ e

2008 o văd și acum pe

mama la bucătărie

făcând gogoși aranjând hainele

în

colțul gurii zâmbet în

șifonier risc

de avalanșă e

prima zi de școală

ziua 2341 am

rezistat eroic la toate actele de

normalitate și bullying on

-line e timpul să fugim de lângă

ai noștri s-au adunat prea

multe progresiv calculăm

riscul ascunși

în șifonier

e întuneric

e frig

e sentimentul de vulnerabilitate

în fața propriei incoerențe când

vine vorba de organizare și

calitatea vieții

sunt și haine

expuși la dezastre naturale

considerăm afectul

nu face trebuință

 

saga

nimic mai frumos

și mai înfiorător decât să rămâi singur
tu –
și o masă de stejar pe care ții
câteva poze cu tine și sora ta

de cînd vă țineați de mână

și asta nu era o rușine

nimic mai frumos decât sora mea
singurul meu crez
IMG_1-536
îmi plăcea să fac poze
înainte să plec de acasă

îl așteptam pe moșul
la țară în camera cu sobă
eram un adevărat show maker

încă râd de mama și tata care filmau

și nu se mișcau 3 ore

eram copil gata

să vă întrec la orice
și am ajuns să fac asta
până n-am mai înțeles

de ce vorbesc la trecut

nimic mai frumos

și mai înfiorător decât să vii acasă

tu –
și o casetă cu tine

mulgând vaca la 5 ani –
ai tăi râd stai nemișcat 3 ore
zâmbiți când o vedeți pe
mamaia care tocmai a murit
și faceți remarci de genul ce gospodină era
se tace

încă de mic aveam mâini fine

nimic mai înfiorător decât o casetă din copilărie
făcută din materiale care durează
mai mult decât noi

*** 

 

Raluca BOANTĂ

Raluca Boantă s-a născut în 1996, la Bistrița.

 

am ajuns în sfîrșit

casa e caldă și cineva bagă din cînd în cînd pe foc

ne e bine așa aproape intrați unii în alții

fiecare zgomot fiecare miros aproape frați

în viață sunt cîteva lucruri

pe care ai putea să le faci dar nu

și cred că sunt singurele cel mai aproape de adevărata ființă –

sunt lumini de care n-avem nevoie

draperii ingrediente în mîncare

la fel cum gesturi sau situații

căldura se mută la primul etaj

s-a înnoptat acum ce e de văzut

se vede firesc din interior

acum că sunt singură și aproape de casă vreau doar

 ceva de care să îmi sprijin picioarele capul să atîrne la nesfîrșit

 o unealtă care să izoleze selectiv zgomotele orașului

 să mă baricadez sub pături cu gîndul la voi

– recuperez fragmente din ultima noapte

r. dansînd și dînd mereu să-și aprindă țigara

m. sclipind și îndepărtîndu-se

m. vorbind și vorbind și cred că ăsta a fost tot farmecul

s. gesticulînd și pîndind dragostea fluxul ăsta de dragoste

a. rîzînd și dansînd dar cu gîndul la moarte

r. mai multe becuri să ne simțim mai stînjeniți

să ținem minte mirosurile de pe scări

să ținem minte mirosurile așternuturilor

să ne agățăm de tot sprijinul olfactiv

cîte amintiri din cîte încap în cap rămîn pînă la final?

împreună în aceste neliniștite dimineți în care ignorăm și blocăm

fazele mai puțin profunde ale somnului&tot ce vine de departe

tu ești mereu așa de liniștit de ce ți se zbate maxilarul

pune capul pe mine să-ți spun toate poveștile pe care mi le amintesc

toate poveștile care mă făceau să plîng cînd eram mică

crezi că eu nu știu adevărul&nu știu ce urmează

lumina asta sîcîitoare prevestește necazuri

prea aproape dintr-odată prea îndesată

teama asta pe care îmi place s-o port după mine

pe care o port după mine din altă lume

ne baricadăm ca să păstrăm căldura în interior

odată cu căldura jena fumul de țigară

lucrurile pe care le-am tot lăsat pe mîine

atîta agitație pe străzi&pe internet

iată unul dintre capetele răbdării

confundăm toleranța cu progresul

nesiguri – ne punem piedică ne alăturăm celor care

de aici pare că stau în picioare

a început să plouă zăpada se va topi în curînd

cum de se îndepărtează zgomotul

cine l-a stîrnit de la început

***

 

Tudor POP

Pop Tudor (n. 1999) este student în anul I la Facultatea de Litere, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Anul trecut a luat locul II la LicArt și a participat la workshopul de poezie Super. A publicat un poem în Steaua și unul pe DLITE.
 

în îmbrățișarea grupului țintă

obiecte masiv distribuite în timp

doborând locația

: (se spune că apariția în vis a unor haine urâte este un mood

iar subconștientul transmite semnale):

haine noi ::)

a orienta obiecte potrivit

orientate deja

considerând utilizarea documentelor importante

după bunul plac

: (utilă):

funcționează modelul transparent

subiecții includ:

lucruri despre care e importantă discuția

„dus pantalonii la croitorie rupți an cur menționez

asta pt. că am fost întrebat

dacă homosexualitatea e un moft

cine ar tânji să și rupă blugii în fund

din motive nezexuale

nu”

: (blugii rupți din motive nesexuale):

hyperconceptul încercând deschidere

pentru mulțimi tandre

 

 

o form[ adecvat[

îți amintești când ți-am spus

că m-au panicat căluții de mare?

mă gândeam la confuzia

specifică suferinzilor

punga incubatoare

pe partea ventrală a masculului

: (fără importanță economică):

unele părți usucă se

comercializează ca ornament

sau amintire curioasă

: ( o realitate abundentă

ce transcende

arcana mică ) :

spre marea fericire

pe terenul familiar al distincţiei

greu-ușor

cu tot cu corectură

cât de mulți creveți

e necesar să introduci

în dientă

pt a străluci roz

în noapte

sunt multe probleme

: (criterii funcționale

depășind limite):

modalități senzoriale

pe fundamentul condițiilor

în diferite stadii

s-au găsit

subsisteme organice autonome

accepții ale termenului evoluție

hihi

: (big fit):

v o r b e s c d e s p r e m u l t e l u c r u r i

î n m a r e p a r t e d e s p r e c u m a ș u c i d e

p e n t r u h a i n e l e d e l a b a l e n c i a g a

î t i s p u n : ( a ș u c i d e

p e n t r u h a i n e l e d e l a b a l e n c i a g a

s p u i : ș i e u s u n t

a ș a f r u m o a s e

a m t r i m i s u n s c r e e n s h o t c u

u n c r e w n e c k o v e r s i z e î n d u n g i

c o l e c ț i a 2 k 1 8

a m s p u s : m – a ș s p ă l a c u s â n g e l e c e l u i m o r t

a i s p u s : m i – a m i m a g i n a t

J c â t s e p o a t e d e s e x y

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2019, pp. 135-151]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.