Nu mă voi referi astăzi la generațiile și promoțiile „Echinox”-ului*. Am făcut-o cu alte ocazii, ultima oară în volumul aniversar ce va fi lansat mâine¹. Astăzi vreau să vorbesc despre fenomenul echinoxist ca întreg, ca unitate, fără a insista pe diferențieri, periodizări, distincții ș.a.m.d. Intenția mea este să schițez o viziune de tip global, o viziune cuprinzătoare, pe deasupra deosebirilor ce există între cele câteva etape din istoria semicentenară a revistei. Veți spune că e riscant, veți spune că e dificil, pentru că 50 de ani sunt o durată lungă, cu multe evenimente și multe schimbări, și aveți dreptate. Voi porni însă de la câteva evidențe, de la lucruri simple, neproblematice, acceptabile pentru toată lumea, dar care ne pot conduce la ceea ce este până la urmă esențial, la ceea ce s-a numit, nu fără pretenție, „spiritul echinoxist”.

Luați împreună, redactorii revistei „Echinox” (cei de ieri și cei de azi) formează un grup de creație numeros și diversificat. În interiorul său aflăm creatori de vârste diferite, de naționalități diferite și din domenii diferite, legați între ei prin câteva trăsături comune, foarte generale și relativ constante. Îi leagă în primul rând originile lor instituționale, apoi predilecția pentru anumite genuri și curente literare și, geografic vorbind, o teritorializare specifică a vieții lor intelectuale.

Abordarea instituționalistă

Grupul „Echinox” a apărut și s-a perpetuat vreme de cinci decenii în spațiul de existență al unei instituții majore, Universitatea „Babeș-Bolyai”, asemănându-se din acest punct de vedere cu mai vechiul Cerc Literar înființat la Sibiu și strămutat la Cluj odată cu întoarcerea Universității din refugiu². Limitați la o existență intrauniversitară, echinoxiștii sunt niște studioși, oameni care se simt bine dacă-i închizi într-o bibliotecă și-i lași acolo să scrie și să citească. Dealtfel, s-a și spus despre ei că scriu o poezie livrescă, scoasă mai mult din cărți decât din experiență, că sunt autori de poezie aulică sau, cu o expresie a lui Ștefan Aug. Doinaș, de poezie a faptului de cultură. Există într-adevăr o scolastică echinoxistă, dar e nedrept să o transformăm într-un reproș, cum se întâmplă uneori.

În realitate, echinoxiștilor nu le-a lipsit umorul și nici spiritul ludic, dovadă e succesul de care s-a bucurat formația lor de teatru comic intitulată „Ars amatoria”, aducătoare de multă veselie în rândul studențimii clujene în a doua jumătate a anilor 1970³. Istoria echinoxistă e populată nu doar cu figuri de profesori celebri, ci și cu peronaje pitorești ca Mongolu, fost șef de cramă și prieten al redactorilor de la „Echinox”⁴. Desigur, găsim în această istorie Universitatea, Biblioteca, Librăria, dar și cafenelele „Arizona”⁵ și „Croco”⁶. E cert însă că preferințele echinoxiștilor s-au îndreptat mereu înspre literatura înaltă, savantă, cu referințe într-un „poros infoliu”, cum e cel exaltat de Ion Barbu într-o poezie. Echinoxiștilor le-a plăcut să-și etaleze cultura, să arate că sunt oameni citiți, cu examenele promovate și cu toate diplomele luate, că sunt cunoscători de filosofie. Doar în ultima vreme, de când cu postmodernismul, au început ei să accepte formele de jos ale culturii, să scrie despre literatura SF (tot cu erudiție, desigur), despre mica poezie feminină din secolele trecute sau despre vechea poezie naivă. S-a produs, așadar, o lărgire a sferei de preocupări, pe care ortodoxia echinoxistă, atașată de origini, a fost nevoită până la urmă s-o accepte ca pe un fapt împlinit, irevocabil.

Proveniți din interiorul unei instituții (Universitatea „Babeș-Bolyai”), echinoxiștii au creat la rândul lor instituții ori le-au preluat și dezvoltat pe cele deja existente. Au dovedit că nu duc lipsă de spirit constructiv, că sunt oameni cu inițiativă, oameni ai faptei, cu dorință de-a edifica. Desigur, înainte de 1989, inițiativa era îngrădită, nu se putea manifesta, dar după această dată, energiile individuale au fost eliberate și cei mai întreprinzători dintre echinoxiști au folosit în mod creativ acest climat de libertate. Au înființat reviste: „Apostrof”, „Caietele Echinox”, „Verso” (la Cluj), „Euphorion” (la Sibiu), „Cuvântul” (la București), „Discobolul” (la Alba Iulia), „Mișcarea literară” (la Bistrița), „Caiete Silvane” (la Zalău). Au preluat reviste înființate mai devreme: „Steaua”, „Familia”, „Vatra”. Au pus bazele unor edituri: Echinox, Limes, Apostrof, Avalon, Arhipelag. O vocație instituțională nu le-a lipsit, cum se vede, celor formați în redacția revistei.

Polemica neoexpresionismului

Echinoxiștii au scris în aproape toate genurile: în poezie, în proză, în critica literară. Nu și în teatru, deși a existat interes pentru arta scenică la „Echinox”, îndeosebi prin formația „Ars amatoria”, vestită la timpul ei. Predilecția a fost însă pentru poezie, cei mai mulți dintre echinoxiști s-au vrut poeți. Criticii literari sunt și ei numeroși, lucru explicabil dacă ne gândim că revista este un produs universitar, al Facultății de Litere în principal. Prozatorii sunt puțini, iar dramaturgii lipsesc.

O discuție polemică, pornită din afara grupului, s-a purtat pe terenul poeziei și s-a referit la așa-zisul neoexpresionism al poeților de la „Echinox”. Nu intru acum în detaliile problemei, vreau doar să-i refac genealogia și să-i stabilesc principalele repere.

Primul care a spus că poezia echinoxistă e de factură neoexpresionistă a fost Eugen Simion. Acesta a găsit și două modele pentru poeții de la „Echinox”, unul îndepărtat în timp și altul apropiat. Cel îndepărtat ar fi Lucian Blaga, iar cel recent ar fi A. E. Baconsky. Pornind de la ele, Simion a tras concluzia că poeții echinoxiști sunt neoexpresioniști, pentru că în versurile lor, ca și în cele ale lui Blaga și Baconsky, găsim arhetipuri, mituri, simboluri, elemente provenite din magie etc. De reținut că Eugen Simion folosește noțiunea de neoexpresionism ca pe o noțiune de caracterizare, cu funcție descriptivă.

Ideea a fost preluată de către Mircea Cărtărescu, care în teza lui de doctorat afirmă același lucru: că echinoxismul este, în poezie, un neoexpresionism. Noutatea constă în faptul că, pentru autorul Levantului, neoexpresionismul e nu atât o noțiune de caracterizare, cât una de evaluare. Cărtărescu și-a propus să judece poezia echinoxistă și mai puțin să o descrie. În opinia lui, poeții de la „Echinox” scriu o poezie „neevoluată ca poetică”, având din această cauză un aspect vetust și provincial.

În faza următoare, în mod surprinzător, dar explicabil până la urmă, noțiunea de neoexpresionism a făcut carieră, fiind acceptată de echinoxiștii înșiși. Ceea ce pentru Mircea Cărtărescu era o scădere a devenit, pentru ei, un renume. Internalizarea de către echinoxiști a unui termen care, după alegațiile lui Cărtărescu, părea că-i dezavantajează se explică, probabil, prin dorința lor de diferențiere și separare de grupul de la București al poeților postmoderniști, perceput ca un rival cu tendințe hegemonice.

Echinoxismul teritorializat

Echinoxismul poate fi teritorializat cu ușurință pentru că aria lui de manifestare este bine precizată și relativ restrânsă, deși o deplasare a limitelor înspre exterior a avut loc într-o anumită perioadă.

Am spus că a apărut în cadrul Universității, dar trebuie să adaug fără întârziere că s-a aflat de la început în legătură cu mișcarea literară clujeană. Pentru a fi înțeles corect, fenomenul echinoxist trebuie situat și în acest areal. Nu-l putem izola de viața literară a Clujului, nu-l putem înțelege doar ca singularitate, căci e legat prin nenumărate fire de context. A fost de la început înglobat, a participat la o mișcare mai largă, în interiorul căreia s-a făcut remarcat și apreciat.

Un scurt ocol istorico-literar ne poate aduce aminte că actuala mișcarea literară clujeană își are începuturile în anii de după al Doilea Război Mondial, când se manifestau în oraș două grupări literare, amândouă legitimate, deși în mod diferit.

Era, pe de o parte, Cercul Literar venit de la Sibiu. Membrii acestuia fuseseră legitimați de curând prin studiile de excepție făcute la Universitatea Regele Ferdinand (cum se numea universitatea noastră în acea vreme). Ei au fost mințile cele mai strălucite pe care le-a dat această universitate: pe carnetele lor de student se aflau semnăturile lui Blaga, Liviu Rusu, D. Popovici, Henri Jacquier. Oamenii aceștia aveau o înaltă legitimitate, cu precizarea că era o legitimitate pur intelectuală, valabilă doar în spațiul restrâns al Universității.

Al doilea grup a fost cel de la revista „Steaua”, constituit după război în jurul suplimentului de cultură al ziarului „Lupta Ardealului” și apoi în jurul „Almanahului literar”. Membrii acestui grup, cu o pregătire intelectuală de asemenea foarte solidă, au râvnit la un alt tip de legitimitate, convergent cu spiritul timpului. Ei s-au vrut legitimați de istorie, de noua istorie care atunci începea.

Nu insist acum asupra raporturilor dintre aceste două grupări rivale, nici asupra felului cum au evoluat aceste raporturi. Subliniez doar că noi, echinoxiștii, când ne-am făcut apariția pe „scenă”, am fost prinși între cei doi poli cu magnetism foarte puternic și am oscilat multă vreme între grupul de la „Steaua” și Cercul Literar de la Sibiu. De fapt, am oscilat între două tipuri de legitimitate: între o legitimitate pur academică și o legitimitate mai largă, istorică. Interesele ne-au mânat înspre grupul de la „Steaua”, care putea să ne publice scrierile în revistă, iar admirația ne-a mânat înspre Cercul Literar de la Sibiu, devenit un model intelectual pentru noi. E o sciziune adâncă și definitorie în conștiințele noastre, prin care ne integrăm în ceea ce am numit viața literară a Clujului.

În prezent, dintr-un fenomen literar clujean, cum a fost inițial, echinoxismul a devenit un fenomen transilvănean și poate mai mult decât atât. Procesul acesta de extindere a început după 1971, când partidul comunist, urmând un model maoist, a legiferat repartiția forțată a absolvenților de universitate la un loc de muncă dinainte stabilit. De atunci echinoxiștii au început să migreze, să se împrăștie în toată Transilvania, astfel că acum îi găsești cam peste tot, în toate orașele din această parte a țării. În timp, s-au constituit chiar unele grupuri (în afara Clujului), cum sunt cel de la Târgu Mureș (în jurul revistei „Vatra”) și cel de la Oradea (în jurul revistei „Familia”).

Până în 1971, echinoxismul a fost sedentar, n-a ieșit din orașul de origine. După această dată, a devenit călător, și-a deschis rezidențe în aproape toate orașele mari din Transilvania. E un fenomen în expansiune și chiar „imperialist”, căci de câteva ori a trecut și munții în Vechiul Regat (acolo a fost supus însă unui proces de asimilare căruia am impresia că nu i-a rezistat). În anii 1980, scriitorii germani de la „Echinox” au emigrat în Germania, iar în anii 1990, o parte din cei maghiari a emigrat în Ungaria, formând în aceste țări o diaspora echinoxistă, încă puțin studiată.

Teritorializarea echinoxismului în cercuri tot mai largi ne aduce aminte că, geografic, Transilvania e spațiul de confluență a lumii occidentale cu lumea răsăriteană. Îmi place să cred că noi am ales Occidentul, am ales sincronizarea, am ales europenizarea. Am ales democrația.

^____________

* Comunicare prezentată la Facultatea de Litere din Cluj cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la înființarea revistei „Echinox”.

¹ Este vorba de Echinox 50, volum coordonat de Ion Pop și Călin Teutișan, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018, care a fost lansat la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România în 20 octombrie 2018.

² Universitatea Regele Ferdinand din Cluj s-a întors din refugiul sibian în 1945, după încheierea celui de al Doilea Război Mondial, când Dictatul de la Viena, prin care partea de nord a Transilvaniei fusese cedată Ungariei, a fost anulat.

³ „Ars Amatoria” a fost un grup studențesc de satiră și umor înființat de echinoxiști (Ioan Groșan, Radu G. Țeposu, Lucian Perța și George Țâra) la Facultatea de Filologie din Cluj în 1974. Cea mai importantă realizare a fost comedia lui Ioan Groșan, Școala ludică.

⁴ Mongolu e cognomenul dat de echinoxiști unui prosper om de afaceri, Remus Pop.

⁵ Cfeneaua „Arizona” a funcționat pe strada Universității, nr. 3, până în anul 2011, când a fost închisă. A fost numită așa în anii 1950, de profesorul Virgil Stanciu (pe atunci elev de liceu). Dintre echinoxiști, o prezență nelipsită a fost Alexandru Vlad.

⁶ Cafeneaua „Croco” se află pe strada Gheorghe Șincai, nr. 18. S-a deschis în 1960 (în același an cu Casa de Cultură a Studenților de vis-à-vis) și a fost închisă în 2007. S-a redeschis în 2017. Aflată în apropierea Bibliotecii Centrale Universitare, cafeneaua a fost frecventată de echinoxiști în pauzele de bibliotecă.

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2019, pp. 126-128]