Într-un comentariu consacrat cărţii lui Mircea A. Diaconu despre Mircea Streinul, Dumitru Micu sublinia calităţile acesteia, schiţând şi un succint portret al istoricului şi criticului literar la tinereţe: „Abordând biografia şi bibliografia unui scriitor controversat fără nici o idee preconcepută, cu singura intenţie a reconstituirii şi judecării exacte, sine ira et studio, cercetătorul îşi atribuie, pe bună dreptate, onestitatea de a fi opus, «măcar în intenţie», «tendinţelor apologetice, care ar putea să înlocuiască tonul denigrator», «un demers echilibrat şi lucid, descriptiv şi analitic, în acelaşi timp, departe de umorile conjuncturale». Realmente, cartea sa e un model de imparţialitate, de obiectivitate. Apariţia ei reconsacra, dacă se poate spune (după Poezia de la „Gândirea”), un tânăr istoric literar inteligent, prob, informat, stăpân pe instrumentele disciplinei şi având darul scrisului.”

Poezia de la „Gândirea” (1997), Instantanee critice (1998), Poezia postmodernă (2002), Ion Creangă. Nonconformism şi gratuitate (2002), La sud de Dumnezeu. Exerciţii de luciditate (Ed. Paralela 45, 2005), Atelierele poeziei (2005), Calistrat Hogaş. Eseu monografic (2007), I. L. Caragiale. Fatalitatea ironică (2012), Firul Ariadnei. 10 cărţi de proză (şi nu numai) (2014), Înainte și după dezmembrarea lui Orfeu (2014), Biblioteca română de poezie postbelică. Experiențe și existențe poetice (2016), Metacritice (2018) sunt cărţile definitorii care punctează traiectoria intelectuală a criticului şi universitarului Mircea A. Diaconu.

Substanţiale sunt cercetările consacrate sensurilor şi valorilor tradiţiei literare româneşti, în Poezia de la Gîndirea, Mircea Streinul. Viaţa şi opera sau Mișcarea „Iconar”. Literatură și politică în Bucovina anilor `30. În cartea Studii bucovinene (2011) sunt reunite textele critice anterioare despre „iconari”. E vorba de un demers riguros, echilibrat, eliberat de pasiuni sau echivocuri, de prejudecăţi sau de umori conjuncturale. Capitolele Bucovina şi complexul provinciei, Mîntuirea prin provincie, Disocierea de sămănătorism, gîndirism şi grupul de la „Criterion”. Reacţii antimoderniste relevă cunoaşterea aprofundată a „geografiei” literare bucovinene, subliniindu-se aici dinamica raporturilor dintre „radicalii” grupării (Mircea Streinul, Pan Vizirescu, Traian Brăileanu, Vasile Posteucă ş.a.) şi „moderaţi” (Iulian Vesper, Traian Chelariu). Analizele temeinice, nuanţate sunt relevante pentru acuitatea cu care sunt reprezentate resursele tematice şi expresive ale textelor unor autori ca Mircea Streinul, Iulian Vesper, Traian Chelariu sau George Drumur.

În I. L. Caragiale. Fatalitatea ironică (2012), autorul realizează „o reconstituire arheologică” a poeticii, explicite şi implicite, a autorului Scrisorii pierdute. Interesat de problematica poeticii şi poieticii caragialiene, de relaţia dintre talent, artă şi artificiu, de normele compoziţiei sau de principiile execuţiei artistice, criticul explorează paradoxurile şi ambiguităţile textului caragialian, titlurile capitolelor fiind ilustrative şi elocvente (Lumea ca tehnică şi abisalitate, Realul himeric. Text şi context, Logica, acest paradis, O întoarcere în labirint, Euforia fatalităţii, Sub masca autenticităţii etc.). Pasiunea problematizării, a interogării operei din multiple şi diverse unghiuri reprezintă un atu important al criticului, căci atenţia la detaliu e completată de o vocaţie indiscutabilă a sintezei. Opera lui Caragiale e percepută mai ales dintr-o perspectivă totalizantă, cu tensiuni şi irizări de o halucinantă forţă de reflexie şi refracţie a lumii. E sesizată, cu acurateţe, amploarea şi dinamica lumii caragialiene, tentaţia fragmentarităţii şi aleatoriului, recursul la empatie şi fisurile himerice în geometria cotidianului, prin care se produce o posibilă de-realizare a cotidianului: „A explora, a înregistra cu minuţie, a coborî cu privirea până la epiderma realului (inclusiv temporal), aşa încât realul se descompune în fragmente, implică de-realizarea.” Universul perceput în grilă mimetică are adesea turnură carnavalescă, e halucinatoriu şi teatralizant, producând un halou iluzoriu: „În spatele acestei atracţii pentru farse trebuie văzută fascinaţia lui Caragiale pentru spectacol. Lumea e un spectacol, iar teatrul se joacă în viaţă. De unde, dacă nu de aici, un mai puternic sentiment al iluziei? Al butaforiei? Lumi virtuale se mişcă haotic atrase parcă de o organică speranţă a împlinirii unui sens.” Poetica lui Caragiale are, astfel, ca element coagulant „fatalitatea ironică”, care nu e, în fond, decât „o conştiinţă lucidă a inconsistenţei care capătă formă şi sens prin text”, un text expus, deopotrivă, voluptăţilor mimetice ale cotidianului, dar şi angoasei sau frisonului „fiinţei”.

În Firul Ariadnei. 10 cărţi de proză (şi nu numai), cartea din 2014, Mircea A. Diaconu se defineşte, prin alţii, pe sine, într-un autoportret sumar, dar nu mai puţin revelator: „Or, ceea ce caut eu într-un text epic este nişa textuală care-ţi permite să interpretezi, să fii – sau să devii – tu însuţi şi să participi la un anumit tip de angajare – care întemeiază. ( …) Şi, totuşi, poate că fără s-o ştiu, peste tot este obsesia mea, că, prin urmare, interpretările propuse nu vorbesc decît despre mine”. „Morfologia aparenţei”, la Dumitru Radu Popa, „imnul închinat deşertăciunilor” în proza lui Gheorghe Crăciun, „lumea ca spectacol”, la Petru Cimpoeşu, „romanul fantasmatic” al lui Matei Vişniec sau „cartea lecuirii” a lui Varujan Vosganian sunt reperele interpretative propuse de critic, care întrezăreşte, de pildă, la Vişniec, un „militantism al meditaţiei asupra atrocităţii, lipsei de sens, neputinţei, asupra cinismului şi fragilităţii fiinţei umane.”, sau o „etică a salvării” în proza lui Vosganian, în timp ce proza lui Norman Manea pare a se individualiza prin statutul unui eu înstrăinat de sine. Într-un interviu de acum câţiva ani, Mircea A. Diaconu sublinia mecanismele percepţiei sale critice, regăsite în dialectica biografie/ operă, în clivajul trăire/ ficţiune: „Mă interesează scrisul care spune ceva despre om. În spatele operei – şi, cred că fără a o trăda -, mă interesează fiinţa. Nu fac neo-biografism, nu descopăr opera prin om şi nici omul prin operă. Nu la un nivel imediat, palpabil, documentar. Dar mă interesează relaţia dintre operă şi fiinţă şi caut exemplaritatea operei tocmai prin excelenţa fiinţei. O fiinţă care se realizează până la urmă prin operă. Exemplaritate nu în sens imediat, moral. Experienţele unui scriitor sunt experienţe ale scriiturii şi ele sunt nu numai unice, ci şi la limită. Mă interesează limitele pe care le forţează un scriitor. La polul opus, sau poate nu, se află inteligenţa în scris, jocul, provocarea.”

Biblioteca română de poezie postbelică. Experienţe şi existenţe poetice (2016) e o cartea masivă, cu caracter de sinteză, o panoramă, în fond, a poeziei de după al Doilea Război Mondial, iar în cele Cîteva cuvinte introductive autorul relevă caracterul inadecvat al unei „istorii” a poeziei, în condiţiile fragmentarismului şi relativităţii epocii noastre globalizante şi postmoderne. Se poate vorbi, însă, de un exerciţiu, mai mult sau mai puţin sistematic, de evaluare a unor nuanţe, de o tipologie a arbitrariului, sau de o proiecţie a discursului liric în orizontul himerei, criticul şi istoricul literar căutând, aşadar, să exploreze „metamorfoze, deveniri, pe de o parte, tipologii, pe de alta”. Captivat de universul ficţional, de lumea poeziei, de avatarurile lirismului, criticul îşi denunţă propriile limite, incapacitatea de a înregistra tabloul poetic al epocii în ansamblul manifestărilor sale proteice: „Fascinat de mari ansambluri şi de detalii, criticul nu poate citi tot, nu poate înregistra tot, şi nici măcar nu scrie despre toate cărţile în care crede. Ce-i rămîne, într-o perspectivă ipotetică, decît să înregistreze pe orizontală, acea orizontalitate absolută, fapte? Mari poeţi, prin urmare, lipsesc, lipsesc mari cărţi de versuri, imaginile despre unii dintre cei prezenţi poate că sînt trunchiate ori irelevante … Rămîn doar decupaje, fotografii despre poezia română postbelică, iluzia hărţii totalizante şi nostalgia detaliului relevant. Suficient pentru a te construi tu însuţi prin ceilalţi şi printr-un edificiu rămas în stadiu de proiect, printr-o absenţă. [ …] Ajungând la ideea, ea singură cu adevărat întemeietoare, că textul e inepuizabil. Este şansa lui şi deopotrivă şansa criticii literare.” Dincolo de analizele de text, atente, aplicate, ferme, demne de interes sunt aprecierile despre „lirica feminină” („concept impropriu şi ineficient, dar pe care par să-l întreţină deliberat în focul disputelor cîteva scriitoare”), despre poezie şi erotism, despre destinul ingrat al premiilor literare, despre canonizare, despre clişee şi programe poetice, dar şi despre o necesară „politică a încrederii” faţă de debutanţi, în măsura în care nu se poate decât bănui „ce traiectorii ascunde o carte de debut (căci nu putem şti prea multe despre ceva ce încă nu există decît sub forma sîmburelui încolţit abia).”

Cărţile lui Mircea A. Diaconu, cu meandrele lor interpretative, cu jocul intermitent între epoci, figuri şi genuri literare, traduc fizionomia şi metabolismul criticului însuşi, aflat la vârsta unei faste împliniri: bonom, ironic, exigent, boem uneori, dar întotdeauna atent la nuanţele insesizabile ale textului, ca şi la arhitectura de ansamblu a operei.

[Vatra, nr. 1-2/2019, pp. 104-105]