Gheorghe Perian – Echinox la 50 de ani

Nu mă voi referi astăzi la generațiile și promoțiile „Echinox”-ului*. Am făcut-o cu alte ocazii, ultima oară în volumul aniversar ce va fi lansat mâine1. Astăzi vreau să vorbesc despre fenomenul echinoxist ca întreg, ca unitate, fără a insista pe diferențieri, periodizări, distincții ș.a.m.d. Intenția mea este să schițez o viziune de tip global, o viziune cuprinzătoare, pe deasupra deosebirilor ce există între cele câteva etape din istoria semicentenară a revistei. Veți spune că e riscant, veți spune că e dificil, pentru că 50 de ani sunt o durată lungă, cu multe evenimente și multe schimbări, și aveți dreptate. Voi porni însă de la câteva evidențe, de la lucruri simple, neproblematice, acceptabile pentru toată lumea, dar care ne pot conduce la ceea ce este până la urmă esențial, la ceea ce s-a numit, nu fără pretenție, „spiritul echinoxist”. Citește în continuare →

Iulian Boldea – O jumătate de veac de echinoxism

boldea2

Apariţia revistei „Echinox”, acum o jumătate de secol, a reprezentat un moment cu semnificaţii multiple și majore pentru literatura română contemporană. Incomodă pentru autorităţile comuniste ale vremii, revista „Echinox” a fost una dintre puținele publicații românești care şi-a croit o ținută europeană, prin amplitudinea multiculturalității (pagini în română, maghiară şi germană), prin dialogul argumentat al valorilor literare, precum şi prin deschiderile multiple spre orizontul universalului. Refuzând imixtiunile ideologicului, revista a fost, pentru cei peste două sute de scriitori şi critici literari care s-au aflat, de-a lungul timpului, în redacţia ei, o adevărată şcoală: de literatură, de moralitate, de onestitate intelectuală. Citește în continuare →

Al. CISTELECAN – Oile negre echinoxiste (sezonul I, episodul I)

alcistelecan

Luați în masă – în calitatea lor de categorie literară – și văzuți mai de departe, echinoxiștii sunt oameni de bună-cuviință imaginativă, mulți dintre ei chiar cu destulă politețe imaginativă și cu un evident frîu de bun-simț. Nu sar calul și nu se aruncă în vîltori fantasmatice și nici nu dezlănțuie imaginarul ca pe o viitură fatală care se prăvălește necontrolat în pagină. O poetică a temperanței imaginative ține poemele în echilibru între notație, reflecție și fantezie, colaborînd toate în măsură egală la o construcție – totdeauna articulată, nu lăsată de izbeliște sau vraiște. O economie a sensului dirijează farmaceutic aceste componente, indiferent de temperament (fie el melancolic ori impulsiv). Se vede întotdeauna că există un arhitect al semnificațiilor care nu lasă lucrurile să deraieze primejdios, ci doar cu măsură utilă. Citește în continuare →