Liviu Cangeopol

 

5 7 5

În spaţiul în care păru că ne-nșurubasem pe vecie,

poveștile nu mai aveau nicio semnificaţie,

pentru că simbolurile, asociaţiile, corespondenţele, toate tipurile de comparaţie

se risipiră cu futilitate-n irizările conceptului.

Haiku este forma de predilecţie a adresării politicoase și numai

cîțiva aleși au dreptul să dezvolte poeme ample.

Mă uit în jos, văd un furnicar fără noimă, oameni călcîndu-se-n picioare,

omorîndu-se cu atonie, năclăiţi în smîrcurile amneziei, ștergîndu-se pe trup cu

palimpsestele lăsate de istorie drept notă de învăţătură ca Pilat din Pont.

Istoria este cunoscută pînă-n ultimul punct. Punctul stingerii.

Am venit atras

de amărăciunea vie

 a cîntecului.

Am înghiţit umilinţe, afronturi, insulte, dar știusem la ce trebuia să mă

aștept înainte de-a fi, îndoieli, mai apăsătoare decît suferinţa fizică,

era necesar

să trec pe-aici fără să crîcnesc, pentru călăuzire și nebunie,

încolţit de zgomote, voci ilizibile și cîntece care n-aduc nicio clarificare.

Cînd drumul are o finalitate, nici nu mai contează. Problema era că finalitatea

își pierdea vertiginos din vigoare, intensitatea luminii dădea semne de

șovăială, elementele domestice se lăsau decimate de blazare.

Blazarea,

cel mai josnic dintre dușmani, care pînă și călăului îi provoacă silă.

Cronicari muzicali rămași cu urechea stană.

Cînd am auzit pentru prima oară Never my Love,

eram zguduit că voi uita melodia și că nu-mi voi aduce aminte

pentru a descoperi opera cui era, din ce an și cum îmi scăpase pînă atunci.

Analizînd, încercînd să-nţeleg, mă-ntorc îndărăt, rămînînd ţintuit

de catargul cunoașterii, ceea ce reprezintă un paradox al prostiei, din

moment ce am impresia că mi s-a acordat accesul la știinţa totală,

cel puţin cît există în afara fiinţei supreme.

Şi nu pot ignora remarca unei fine demarcaţii

între beneficiile înţelegerii și neajunsurile aduse de ea.

Percepţia este legată de emoţiile care-i servesc la intrarea-n rezonanţă.

Există o altă treaptă a pătrunderii,

așa cum deasupra celui pe care avem convingerea că-l cunoaștem,

oricît de iluzoriu,

există cel adevărat, la alt nivel, complexitate, natură, intelect,

pentru că n-are nimic de-a face

cu puterea noastră de aproximare, ci, pur și simplu,

este – cel mai puternic argument al fiinţei.

Căutarea devine o plimbare prin ireal.

Pentru că este formulat din efortul puterilor fiecăruia,

lipsește ceea ce, pentru noi, contează cel mai mult: consensul.

N-am fost capabili să punem la punct decît

mărunte planuri intermediare,

care se contaminează și compromit reciproc.

Ne-am complăcut în stagnarea iubirii de graniţă, între lumi și concepte,

între elemente forţate, gen bine sau rău, moral sau imoral,

viu sau mort.

Firicel de nea

se surpă-n noaptea vie

lumini finite.

Cînd nu poţi redresa o anomalie, anomalia devine natură.

Cu cît Fiinţa supremă capătă amploare, cea minoră se pierde printre faldurile apusului.

Din ceea ce-ai fost, din existenţa de carne, din lăcașul trecător al sufletului,

rămîne o adunătură de minerale dezintegrate-n dezgust.

O istorie a risipirii prin veacuri în urma căreia sufletul și-a recăpătat independenţa.

Pentru că sinele a fost o combinaţie

între suflet și trup, ceva lipsește acum din încurcătura făpturii.

E un gol care va

fi umplut de fiinţa aflată deasupra fiinţei, cînd realitatea va lua locul ficţiunii

pe care-o clocim.

Un singur mediu comun în toată această harababură de zdrenţe și monștri:

plăpînda ciornă a dragostei. În adîncurile ei vei fi capabil să găsești adevăr şi adăpost.

Ești, tu, foton al căldurii divine, capabil să retrăiești istoria lumii și toate

celelalte-n cheia iubirii?

Să fii mulţumit cu nenorocirile, să-ndrăgești adversitatea,

să nu te revolţi în calea impedimentelor,

să consideri iraţionalul și să accepţi hidoșenia?

Numai atunci vei stăpîni, cînd

vei renunţa la tot, fără emfază ori indignare.

Acum toate au rămas în urmă,

dar au rămas în urmă pentru că au rămas în urmă, nu pentru

că tu te-ai desprins de ele prin voinţa minţii și reglarea răbdării cînd ai fi

avut posibilitatea s-o faci.

Lacrimi reci în van

curg pe streșini de-anotimp

ce-ți pasă ție?

Viaţa este obligaţia trecătoare a pregătirii universal ireversibile.

Ce-ai însumat pînă atunci este singurul bun cu care rămîi.

Mă uit în hău și-i

observ cu ireală claritate pe foștii mei semeni.

Mă sufocă să văd superficialitatea, orbirea, nepăsarea lor.

Cine să le deschidă ochii, cînd ei plescăie de fericire la gîndul unei sticle de bere

și al unei vacanţe în vreo insalubră localitate din Grecia sau Bulgaria?

Cînd orice ţipăt al raţiunii trece pe lîngă ei ca un bîzîit de ţînţar?

Cînd noţiunea de credinţă le oripilează atitudinea?

Dacă unul de-aici ar coborî dincolo, probabil că situaţia ar avea altă rezoluţie.

Nimeni nu-și dorește să plece, de frica recurenţei în mrejele minciunii.

După ce-ai cunoscut esenţele din spatele lumii nu e simplu.

Dorinţa de-a consacra fericirea, de-a salva,

de-a te sacrifica pentru un bine mai larg, a fost consumată în urmă cu ceva timp.

În pragul acestei avalanșe de neputinţe,

accepţi regula generală și-ncepi să-i cauţi pe cei pe care i-ai cunoscut

printre cei care au răzbit.

Nu recunoști pe nimeni.

Este supărător, dar perfect în ideea imensităţii volumului sferic pe care-l străbaţi,

poate doar unul dintre ele,

și a suficient de îndestulătoarei mase deșirate

înainte de oprirea-n hău a trecerii necruţătoare a timpului, crezi tu.

Ce glumă!

Înceată viaţă

nesperată scăpare

te-nvîrţi să rămîi

Lacrimile sunt cele mai păgubitoare semne ale nimicului,

căci ele nu produc culori pentru avertizarea liniștii ori a schimbării,

la fel falsitatea credinţei,

pentru că adoarme precum fachirii cobrele dintr-o mișcare ușoară a cotului,

iar noi suferim în continuare ca iritaţii, ba singuri, tînjind după prietenie,

ba-n colectivitate, lipsiţi de calmul reculegerii,

iubiţi, părăsiţi, ponderaţi la patru ace,

patrimoniu, matrimoniu morganatic, coruptelă, urzeli și scăpări,

ultraj în vicisitudine, niciodată nu vor exista momente

cu mai puţină glorie și mai multă înfumurare

decît pe coastele carpatine ale ţărmului neospitalier și puturos.

Terase acoperite, restaurante vesele, miniștri și prelaţi, catacombe, pelerini, sceleraţi,

sfinţi, cineaști și poeţi, fraţi întru românitate sau în altceva.

Mergem la cinematograf, jinduim după o lojă la un meci de fotbal,

ne simţim atrași în centrul atenţiei,

lumea nu mai poate fără noi, suntem sideraţi, magnificaţi, arlechini ai circului

în mișcare decapitaţi de tradiţiile orale

provenite din fumul mișcării de arpegiu,

nimic din orele noastre de muzică n-a rămas prins în igrasia peremptorie a literei

memorate în negură și sare, republică, respect părintesc, atașament volatil.

Prin tunelul viu

răsar buruieni albe

pierdute-n pustiu

Globuri pe care le-am mai văzut atîrnate-n pomi de Crăciun adăpaţi de colinzi

cînd numai tu, unchi arogant,

trebuie să fi fost individul care deregla luminile pe

scară, mersul tramvaielor pe Sărărie și lumina de la becul sufrageriei de la etaj.

Nimic nu prezenta un punct statornic,

treceau de-a valma rîurile scurgerii spre neant,

totdeauna venind din alt oraș către o regiune străină de care nu ne mai păsa.

Geografia era abandonată pe pereţi,

în timp ce călătoria continua pe treptele

istoriei, la vale, spre clasele de la parter și beci.

Nu-mi vorbea nimeni, eram expus zidului dezonoarei,

izolat ca un corp străin, căzut în disimilitudine, eu, printre

fraţii mei copleșit de reţinere, cînd le-aș fi putut redresa circumstanţa, poate

chiar salva pregătirea pentru integrarea în marca sentinţei,

le-aș fi cutreierat așezările, luminat casele, împrospătat raţiunea,

adus ceea ce le lipsea mai mult, adică pacea divinităţii nevăzute,

pe care n-o găsești pe toate drumurile,

bisericile organizate, inima celor care se pocăiesc de dragul aparenţei

ori

de dragul oricărei alte motivaţii paralele, dar nu-mi scria nimeni,

nu-mi adresa cuvîntul, telefonul rămînea mut, singura formă de contact era asigurată

de Bach și de cei din jurul său, care știau deja,

pentru că spuseseră înaintea mea,

prin muzică,

ce-aș fi avut de spus.

Mă ardea îndărătnicia lor deplorabilă,

pentru că vedeam panta pe care unul suia cu pas ușor și toţi ceilalţi coborau gîfîind

în mrejele destinaţiei de care nu se mai puteau desprinde

întocmai megabacteriilor răzuite din pereţii de spital bugetar.

Imaginile deveneau pustiite de sens, amintirile se ascundeau sub praf și cenușă,

rămîneam singur în demers, neputinţă batjocorită

pasager de cel imund, dezlegat din lanț,

Bisher habt ihr nichts gebeten in meinem Namen

era tot ce stătea în calea năvălirii

și-mi ridica braţul să șterg sudoarea de sînge a muribundului de pe frunte.

Curg chinuri în crug

pe șiraguri de alean

iubirea-n cuvînt

Numele tău, oricine-ai fi, nu mai spune nimic acum,

distanţa este acoperită de-o uniformitate pe care n-o cunoșteam,

clefăitul hranei zilnice, expunerea la radiaţiile

întunecate ale nenorocirii dirijate,

uitarea și maladia desfigurării ţi-au conferit o

altă identitate, sub impresia căreia nu te-am recunoscut.

Să nu spui că n-ai știut,

cînd ignoranţa era un fruct zemos din care mușcai cu sete,

că nu te-ai așteptat,

cînd toate flagelurile îţi înveseleau pașii,

motiv de batjocură și falsă superioritate,

că sperai în șansa iertării,

cînd lîngă tine mureau copii neviciaţi iar tu te delectai cu suferinţa infirmilor.

Ce din toate astea reprezenta un imn pentru El și noi n-am priceput?

O mînă de oameni și restul.

Dar nici măcar atît. A fost mereu alegerea ta.

15 decembrie 2018

***

 

Diana Zlate

Azi simt și răzbat 

Sunt dispusă să lupt cu tot ce mi se împotriveşte

mi-am construit acest ring în care ajunge doar

ce am pierdut de la momentul în care luam notiţe

pe caiete studenţeşti până la ultima internare într-o clinică de lux

 

aula universităţii era tot un fel de ring impregnat cu memoria maeştrilor mei

dacă ar vedea ei generaţia în care totul stă scris într-un telefon fără fir

 

să ridice mâna cine simte cum foşneşte o foaie şi

ştie că ridul nu e decât o altă înfăţişare a ta într-un

răsărit mai înţelept că toate hainele vorbitoare de altădată ajung

acolo unde e mai multă nevoie de ele

 

cândva eram doar o femeie atrăgătoare
azi simt şi răzbat

 

Am rămas datoare

Am rămas datoare să mă iau la trântă
cu inteligenţa artificială în craterul acesta
pe care ni l-am săpat singuri şi

care nu e decât o planetă fără inimă

 

Mi-am uitat buzele uscate

Degeaba gonesc în visul ăsta al nimănui în care

ştiu că nu mă aştepţi mi-am uitat buzele uscate pe cafeaua

de dimineaţă din care sorb copilăreşte mă prefac

o întorc şi ghicesc grămada de drumuri pe care aş fi mers în zadar

dar tu nici măcar nu ştii că în ceaşca de cafea poţi fi

cine vrei nimeni nu te cunoaşte nimeni nu te posedă

tu eşti molima indecisă care mi-a invadat creierul cu

diferenţa dintre probabil şi posibil apoi m-a abandonat

pe drumul ăsta îngust şi periculos

cu degetul arătător presar poeme

în caz că mă rătăcesc definitiv măcar

să rămână ceva scris acum în ceaşca de cafea care

simte tot dar nu mă mai poate întoarce

Nu mă întrebaţi cum 

Nu mă întrebaţi cum am ajuns de cealaltă parte

de pe scenă totul părea mai fraged şi orice risc era suportabil
îmi iubeam murdăria de pe tălpi le tăvăleam prin ţărână

ştiam că până la urmă are cine să mi le spele

şi să-mi spună poveşti atâţia ani am mers

pe cărbuni încinşi şi-au ieşit flăcări din nările mele pofticioase

îmi amintesc că în fiecare anotimp eram îndrăgostită

şi înşiram perle colorate de-a lungul gâtlejului fără să întreb

dacă sunt de acord să le dau drumul pe tobogan

în rochia neagră cu franjuri jucam kemps şi înghiţeam cu poftă

stropii de ploaie vânătă de septembrie
am câştigat atâtea aplauze şi fiecare bătaie din palme era o invitaţie

îmi place să cred că sunt acum în sala asta de teatru şi am spre ce privi

Cătă lume îndestulată în jur

Câtă lume îndestulată în jur câte frunze în copacul acesta otrăvitor şi lumea şi frunzele au în comun dorul de ducă nici n-a sunat bine clopotul de duminică şi pleacă cu o precizie mai mare decât a slujbei de la biserică

câtă carne trecută pe acest trup decadent care păşea cândva pe zece centimetri de bârnă gonind după glorie în costumul alb cu tricolor

câte riduri ale nebuniei mele au rămas întipărite pe mâini pe coapse pe sânii obraznici de odinioară aş fi vrut să-i acopăr cu o rochie de catifea din secolul trecut în care armăsarii trăgeau la căruţe în spume

Poeme cu venele tăiate

Nu te mai caut în

bezna asta bolnăvicioasă de toamnă

nevrotică am obosit şi

mi-au ieşit ochii din orbite

tot ce s-a ales de noi e scris acum pe

o foaie de internare cu

atâta precizie şi tact sunt

pacientul cu mâinile legate dar

scriu cu sângele albastru care

străbate perfuzia asta nestatornică am

mii de ace înfipte în carne în vene în minte şi

le multiplic până devin cuvinte

până devin

până

***

 

Nicolae Cornescian

Latenţe

Nu-i mai întâlnim pe cei de care uităm.

Între străini rămânem singuri.

Ca şi cum ne-am afla într-un alt timp;

în depărtarea în care

nu ne mai amintim mai nimic.

Doar uşi şi uşi, dincolo de care

se deschid alte uşi.

Holuri fără ferestre

şi scări coborând într-o beznă umedă.

Un miros aprig lasă urme în aer,

ca nişte scurgeri de lumină,

frângând limitele firescului.

Cei pe care-i vedem

nu-şi găsesc loc în trecutul nostru.

Ne îndeamnă să mergem mai departe.

Spre a ajunge la destinaţie,

se pot găsi şi alte căi;

alte drumuri şi alte latenţe.

Alt timp.

Cel pe care îl stăpânim,

dacă ştim să-l împărtăşim împreună.

 

 

Uitarea

Dar vine şi vârsta când timpul

îşi pierde veritabilul sens.

Clipele îndestulării vremelnice

iau locul infinitului închipuit.

Te pregăteşti pentru singurătate.

Pentru neant.

Nu mai cauţi nimic, pentru că ai devenit

mai mult decât ai putea pricepe.

Mi-ai permis să înţeleg ce înseamnă formalismul

şi acest prezent din care nu se mai poate evada.

M-ai condus până la hatul plauzibilului.

Spuneai că, fără absenţă, nimic nu e sigur.

Nici uitarea …

Incertitudine

Acele locuri ne întorceau în amintire.

Acolo unde dăinuiau şi alte frânturi de imagini,

ca dintr-o altă viaţă.

Tot ce se întâmpla

exceda tot ce ni se cuvenea să iscodim.

Ocupând perspective lapidare,

se supunea timpului tranzitoriu.

Năruindu-se, creştea în alte forme.

Alte drumuri duceau spre necunoscut,

spre incertitudine.

Alte locuri

şi amintirea a ceea ce poate că

nici măcar nu s-a întâmplat,

dar părea evident doar în prezenţa ta.

Şi totuşi …

Mi s-a spus că nu exişti

şi atunci am început să iscodesc

lumi latente.

De mine uitând, te aminteam pretutindeni.

Plecam înspre meleagurile ce dăinuiau

doar în amintirile altora.

Întârziam tocmai acolo unde simţeam

că ar fi trebuit să fi trecut şi tu.

Într-o noapte oarecare,

ca printr-un vis

de care nu-mi mai aminteam.

Ca în negura în care

nu exista nici măcar umbra mea.

Mi s-a spus că nu exişti.

Şi totuşi, cineva mă privea.

Unduiri

În unele locuri mă întorc ca în vis.

Sunt amintirile tale.

Văzute pentru prima dată, bănuite

şi înţelese ca şi cum ar fi spaţii obişnuite.

Străzi cu alte nume.

Alte culori.

Doar lumina rămâne aceeaşi.

Se scurge în hăul surpat în centrul urbei.

Un gol împrejmuit de pereţi paraleli.

De sticle înalte. Divizate de văzduh

şi striaţii satinate; urmele privirilor

rămase aici încă din alte timpuri.

Şi câteva unduiri deviante.

Ca şi cum o parte din ceea ce văd

s-ar putea prelinge dintr-o altă realitate.

În fond, nici nu ştiu unde e limita.

În ceea ce nu cunosc

nu pot preciza adevărul.

Sigur e un singur fapt:

noapte de noapte,

din adâncul grotei din centrul oraşului

ţâşneşte întunericul;

un întuneric condensat,

asemenea celui de care îmi amintesc

că l-am visat împreună.

***

 

Brîndușa Palade

 

Pe cerul pliant îndoit

 

Nu mai vine lumina pe care o aştepţi pe rîul galben

o aştepţi în fiecare zi pe acoperiş

pînă cînd ceaţa se răsfiră

pe rîul interzis cu plete şi gheaţă

ghetele se întorc înapoi în vitrine

mustind de ură prin ploaie

tăcerile se cuibăresc între franjuri tăiate

lume fără sfîrşit de cîte ori

gluma din vestiar zidurile goale

a plecat lumina pe rîu

pînă la primăvară cumva

e răstignită în adventul ciorilor

pe felinare în piața aviatorilor

poezia de-a gata te aşteaptă

prozaic derbedeii domină scena

în maşina regăsită cu senzori

strălucesc mîini respinse în poală

iarna devreme lumina crește

în pas cu drumul.

Longitudinale

 

Cîndva era acolo un magazin de legume şi fructe

o gheretă cu găselniţe şi mosoare

nu mai ştiu ce era dar bunica găsise acolo o pungă cu vise sparte

venise voioasă iarna copsese o omletă cît o zi de post

era şi o tutungerie la colţ cu îngheţate împăturite sub masa de marmură

lipseau interlopii care l-au momit pe taică-meu cu un logan

poliția sosind direct la ceasul de familie furat al negustorului din veneţia

care-și etala pantofii de firmă cînd era suspectat de terorism

luna asta au fost doar vreo două furtuni

urmate de împăcări și basme cu îngheţate la plic

din copilăria prin care înotam chipurile sîmbătă dimineaţă

și medaliile tale pozate în sufragerie

cu cîrlionţi lipiți de obraz

vederea se pistruiază de atîtea trădări

vitaminele urcă mai departe în susul apei

fac libații pentru zeii din teracotă

în nisip sub privirile sfinxului fără picioare

cîndva erau acolo numai vise și cartofi în culori.

Picto-g-rame

Albumul cu amintirile despre oameni

 templul unității în reparație

printre frisoane chopin

 (nu-l mai aude nimeni)

între ruinele școlii din preerie

fabrica anonimă din midwest

 păcălindu-ne cu umbra în trepte

 goliciune

 în frigul îngîndurat

 elfii tremură între cactuși

 pe autostrada greșită

 a mai rămas un babel aproape orizontal

 chinuit de despărțirea cu cerul

are marmură pe clopot

 e deschis numai duminica

 se celebrează

 intelectul divin

 omul și șoaptele lui.

Halebardza

 

Nu mai știu să zic pronumele noi
de cîteva zile mă bîntuie doar versuri ce încep cu corali

berze coline și ciori
mi s-au uscat coardele vocale de atîta tuse și ciocolată
de la acolade portocalii în deșert

se preface toată lumea volubilă
pentru că doamne în ziarul ăsta nu mai e nimic

interesant ce vremuri erau cînd gustam

pustietatea ca pe o prăjitură cu rom
și lumea în surdină mă ducea

în extaz găseam ecouri între făpturi
vorbeam la radio despre poezia umorului

aproape plîngînd habar n-aveam unde sosea
halebardza nu mai știa să-și facă

cuib la întoarcerea din vacanță

era deprimată de coralii albiți în ape

încălzite de gazul metan e ciudat

să fii vegetarian ca să salvezi

coralii și speciile vulnerabile numai

halebardza mai știe unde începe

culoarea portocalie și nu se termină.

* * *

telefonul din tundră praful siberian

nu vrem dreptate nu libertate

 în piața romană strigă cocoșul de trei ori

 în megafonul împietrit

 praful pătrunde în vene dacă te cheamă alois
fugi în Siberia cu vagonul-restaurant

ronțăind cartofi pai și nedreptate de buzunar

made in London

 

 

Viola de pe steaua arcuită

Nu mai aud decît mişcarea unei singure mîini

şoapta apasă pleoapele

clipa are cearcăne vineții

seara se-mbată iar cu lapte

în amintirea coloşilor de sîmburi

doi cățeluși privesc curioşi

oamenii care stau şi umblă

luna se-ntoarce fără grabă în cerc

chipul oval e timid paşi şi linişte

seara răzbate din carafa cu apă rece

într-un tîrziu mîna singură descoperă noaptea.

 

 

            * * *

Broboane curate în cascadă

ceţuri cu baterie

vînzoleala niciunui viitor

melancolie cu gust ars

nu e nici măcar noiembrie

şi aerul se scurge înapoi

nu e nici măcar noapte

şi dromaderul pleacă muribund

cu farfuria zburătoare pe munţi.

* * *

Timpul fuge în dosul palmei

sub rogojina din poveste

lumea înfrigurată

patrulează

în gara pustie

somnul umblă ca pe roţi

în trenul de braşov confesiuni

şuşotind valize inactuale.

***

 

Silviu Romaniuc

Mixtape

1.

marionete        sforile zilelor tăiate una după alta
mers trepidant escaladînd viața în oraș
galbenul invadează mușuroaie de fețe mistice

în ochii lor rutina scobește lumea
cranii în care picură formol picături
cît coacăzele de mari

pe alocuri incizii prin care să-ți treci resturile.

la colțurile gurii
panouri publicitare (proiectate după posibilități)
c-un dumnezeu comun spălînd paharele tuturor
cu porumbei veniți după firimiturile fiecăruia

2.

acid meta
paranoic băltind
în orașul ce pulsează perplex viața
plimbare pînă la un street food festival
la care am crăpat cultură cu vreo patruzeci de lei
adaos comercial de 300%

și ne-am globalizat interiorul stările trăirile
cu hamburgeri, chifteluțe americane
cu nume nemțesc, preparate cu produse

made in UE

3.

sunt palpabil precum kafka iubit de dora
vreo nouă luni perioadă în care dragostea
i-a-ncredințat embrionul morții
să crească pe trupul lui

4.

seară
în lunga tăiere pe diagonală a orașului
trotuarul șerpuiește & liniștea vine
la pachet cu zgomotul produs de
mașini ochi pișcați de luminile farurilor
și ale neoanelor nasul tăiat de mirosuri.

bahluiul își țuguie buzele
după cîteva zile de ploi abundente peste
el un pod țeapăn prea țeapăn mai bine

înoți vreo 10 metri de la un mal la celălalt
(deși ei cred că totul se reduce la mesaj

nu neapărat și la formă sau la acțiune) ajuns

la capăt îți chircești privirea la ceilalți care
au rămas pe celălalt mal. au rămas

holbîndu-se cu trupurile lor mici & mari.

5.

cîțiva dintre ei fac excursii ocazionale

unii la vederea clădirii ăleia ’nalte cărămizie

și a tuturor țoalelor ălora albe aurii negre
și-au făcut cruce cu ochii
întrucît mîinile le erau folosite la înaintare
ori băgate în buzunare din motive întemeiate

precum frigul. stăteau între doi dumnezei:

cel al mă-sii dat cuiva

și cel slăvit

6.

cetățean post-postcomunist
erou civilizator pe trupul căruia lumina

își lipește silueta cu superglue
cu doi cîini fără stăpîn pe post de ochi
cu un pește zbătîndu-se pe cîntar pe post de inimă
va primi un ciocan în cap iar singura certitudine e aceea că
voi fi fost un om bun după ce voi fi murit.

7.

am văzut la știri

povestea lui Titus, copilul abandonat
căruia i-a crescut un ochi în talpa piciorului drept
acum, o pasăre neagră îi ciugulește pupila albastră
iar din ghearele ei melancolia coase triunghiular

orașul învelit de perdeaua neagră a camerei lui.

camera lui
plină cu întunericul ascuns în sticla de cola
de la marginea patului unei iubiri blonde
cu sentimentele offline.
copilului cărunt i-a crescut și o ureche în mâna stângă
copilului crud i-a crescut și o aripă în minte
copilul ăsta inocent iubește nestăvilit
cu inima sa cu trupul său
iubește singurătatea
& formele sale nongeometrice
ochiul lui e viermele de pământ
ce nu se teme de întuneric
iar sinapsele-i explodează
în fiecare noapte

8.

și-am zis asta-i viață asta-i creație
o bombă la capătul căreia să explodezi

multă curățenie de făcut în apartament

nici bine nu termin că vine unul încălțat

cu papucii înzestrați de tot noroiul &

sinonimele lui. calcă podeaua pereții tavanul

mai cojește varul sau rupe din parchet

desigur că vin și grupuri și se pricep

al naibii de bine să calce

fiecare se uită la urmele proprii ca boul la poartă

nouă. îmi continui procesele de frecare

a suprafețelor murdare

și de acoperire a găurilor

numele meu e peticeală

o să dau un party pentru asta. un party

cu întuneric intermitent la care o să astup

toate aerele demodate cu resturi

9.

șoldurile ei de europeană invadate
cândva de barbari și de mongoli
șoldurile ei
lăsați-mă să le iau sub protecția mea

10.

filmele se derulau mai ales în capul meu

amîndoi am luat-o tăvălug și-am amputat piciorul

unui scaun de la teatru de la cafenea din dormitor

hotărîți să-l îngropăm cu onoruri militare
să-i dedicăm un imn să-i ridicăm o statuie
piciorului amputat o vedeam regina

imperiului de ciment

11.

stilul arhitectural kitsch al orașului duce lipsa

unui tunel săpat cu limba în pieptul tău

cu capătul spre-un cimitir dureri ancestrale

îmi aleg locul de veci între

sînii tăi iau poziție de fetus cu mîinile mele

alunecînd convențional pe coapsele tale

12.

urc în tramvai din unirii

cu gîndul la exploatarea sinelui în visul mamă
în realitatea mamă în idealul mamă în viața mamă

lumina spălăcită a dup-amiezii invadează tramvaiul

ce înaintează încet și sigur spre veșnicie în aglomerație

acid metaparanoic băltind printre sinapse

în inciziile făcute pentru resturile tale

orașul pulsează perplex viața
și moartea va veni să curețe în urma noastră

 

 

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2019, pp. 39-47]