Mircea Cărtărescu – Portret interior (4)

Vladimir TISMĂNEANU

 

O capodoperă numită Orbitor

 

Mircea este asemeni unui frate pentru mine. Ne-am înţeles extraordinar din prima clipă când ne-am întâlnit, în primăvara anului 1990, la Washington. Mulţi n-au înţeles care sunt afinităţile care au condus la această apropiere sufletească extraordinară. Să spun doar că eu sunt împătimit de literatură şi că, în pofida aparenţelor, Mircea este un pătimit al istoriei şi al gândirii politice. Pot recita din memorie pagini ale Levantului. Cât priveşte proza lui Mircea Cărtărescu, o văd alături, ca inspiraţie, respiraţie şi vocaţie, de aceea a unor Philip Roth, Borges, Ismail Kadare şi Péter Nádas.

Volumul al treilea din romanul Orbitor de Mircea Cărtărescu (Humanitas, 2007) reprezintă un triumf estetic şi o diagnoză intelectuală definitivă a destinului aberant al României sub comunism. Nimeni nu va putea, de-acum încolo, să mai caute alibiuri pentru oroarea stalinismului naţional. Graţie lui Cărtărescu, dezastrul psihologic, sociologic şi cultural al României în perioada „anilor-lumină“, dar şi în aceea a lui Gheorghiu-Dej, devine cât se poate de clar. Generaţiile mai tinere, care nu au trăit pe propria lor piele acele experienţe, vor pricepe cât de chinuitoare era viaţa cotidiană într-un sistem paranoic care se pretindea al muncitorilor şi ţăranilor, dar care era de fapt o tiranie a politrucilor, securiştilor şi birocraţilor bornaţi.

Romanul surprinde exemplar iluziile celor care, precum tatăl personajului principal, au crezut cândva în demagogia socialist-egalitaristă a regimului, oameni care au îmbrăţişat, cu pasiune romantică, miturile centrale ale sistemului: rolul conducător al partidului, sacrificiile necesare construcţiei utopiei unei societăţi fără clase, şantierele tineretului, colectivismul şi solidaritatea ca valori inspiratoare ale unor mereu renăscute energii morale.

Cartea este o invitaţie la amintire ca formă de exorcizare a relelor unui trecut care continuă să-şi trimită nevrozante ecouri în viaţa noastră de astăzi. Rumorile, unele absolut fantastice, ale epocii Ceauşescu revin aici ca tot atâtea serpentine ale unor angoase şi suplicii din vremuri ce păreau de nedepăşit. Aşa cum apare în romanul lui Cărtărescu, naţional-securismul ceauşist părea sortit să dureze o veşnicie. Se ocupau cu imaginea sa diverşii maniaci ai cultului, regizorii unei tragicomedii pe cât de absurde pe atât de corupătoare. Sunt reconstruite, cu o ironie sfredelitoare, muşcătoare şi de o stupefiantă actualitate, momentele unei dramaturgii a umilinţei şi ruşinii, în care pseudointelectuali aserviţi se dădeau peste cap să edifice schelăria unei monstruoase apologetici de partid şi de stat, teologia „socialismului multilateral dezvoltat“, în care Liderul era noul Stalin, deci corifeul absolut al ştiinţei, urmaşul marilor conducători din vechime. Imaginaţia lui Cărtărescu îşi găseşte în această satiră (Doamne, cât de realistă!) un spaţiu cât se poate de prielnic. Un Ceauşescu secondat de sacerdoţii dogmei se ocupă cu selecţia demnitarilor pe criterii ce ţin mai degrabă de cele ale lui Heliogabalus decât de acelea visate de Lenin.

Pentru Ceauşescu, promovarea în cadrul logocraţiei totalitare depinde astfel de limbă drept organ central al doctrinei sale. Linguşelile cele mai nesimţite cresc apoteotic în acest infern boschian al îngenuncherii sicofantice:

„Rând pe rând, artiştii naţionali urcară pe scenă, unde meşterii tâmplari îmbrăcaţi ca meşteri tâmplari le trăgeau limba afară din gura de-un cot şi o-ntindeau de-a lungul segmentelor metroului. Curînd, rămăseseră înşiraţi pe scenă vreo treizeci-patruzeci de monştri de ambele sexe, toţi cu limbile făcute sul şi gata să lingă pe loc orice s-ar fi prelins din persoană sacră a Tovarăşului şi a Tovarăşei (prezentă şi ea, mai discret, în uniformă de leopard, într-un colţ al scenei). Cât de mult şi-ar fi dorit ei ca Partidul să aibă un singur cur, ca să-l poată linge cu o singură mişcare meşteşugită! Între ei erau faimosul pictor B. Sălaşa, care-şi muia penelul direct în albastrul de Voroneţ, filmoloaga L. Coproiu, şi mai ales cel ce-avea să rămână un Orson Welles al stilului românesc, Aviar Găunescu, a cărui limbă de porc îi înconjura trupul de nu mai puţin de douăsprezece ori înainte ca vârful să i se târască prin praf. Cunoscut până în îndepărtata Japonie sub numele de Yegura Kakuru, Aviar avea să se aşeze pe părţile dinapoi ale Secretarului General asemeni peştilor paraziţi, cu ventuză. Un limbist mai mărunţel era W. C. Teodosie, căruia i se prezicea însă un mare viitor. O dată aleşi, cântăreţii neamului se puseră pe treabă şi grădina lui Dumnezeu (pentru intimi, Dumitru Popescu) înflori cu exuberanţa a milioane de trandafiri”.

Nimeni nu a examinat cu mai multă acurateţe decât Mircea Cărtărescu mecanismele degradării intelectualilor-lachei din România lui Ceauşescu, capacitatea acestora de a se înjosi până la totala aneantizare a coloanei vertebrale. Tot astfel, o spun ca autor al unei istorii politice a comunismului românesc (Stalinism pentru eternitate), nu cunosc pagini mai pătrunzătoare decât cele din acest roman despre nălucile ideologice ale ceauşismului. Orbitor-ul lui Mircea Cărtărescu descrie şi explică efectele utopiei totalitare în lumea balcanico-miticistă în care mulţi au crezut că stalinismul nu avea cum să prindă rădăcini. Ceea ce probează această carte este că despoţi precum Ceauşescu nu şi-ar fi putut exercita dominaţia dacă nu ar fi avut sprijinul unui ubicuu aparat al minciunii, delaţiunii şi făţărniciei.

***

cartarescu 10

Constantin CUBLEŞAN

 

Antipoezia lirică

Hotărârea lui Mircea Cărtărescu de a abandona definitiv poezia, în favoarea prozei, anunţată oarecum strategic, într-un interviu din 1996, în Dilema, n-a fost luată chiar atât de în serios de către critica literară care i-a urmărit şi i-a elogiat creaţia de-a lungul anilor (unii dimpotrivă; vezi, între altele, comentariul grosier al lui Eugen Barbu din Săptămâna, reluat apoi în Istoria comentată…), vorbindu-se mereu de o poeticitate subsumată epicii acestuia. E adevărat că după cele Cincizeci de sonete (2003), n-a mai publicat nici un alt volum de poeme, dacă lăsăm deoparte Levantul, şi el anterior (1990), care este însă altceva: poem epic, polemic, satiric, burlesc, în bună vecinătate cu Ţiganiada, numai că dacă aceasta avea la bază un univers lumesc, epopeea lui Cărtărescu e de inspiraţie strict livrescă. În fine… Iată că masiva antologie, de sub genericul lapidar: Poezia (Editura Humanitas, Bucureşti 2015) are darul de a consfinţi încheierea (cel puţin deocamdată) a preocupărilor lirice ale scriitorului care, într-o mărturisire făcută pe ultima pagină a supracopertei, afirmă cu francheţe: „las deoparte, uitată într-o zonă umbrită a minţii, o a patra carte majoră a mea (celelalte trei fiind: Nostalgia, Levantul şi Orbitor – n.n., Ct. C.), pe care de un sfert de secol mă străduiesc s-o uit, ca pe-o iubire veche şi nevindecată încă. E corpusul poemelor mele lirice, scrise în tinereţe, într-un efort continuu, halucinant şi epuizant, care-a durat doisprezece ani. A fost epoca în care mi-am trăit viaţa, fără rest, numai şi numai în poezie. Când privesc în urmă, văd imediat acea flacără strălucitoare, acea căutare disperată de forme noi, acea continuă măsurare a puterilor într-un inegal skanderbeg cu poezia, care-ar fi putut face, numai ea, opera mea completă. Când, prin 1992, am hotărât să nu mai scriu poezie, a fost o sinucidere simbolică în speranţa unei renaşteri”. Până la acea renaştere, e de consemnat momentul rebel al optzeciştilor, al căror lider a fost, recunoscut unanim (Faruri, vitrine, fotografii, 1980, volum distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor) şi impus ca atare. Noutatea pe care o aducea Mircea Cărtărescu în poezia română (nu doar a momentului) constă în tocmai capacitatea cu care a contestat – mai mult bravat decât vehement – însăşi poezia, condiţia ei prozodică tradiţională, abandonarea premeditată a figurilor de stil. Cam acelaşi lucru l-au făcut şi avangardiştii, la vremea lor, numai că ei aveau manifeste, programe după care scriau, o ideologie, aberantă, e drept, dar în haloul căreia îşi construiau creaţiile. Optzecişti (noua generaţie de tineri scriitori) nu propuneau neapărat un canon, ci doar o atitudine. Tocmai de aceea, creaţiile lor se înscriu într-un front comun al nesupunerii, al nonconformismului faţă de o ambianţă socială şi politică constrictivă, afişat de către fiecare creator în parte, pe măsura capacităţilor individuale de exprimare, fără îndoială originale. Mircea Cărtărescu avea între aceştia cea mai puternică personalitate, cea mai distinctă voce, cel mai particular discurs. Lumea pentru el nu era nici dramatică, nici idilică, nici fantastică etc., ci pur şi simplu exista în toate componentele unei realităţi pe care o percepea, oarecum decorativ, în elemente ei fireşti, precare ca semnificaţie existenţială şi, desigur, cel mai puţin poetice: „cât vezi cu ochii, pe celălalt trotuar, vitrinele AUTO-MOTO/VELO/SPORT/ şi, lângă bordură, maşini fistichii, parcate oblic./ iarna nu ne-a adus nici un fulg de zăpadă./ dimineaţa-i albastră iar tu eşti la munte./ la mama dracului./ cearceaful meu e albastru, camera e albastră şi lustra mea e albastră/ eu stau la geam şi privesc şoseaua fără zăpadă, fără circulaţie/ cu dungile şi săgeţile ei albe./ vizavi sunt dărâmăturile unei case/ şi gropi de canalizare şi mosoare uriaşe de scândură negeluită/ pe care e înfăşurat cablul gros ca pe mână” etc. (Halucinaţe cu apariţia ei în costum de schi). Înşiruirile constatărilor de acest tip, într-un discurs aproape logoreic uneori (poeme lungi, kilometrice, relatând descriptiv vizualităţi, devoalând o prezenţă contemplativă a poetului), sunt lipsite, într-adevăr, aproape de orice intenţie metaforică, numai că privită în ansamblul ei, poezia lui Mircea Cărtărescu este ea însăşi o amplă, imensă metaforă a lumii actualităţii sale, sociale dacă vreţi. Văzută şi înţeleasă astfel, această creaţie lirică, cu totul antipoetică („poetică de stroboscop”, zice Dan C. Mihăilescu), primeşte un alt înţeles şi o altă dimensionalitate artistică. Ea face referire la o existenţă ternă, poetul luând act aproape fără emoţii, de prezenţa tuturor obiectelor, mai mult sau mai puţin materiale, ce compun universul lumii în care trăieşte, în jurul cărora se ţes şi se întreţes toate faptele care îl solicită şi în care îşi consumă energiile. E un imens univers vital, creat din atingerile senzoriale, concrete, ale poetului.

Formula sa poetică se dovedeşte a fi novatoare, cu atât mai mult cu cât această inovaţie reşapează (folosesc un termen ce corespunde limbajului cărtărescian) structuri lirice tradiţionale: psalmul (ciclul Psalmi), sonetul (volumul Cincizeci de sonete), elegia (ciclul Monştri ai elegiei) dar şi idila (ciclul Idile), lirica de dragoste (volumul Dragostea) ş.a., fără a respecta însă, nimic din rigorile prozodice ale acestora, iar totul având un fundal insinuat biblic (Geneză; Apocalips) sau motive dintr-o poeticitate antică (Calea Regală; Georgicele), pe care îşi plasează discursul amplu, într-un veritabil ritual al nevoii de a depăşi condiţia nimicului (volumul Nimic): „Începe disperarea zilelor de vară/ când, cu capul în mâini, pe scara de la intrare/ stai pe treptele de ciment/ şi copiii muncitorilor se uită la tine/ ca la un monstru din cine ştie ce film…/ începe nebunia urinei galbene/ care şiroieşte din cer/ începe fierbinţeala de nerespirat/ din interiorul automobilelor./ nu mai pot să trăiesc aşa,/ fără să cred în nimic, fără să fiu nimic,/ doar cu toropeala zilelor de vară,/ cu toropeala zilelor de vară” (Poem foarte bun, cu tristeţi satanice şi un montgolfier al disperării). Avem aici atitudinea de revoltă optzecistă, scârba faţă de condiţia existenţială oferită de sistemul ce-i exasperează prin lipsa ofertei unui orizont de altitudine vitală. Mircea Cărtărescu se face rezonerul de marcă al unei atari stări fiinţiale: „Splendoare în cel mai urât oraş din lume:/ trece tramvaiul cu MARLBORO – şi e splendid/ că m-am născut şi că îl pot vedea (…) e splendid că am umblat toată vara/ în ghete înalte de plastic/ în blugi şi plete uscate, pline de praf (…) nu ştiu ce vreau cu tramvaiul MARLBORO/ dar sunt frustrat de dragoste, de-ndrăgostire/ în splendidul jeg al oraşului” (Tristeţe indimenticabilă).

E ironic cel mai adesea; înclinaţia spre ludic nu-i lipseşte, aşa cum nici autopersiflarea, făcută cu ostentaţie („În acest poem voi fi foarte confuz/ voi fi fără metodă, fără construcţie” – Poem de citit la un Martini roşu cu lămâie), bravând superioritatea demersului său poetic („acest poem nu-i pe-nţelesul oricui”), apelând la cultura dobândită prin lecturi, pe care o intercalează intertextual în propria-i creaţie („mă întrebai de ce pe frigider scrie «Stella»/ şi dacă am citit Cortázar, «Rayuela»/…/ şi dacă Trakl a fost farmacist iar Novalis geolog/…/ şi dacă Arcimboldo, şi dacă Gide…” – Profiterol) sau preluând sintagme eminesciene („privesc oraşul furnicar”, „lasă-ţi lumea ta uitată” etc), ori caragialiene („inimă zburdalnică”, „nu plânge, eşti volintir” etc) ori din alţi autori, din alte lecturi, parafrazând, parodiind până la a-şi face propriul portret în manieră caricaturală: „eu,/ mircea cărtărescu./ propriul meu prizonier. Eu, un «ins»/ amestecat cu sucuri gastrice şi IMAO. Eu/ un «dreamer», o conştiinţă (…) am învăţat să interpretez petele de culoare/ să tai huruitul cu lama (şi să/ îmi folosesc laringele). Eu/ am visat cartiere sub ceruri galbene şi statui de aramă/ şi mi-au crescut atâtea degete câte stele-s în galaxie (…) dinţi sparţi, plombe căzute/ ochi asimetrici, trecut de păianjen/ iar acum? Uite – e toamnă pe colentina/ şi tramvaiele vopsite galben murdar huruie printre blocuri/ şi lumea cumpără pâine. Sînt trist” (Mircea Cărtărescu în toamna lui ’87), condamnându-se dispreţuitor: „am vrut să trec prin lumea asta perfectă nevăzut” (Cincizeci de sonete).

Formula poetică practicată (inventată?!) de Mircea Cărtărescu nu se pretează a fi continuată în nici un fel şi de către nici un fel de… discipoli. Ea are soarta creaţiilor unice, dovedindu-se a fi un monolit liric irepetabil. Scriitorul însuşi a înţeles acest lucru, observând cum discursul său poetic nu a evoluat semnificativ, decât din punct de vedere tematic, în toate volumele care au urmat debutului (Poeme de amor, 1983; Totul, 1985; Dragostea, 1994; Cincizeci de sonete, 2003; Nimic, 2010), orice insistenţă în aceeaşi manieră însemnând, de fapt, un soi de autopastişare. Ca şi în cazul liricii avangardei, fetişizată în cele din urmă, formula nu mai poate produce nimic nou. Calea e închisă. Luciditatea ce-l caracterizează pe Mircea Cărtărescu l-a determinat să pună capăt acestui segment al creaţiei, supravieţuindu-şi creator momentului gloriei sale poetice (a continuat să scrie proză, iar Levantul nu este altceva decât o sinteză a tuturor procedeelor exersate liric, deturnate într-o formulă de epicitate retorică, de asemenea operă de unicitate evidentă). Antologia de sub genericul Poezii, de acum, marchează tocmai acest moment cărtărescian în lirica românească actuală.

 

***

 cartarescu 9

Liviu CANGEOPOL

 

Naşterea literaturii

 

O definiţie diafană în banalitatea ei taxonomică susţine că, sub raportul corpolenţei literare, există două tipuri de autori. Unii care, prin lucrări de dimensiuni reduse, deschid hublouri în ochii cititorului avid să ia aminte la existenţa unor universuri atunci hărăzite, monocrome, superficiale şi, eventual, cu un deznodămînt precis şi zguduitor. Autorii arondaţi categoriei sînt socotiţi zeii contemplaţiei generale şi ai sugestiei imediate, care panoramează porţiuni înguste fără a descifra detalii. Dezmăţul în exces al extensiei ar fi semnul unei slăbiciuni procedurale. În lungimea cîtorva pagini, cititorul va gusta frîntura unui peisaj centrat în forţa gravitaţională a unei idei, pe care va trebui s-o întregească singur. Atracţia mirajului nu este copleşitoare, cîmpul magnetic, mai degrabă redus. Chiar dacă impactul produce o intensă impresie, impregnată pe scoarţă şi după terminarea lecturii, cititorul i se poate sustrage fără nici o complicaţie. Scurtimea expunerii la hipnoză asigură lejeritatea desprinderii. În realitate, prozele scurte sînt fragmente ale unei opere vaste. Mădulare judecate ca organisme reduse. Ele îşi extrag forţa din sinergia elementelor pe care le reprezintă. Singurul element specific: pot fi judecate separat. Vîrfurile unanim acceptate ale genului sînt reprezentate de Cehov şi Borges.

Pe de altă parte, există secta autorilor dedicaţi formulelor amplificate în grandoare, care-şi creează universul exhaustiv cu generozitate şi cruzime în jurul victimei cititoare. Elementele sînt dilatate, uneori disproporţional, personajele sînt analizate în profunzimi frizînd aberaţia, complotul este spart în zeci de vectori, ideile se înlănţuiesc cu altele şi formează desene, care la rîndul lor alcătuiesc structuri sub formă de labirint, creier uman ori lume infinită. Creaţia tinde spre epuizarea subiectului privit din toate unghiurile, operînd iluzia enciclopedică a erudiţiei maxime: Pynchon, ca apogeu lingvistic, Joyce, Faulkner, Melville, Wallace, DeLillo, Eco, Tournier. Fiecare, demn de stabilit, cu devierile lui, potrivit concepţiei lansate de matematicianul francez George-Louis Leclerc, ajuns Conte de Buffon: anomalia e stilul. O lume selectă de nebuni.

Cînd am dat cu ochii de uluitoarele declaraţii exprimate de Gabriel Liiceanu la adresa Solenoidului cu ocazia lansării volumului, mi-am zis: „asistăm fie la o cotitură a literaturii române, care pînă acum n-a produs mare lucru pe scena universală, fie la una a marketing-ului autohton, total inexistent în linia canonului occidental.” Oricum ai da-o, oricum ai suci-o, o premieră absolută. Obiectivitatea mea, cîtă ar fi fost în acel moment, s-a topit în neant, zguduită de un verdict mai îndrăzneţ ca altul. “Va trebui să-mi imprim pe cartea de vizită calitatea de cititor a Solenoidului”, se lamenta cu mîndrie distinsul filozof (ţineţi cont, omul care l-a disecat, tradus şi editat pe Heidegger!). „Un eveniment care îţi taie viaţa în două“ (la 73 de ani, e o prejudecată mai mult decît metaforică!). „Ţin în mână cea mai de seamă ispravă a acestor 25 de ani Humanitas” – fluturînd ditamai cărţoiul de 838 de pagini plus coperţi. Doar cine nu ştie ce opere impozante a publicat Humanitas în ultimul pătrar nu se va cruci! Să-şi fi aruncat Gabriel Liiceanu pe fereastră prestigiul cîştigat cu atîta sudoare doar pentru un profit de hîrtie tipografică? Să avem de-a face cu o naivă sinceritate dublată de entuziasmul unui editor ajuns la apusul carierei măcinat de îndoiala impresiei că ar fi contribuit major la înălţarea literaturii locale? Un exces de modestie? Un atac cerebral? Din toate cîte puţin?

Nu-mi rămînea decît o singură modalitate să aflu: lectura capodoperei în discuţie. Am comandat cartea prin aplicaţia Amazon, am aşteptat patru săptămîni cu sufletul la gură, am recepţionat pachetul, l-am deschis înfrigurat, am citit nouă capitole, am băut un pahar cu apă, am continuat să lecturez. Cum nu sînt fericitul posesor al unei cărţi de vizită, şi nici nu întrevăd prea curînd să ajung unul, voi încerca să aştern cîteva rînduri pe ecranul indiferent al computerului.

De regulă, analizarea unei cărţi porneşte prin a fi cufundată în contextul literaturii din care provine. Mă uit în jur, la miriştea dezordonată a patriei beletristice, şi număr tufele răzleţe: Breban, Buzura, D.R. Popescu, Ţoiu, Bălăiţă, Săraru… Cu excepţia unor fragmente culese din operele lui Mircea Horia Simionescu, Matei Călinescu, Paul Goma (cel din jurnale) şi Eugen Barbu (asta e!), nu se vede nici un copac. S-ar putea considera că este injust să aduci în discuţie o generaţie formată sub biciul unui regim care te bătea la tălpi dacă nu compuneai în cheia lipsei de inspiraţie. În felul lor deformat, aceşti autori au fost nişte genii pustii. Din ei, din biografia lor, n-a rămas decît legenda. Opera n-a rezistat. Scriitorii ceva mai tineri, ai generaţiei căzute în clisura schimbărilor, din care face parte şi Mircea Cărtărescu, sînt şi mai rari în zona calităţii: Florina Ilis, Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Marta Petreu, Octavian Soviany, Florin Toma. Mă tem să cobor mai mult. Măcar s-au străduit. Am suficienţi duşmani…

Ca exerciţiu comparativ de imaginaţie, ne întrebăm cum se va fi manifestat reacţia criticilor vremii, cînd s-au trezit, acum un secol şi aproape jumătate, cu asteroidul eminescian în braţe?! La opera cărui înaintaş au fost înclinaţi să-i raporteze valoarea? A poeţilor Văcăreşti, ale căror producţii ar fi făcute azi de ruşine la gazeta de perete a oricărei şcoli de copii dezavantajaţi? Cu cine să-l compare? Cu Samson Bodnărescu? Să traseze o paralelă între lirica poetului naţional şi cea a lui Nicolae Volenti? Sau a lui Ştefan Vârgolici? Ion Heliade Rădulescu? Vasile Alecsandri? O disociere valorică exponenţială care duce la disjuncţie. Eminescu şi restul. Cărtărescu şi ceilalţi.

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, cartea asta, Solenoid, vă spun cu precizie de metronom, este un scandal! Nu poţi s-o pui lîngă nimic, face totul de rîs, întoarce mîndra noastră literatură la zero! Ca metaconsecinţă directă, mii de autori consacraţi şi cărţuliile lor mişcătoare dispar subit în jobenul lui Mircea Cărtărescu. Ne aflăm în intersecţia unei dileme limpezi. Ce e de preferat? Să nu avem decît un exemplar de genialitate patologică în graniţele unui şeptel tarat de autosuficienţă, incultură şi lipsă de talent, ori zece mii de strigoi umblînd ziua-n amiaza-mare cu tălăngi care să le scoată în evidenţă mediocritatea funciară, stîngăcia, lipsa de entuziasm şi calitatea de „scriitor”?

Nouă edituri importante din zece ar fi respins manuscrisul cu un oftat de indignare, pe baza a cel puţin două considerente: este prea lung şi extrem de complicat! Doar dacă… Nu, n-au mai fost cazuri! Îmi vine în minte ciudăţenia scoţiană Alasdair Grey. Cotitură epocală, nu s-a găsit nici un editor care să-l publice zeci de ani, valoare fără egal, notorietate agravată, elogii la cîntar şi… confraţii continuă să scrie la fel. Mai mult, corpul literaturii vernaculare a fost secţionat: scriitorii scoţieni într-o grămadă amorfă şi dl Grey, singur, de cealaltă parte. Pariez pe atracţia de a copia modelul!

În schimb, nici prea multe cronici nu va avea la obiect (cum nici aceasta nu e!). E bun, vor zice unii la modul general sau ca să nu deranjeze. Ori, poate, nu prea tare! În De ce iubim femeile a dat el tot ce putea! În vreun opus mai mărunţel şi mai pe-nţeles. Ăsta e lung mai rău ca Biblia! Şi stufos, dracu’ să-l pieptene! Cuvinte grele, de dicţionar academic, fraze răsucite, propoziţii defective de una sau de alta, explicaţii ştiinţifice din care nu sare nici un pumn, teorii filozofice în care nu moare nimeni, prea multe pronume posesive, personaje de care nu ştii de unde mai răsar, trimiteri neruşinat de pertinente la ştiinţele exacte (care ce caută ele într-o lucrare literară?) şi cîte altele!

Pentru a încerca premisele unei discuţii reale despre Solenoid este necesară o distribuţie cu scenariu muntenesc şi actori de peste hotare. Prima ofertă care atinge malurile exegezei este portavionul numit Curcubeul gravitaţiei, semnat de Thomas Pynchon (excelent tradus în română de Rareş Moldovan, sub auspiciul Editurii Polirom). Voi începe printr-un şoc termic la marginea blasfemiei: din punct de vedere al coerenţei narative, cartea lui Mircea Cărtărescu se află deasupra cărţii americanului. Din acest fuior se trage şi beneficiul major al operei de artă: disciplina stilului asigură nu doar eleganţa cuvîntului, cît mai ales ponderea dinamicii ideatice. Flexibilitatea şi viteza de execuţie a gîndirii sînt stimulate de orgasmul delirului cărtărescian. În cadrul literaturii, în afară de Pynchon, doar la Faulkner şi Céline am mai întîlnit acest simptom de maieutică accelerată. Discursul lui Pynchon propune o serie de opriri bruşte, căderi în timp, răsturnări, sincope, refaceri, licenţe logice, pe cînd cel al lui Cărtărescu înalţă o clădire uniformă într-o cadenţă serenă, de neoprit precum mareea oceanelor şi durabilă ca a fenomenelor carstice. Autorul construieşte, nu doar observă, dezvoltă, nu doar explică, creează mutaţii, nu doar se maturizează.

Măiestria scriiturii este greu de atins în lipsa unui echilibru perfect între ceea ce ai fi capabil să migăleşti şi formula cea mai eficientă în economia demonstraţiei (căci orice operă de artă constituie, la urma urmei, prognoza unei demonstraţii). Uneori, mai mult nu înseamnă neapărat mai bine. Mircea Cărtărescu a trecut de faza în care exprimarea înfrumuseţată este apanajul spectaculosului în dauna fluxului. Virtutea de căpătîi a Solenoidului este rigoarea controlată a aberaţiei, adusă pînă în linia orizontului de acceptare prin tropi specifici ori inovaţii de geniu răbdător.

Centrifug, centripet. Structurile narative ale Curcubeului gravitaţiei adună din exterior aluviuni care merg spre un centru pînă la urmă negăsit; Solenoid reuşeşte să radieze din fiinţa personajului-narator (căderea în oglindă a autorului însuşi) un univers care se luminează treptat, în uluitoarea splendoare a percepţiei lecturale. Un rubin uriaş găsit de razele perseverente ale Soarelui. Odată ce l-ai văzut, devii altul. Gîndeşti diferit, simţi mai profund, îţi găseşti un loc în nebunia dezordonată a existenţei. Dacă sindromul de epuizare perceptiv-analitică al acestei lucrări nu ilustrează noţiunea metafizică, atunci nu ştiu ce altceva ar putea-o face.

Structura alternativ/simultană a Solenoidului, aşezată pe razele care emană din personajul principal, formează descrierea prin care Mikito Kakutami a receptat o altă capodoperă pynchoniană, Mason and Dixon: „o complexitate bizantină“. Cărtărescu iniţiază şi duce la capăt o călătorie prin hăţişurile întunecate ale narcisismului auctorial, care se filtrează prin microscopul tuturor scenariilor posibile ale existenţei. Richard Locke, unul dintre editorii magazinului The New York Times Book Review, într-un articol publicat la 11 martie 1973 la adresa Curcubeului gravitaţiei, observă că Pynchon pare a fi „îndrăgostit, sexual îndrăgostit, de propria moarte”. Cărtărescu este îndrăgostit de propria umilinţă pînă la ultimele consecinţe ale grandorii. Cum îndrăzneala provine de cele mai multe ori din timiditate, de ce n-am accepta că aroganţa îşi are sursa într-un exagerat sentiment de inferioritate, în nevoia celui care, nutrind obsesia propriei slăbiciuni, încearcă să braveze şi să se depăşească? Reanimarea unei realităţi înfăşurate în cuvinte, terapia cognitivă a întoarcerii în locul din care ar fi putut să fie altceva. Autorul (ca şi cititorul) iese eliberat din această încleştare.

Borges susţinea că „oglinzile şi paternitatea sînt abominabile: amîndouă multiplică lumea şi o deformează“. Argentinianul ignorase să enumere o altă entitate, aparţinînd aceleaşi categorii: creaţia literară. Cartea lui Mircea Cărtărescu, la rîndul ei, multiplică lumea şi o deformează (descoperă lumi posibile sub crusta aparenţei). Nimic abominabil în asta. În drumul mîntuirii personale, avem dreptul de a parcurge procesul unei vieţi care ar fi putut să se desfăşoare în semn contrar. Regretul, desprinderea de păcat, devenirea întru fiinţă exprimă corolarii ale aceleiaşi atitudini.

Schematic, big-bang-ul de la care porneşte universul creat în Solenoid (debutul dezastruos din capcana Cenaclului Lunii, uşoară pocire a Cenaclului de Luni) echivalează cu fluturele strivit de neatentul călător în timp din A Sound of Thunder, povestirea lui Ray Bradbury, detaliul meschin care modifică esenţial viitorul. Desigur, precum racheta nazistă din romanul lui Pynchon, oglinda în care este reflectată posibila viaţă a lui Cărtărescu dacă primele sale producţii poetice ar fi fost rejectate public nu este decît un pretext pentru desfăşurarea unei extraordinare fresce a lumii în care trăim, un bestiar de 360 de grade, o enciclopedie a patologiilor contemporane, un album al frumuseţilor ascunse şi al viciilor zădărnicitoare ale lumii. Cîţi autori sînt prinşi în ambiţia şi reuşita unui proiect asemănător? Homer (Iliada, ca radiografie colectivă, şi Odiseea, ca psihanaliză individuală), Dante (Comedia), Flaubert (Ispitirea Sfântului Anton), Raymond Abellio (autorul unei cărţi monumentale azi complet uitate, La fosse de Babel), Cervantes (Don Quijote), Marquez (Un veac de singurătate), Tolstoi (Război şi pace), Faulkner (în special Zgomotul şi Furia, dar şi uriaşa nuvelă Ursul), Joyce (Ulise), DeLillo (Underworld), Pamuk (Cartea neagră), Wallace (Infinite Jest), Sábato (Despre eroi şi morminte, dar mai ales delirul riguros Dare de seamă despre orbi), Melville (Moby-Dick), Mann (Muntele vrăjit). Chiar şi la nivelul literaturii universale asemenea cărţi nu găseşti decît rar.

Levantul este o bijuterie minuţioasă şi perfectă, pe care o poţi purta oriunde în lume în buzunarul de la piept. Solenoid este o catedrală săpată în inima pămîntului, în catacombele căreia te pierzi cu gura căscată de uimire, regăsind în ele toate obiectele pierdute de la facerea lumii. Niciodată românii nu vor mai avea şansa unui asemenea autor.

Simt că ar trebui să pronunţ scuze la adresa lui Mircea Cărtărescu (ale cărui cărţi, exceptînd capodopera sa lirică, recunosc că nu m-au dat peste cap), cît şi entuziastului său editor, Gabriel Liiceanu, care a investit într-o promisiune doar de el bănuită la acest nivel, deschizînd pîrtia unei literaturi care de zeci de ani se sufoca în micimea falsei sale existenţe. Cohorte de critici neinspiraţi, editori neîndrăzneţi, cititori în derută ar trebui să-şi ceară scuze lor înşile: nu pentru că n-au avut viziunea celui care urma să vie, ci pentru că l-au văzut înainte de vreme, în potenţialul fals al miilor de rateuri de pînă la el. În sfîrşit, literatorii români au, de acum încolo, în jurul cui să-şi articuleze ierarhiile. Toate acestea le-a reuşit o singură carte. Recunoştinţă, uluială, respect.

[Vatra, nr. 1-2/2016]

Abatele Tarhon

Liviu CANGEOPOL

Liviu Cangeopol fotografie_11201223

Nu exista un singur participant, hoţ, mardoi ori fraier coclit, care să nu fi ştiut că legendarul Mutu abia aştepta rugămintea de a porni amintirile din casa morţilor, că actul tergiversării făcea parte din meniul de bază al petrecerilor la care era invitat în acea zonă a epocii, cînd se dusese deja şi buhul anecdotic al povestirii, şi faima povestaşului jucîndu-şi mica scenetă a modestiei îndărătnice, în cadrul căreia se delecta în refuzul de-a se buluci prosteşte ca un amator pe scena afirmării, canonindu-se cu plictiseală de tip trecut prin prea multe aventuri ieşite din normă pentru a mai gusta o delicatesă atît de bicisnică, căutîndu-şi locul în ansamblul spectacolului a cărei iminenţă fornăia în culise, lucrînd la suspansul procesului de convingere, pregătind terenul pentru ceea ce, în succesiunea repetiţiei, n-avea nici o îndoială că va veni, dar ţinea să lase impresia că cedează greu, deşi era neliniştit să-i dea drumul cît mai repede, conştient că aura succesului nu va întîrzia să apară, materializată în hohote de rîs, uneori aplauze, exclamaţii de uimire, înjurături admirative sau chiar şuierături, cum i se întîmplă într-un club studenţesc, unde-l puse profesorul Rodipetal să facă balamuc, ca într-un moment anume, calculat pe socoteala ascunsă a unor repere doar de el cunoscute, să sară brusc în picioare, de dragul hatîrului care-i declanşase generozitatea de-a le satisface dorinţa unanimă, şi să distribuie ferme sugestii regizorale cu morga unui specialist de la studiourile Buftea:

         Faceţi loc, acuma ia, bre, meseni, faceţi loc, ia dă-te, bă,-ntr-o parte, poate-ţi deflectez una-n mecla aia şifonată de avocat prins cu plicu’-n buzunaru’ cusut, aşa, atenţia la mine, un scaune solid cu spătarele-nalt în capu’ mesii, că odată mă tăvăleam de rîs cu nişte sarmale-n gură ca-n basmu’ cu lupu’ şi m-am prăbuşit cu tot cu taburel, de mi-au pus aripa-n ghips pe două luni, ş-un pahar curat ca-n vitrina de la Hală lîngă sticla asta butelcoasă. Acu’ luaţi notă-n grija unei fripturici cu zeghe, un castronaş cu cartofele prăjite-n ceaun şi murăturele ca la tata acasă, Dumnezeu să-l ierte dacă mai dă de el prin văgăunile Iadului! Vărsă cîteva picături de vin pe podea, în semn de respectuoasă pomenire. Bun. Şi-o halcă de cozonac dacă tot v-aţi învrednicit. Să fie-acolo, în caz că-ncepe-un război de cotropire şi încă n-am terminat depanajul istoric. Bă, Grigore, ţie ţi s-a suit la cap de cîţi beţivi ai cărat acasă cu buzunarele dezolate?! N-ai de gînd să te ţii treaz nici de sfintele sărbători? Valea! Bun… Ia să vedem…

         Aşeză tacîmurile, ca şi cînd urmau să aibă şi ele un rost în toată tevatura, netezi faţa de masă, mărturie a educaţiei primite, înşfăcă furculiţa şi trasă cu ea cîteva linii, în replica  înfăţişării dormitorului de pe Deluşor. Îşi roti privirea peste adunare şi decor. Părea mulţumit. Nici n-avea cum să nu fie. Fără acceptarea condiţiilor n-ar mai fi existat nici povestire, nici întreţinere, nici reuşită. Ai fi zis că, de cînd se dusese anotimpul  ciumegelii, din asta trăia…

         Vasăzică, îşi începu el protocolul depănării, era prin vara lu’ ’78, cînd, poate nu toţi cunoaşteţi amăruntu’, chiar aş susţine că mizez pe ignoranţa voastră în materie, mă turnasem la pîrnae pentru vro două luni de veghe impusă-n temeiu’ a nişte verighete pă năsol, la care-am căzut cu contribuţia dă ciumete debutant, că n-aveam vină ca pîrît, mi le dădusă Păcănel să le ţiu tăinuite, da’ le-am scos la o roată de barbut cu rol de valoare colaterală, unde-a ieşit zaveră de la o pereche de oase promovate de-un boschetar infiltrat căruia i-am umflat botu’ de hrană şi la nervi a lăsat să-i scape sifonu’-n urechea lu’ Potomaci, căpitan bulangiu şi fără pic de-obraz.

         Cînd am păşit pe porţile arestului băteam spre 18 anişori, da’ ca mardoi atinsesem gradu’ de periculos, centură neagră – pumn de fer, sprijinit şi de frate-miu, deja cunoscut la nivel naţional. Încă din prima zi de pripon am curentat un ţărănoi de pe lîngă Paşcani, că se dădea caratist cu muchea lăbii la gîtleju’ lu’ Baxter, prieten de-afară, şi după aia toţi îmi purtau de frică, rezervare şi respect. şef de dormitor fusese stabilit unu’ Moloman, din Păcureţ, hoţ şmecher şi descurcăreţ, pe baza recidivei, căruia îi devenisem simpatic, că ştia bine ce poa’ să facă Inimă-de-cîine. Salonu’ era populat de ştolvime pestriţă: Gunoiu din Pod de Fer, Puradel de pe trotuarele Cantei, Scarfas din gura Socolei, Limbă şi-Afumatu’ de sub livezile Galatei, toţi trecuţi prin viaţa lumii, plus vreo trei-patru cioflingari de pripas, admişi din greşeala otorităţilor sau din prostie propie dezlegată.

         În patu’ din celalt capăt al salonulu’ îşi ducea sentinţa moş Tarhon, un deţinut mai în vîrstă, cu ceva carte la mînă, experienţă puternică şi minte întoarsă pe toate părţile, deşi n-ai fi zis, cu faţa lui de pughibală scofîlcită. Pot spune că el mi-a aşezat primele baze culturale în conştiinţă şi-a facilitat deschiderea băerelor minţii. Tradiţia cerea ca seara, după ora stingerii, fiecare să povestea ce-l tăia capu’, că n-aveam televizor ca acu’, exemple din viaţa personală, filme auzite de la alţii, bancuri inventate, minciuni.

         Moş Tarhon se distingea prin aceea că ne povestea literatură înaltă cu modele pentru viaţa de rînd, da’ mai ales oglindită în pocinoagele de bulău. Predilecţia la cerere era Papaion, cu unu’ care tot evada şi-l tot prindea, şi Contele de Monte-Cristo, din cazieru’ unui franţuz turnat la başcă după ce-a pocnit ibovnica unui şmenar cu relaţii, care l-a-ncolţit cu-nscenări de mare tupeu, judecătorul i-a tras maxima, că era şi el în tiră cu mînăriile, şi l-a dus într-o fortăreaţă de un’e nu scăpa nici paserea, nici crocodilu’, că nu numa’ că era păzită la perfecţie de arabi cumpăraţi pe aur cu muşchi în relief, iar zidăria ermetică pînă nici şobolanii nu se putea înmulţi, dar era şi aruncată în mijlocu’ mării pe unde plutea rechini în juru’ ei, şacali turbaţi, lebede otrăvitoare. Un tovarăş de facultate l-a-ntrebat odată pe moş Tarhon cum se chemau animalele acelea, că el n-auzise-n viaţa lui de-aşa ceva, şi bătrînu’ i-a răspuns cu duhu’ blîndeţii, aducînd detalii suplimentare de comportament de i-a lăsat pe toţi cu gura mască şi denumiri într-o latinească impecabulatorie. Acolo, în celula vecină, că ei n-avea saloane ca noi, în scopu’ pervers ca să le izoleze voinţa, trăia un fost popă de rang şi fast, care tot la nedreptate căzuse şi el şi se cam ţăcănise. Moş Tarhon ofta de fiecare dată cînd ajungea în dreptu’ acestui pasaj, conlucrînd un comentariu în care deplîngea soarta tuturor oamenilor mari aruncaţi pe nedrept în temniţă. Cu timpu’, după ce abatele zăun prinse-ncredere-n şmecheraşu’ ăsta dă Marsilia, l-a-nvăţat arta evadării cu vertai, cît şi locu’ din care putea sustrage nepedepsit o comoară de nestemate univocă în lume: satîre de aramă, piepţeni de abanos, salbe de nuntă, portofele de oraş, aur dentar, pumnale cu mîner de cap de porumbel cu ochii bătuţi în rubine, tirbuşoane de argint de la locale de lux. Ascultam cu ochii cît pumnu’. Moşu’ era dat naibii de picioru’ din-apoi.

         Într-o sîmbătă ploioasă, pe la ora unu, după ce ne-am întors de la masă burdujiţi cu arpacaş verzui şi-o scurtă relaxare prin curtea mărăcinită, în dormitor nu eram decît vreo cîţiva chiţigoi. Moş Tarhon, după ce-şi afişă pe meclă un muian conspirativ şi grav, se ridică de pe pat, se-ndreptă spre oglinda de pe perete şi, trecînd pe lîngă mine cu mers de pisică leşinată, fără să mă privească-n ochene, ca şi cum vorbea de unu’ singur, şopti:

         Bă, puştiule, te văd aşa, mai bengos ca media pegrei dă p-aici, dezgheţat la minte şi cu caracteru’-n formare. Ai văzut ce furori de vitejie fac alţii, iar noi sîntem un popor de tîrlă, căcănari în izmene, turnători cu leuca la urechea stăpînului, ruşinea Europei de Est, într-un cuvînt. Tre’ să ştii că bafta joacă un mare rol în viaţa omului cutezător, da’ dacă nu cutezi, de un’ să-ţ vină? Văd că tu eşti o abatere de la legea universală că, prin persoana mea, norocu’-a dat peste tine. Ascult-aici ideea de bază: sînt în stare să reprezint pentru tine distribuţia care-a făcut-o abatele Fabria pentru Aurică Dantescu, rom`n la origine, care-a ajuns conte evadat, da’ nu din pripon, care nu-i mare belea faţă de urgia franconă, ci din puşcăria cea mare, care ne ţine pe toţi fără drepturile omului şi ne umileşte la colectiv.

         Eu, alert la ideea să nu mă fac de rîs, deşi nu pricepeam mare lucru, am zis:

         Nea Tarhoane, dă duma pe scuipătoare că-s ochi şi timpane, mai ceva ca Secu. Despre ce-ar fi vorba?

         Moşu aruncă o privire de şoim constipat de jur-împrejur.

         Ce-ai zice, făcu el coborînd tonu’ şi aplecîndu-se şi mai mult, s-o tăiem la turci?

         Pierdut în faţa unei asemenea oferte, am dilatat ochii cît cepele, că nu-mi venea să cred ce noroc dăduse peste mine, şi-am răspuns electrocutat:

         Ba da, bădie, cum să nu? S-o radem în turcime, spui? Bunghesc şi limba la perfecţiune dacă te-ntreabă cineva: sictir, cacadîr, lulea, şampon.

         Moş Tarhon şi-a dus un deget la buze, şi-a rotit precaut privirile prin dormitor, mi-a făcut din ochi şi mi-a şoptit repede:

         Mutule, nu fi aşa smucit, că rupi hăţurile! Hai mai bine să ne băgăm su’ patu’ meu, care e de încredere, că celula e-mpînzită cu microfoane mai mult ca sigur.

         Şi, nici una, nici două, ne trezirăm sub pat, direct pe ciment. Cu cîteva scurte pauze biologice, am stat acolo pînă seara la unşpe. Noroc că era vară.

         Ascult-aici, şopti moşneagu’, dacă vrei să continui, e musai să fie clar că ce vorbim noi aici nu trebe s-afle nimeni, niciodată. S-a-nţelesu-m-ai?

         Eu îl priveam fascinat de-atîta precauţionare, spunîndu-mi: ăsta-i omu’ meu! Doamne, ce noroc!

         Da, nea Tarhoane, mormînt de piatră! – strigai de sub pat.

         Mai încet, făcu moşu. Ce ţipi aşa? şi încă un amărunt: obişnuieşte-te de pe-acu’ să nu mă-ntrerupi.

         Îhî!

         Şi-a dat ochii peste cap, şi-a frecat bărbia cu podu’ mînii, a scuipat în palmă, şi-a făcut lustru la păr, şi-a dres glasul. Ce mai, un mare orator! Uns cu toate alifiile…

         Întîi şi-ntîi, zise, tre’ s-ajungem pe plajă seara, cînd grănicerii sînt la masă şi-i doare-n pix de vigilenţa patriei. Confurcius sfătuia pe oricine că atacurile se dau seara, tocma’ din acest motiv, că duşmanul îşi perde atenţia cu burta plină şi gîndu’ la soi.

         Cine-i ăsta? De la vieţari?

         Un mare gînditor indian, bă, meclă, care-a dat colţu’ ierbii-acu’ vro sută de ani.

         Indienii e cei mai tari, îi ţinui isonu’.

         Ai să vii pregătit cu tot ce-ţi voi spune eu acu’, încearcă să memorezi în cap. Da’-nainte de-asta, n-ai cumva vro sfîrlă?

         Eu nu fumam pe vremea aceea, da’ aveam ţigări cu ghiotura, că mama-mi trimetea să-mi facă viaţa mai uşoară, aşa c-am răspuns:

         Stai, nea Tarhoane, stai că-ţi aduc pe loc.

         Şi m-am tîrît afară de sub patu’ moşului, mai mult amorţit decît viu, m-am dus la patu’ meu, am băgat mîna sub pernă, am luat un pachet de ţigări, l-am desfăcut în grabă, cu mîini tremurînde, am scos o papiroasă şi m-am întors ’napoi la salvator.

         Ia, nea Tarhoane, ia de-aici un cuişor de sicriu.

         Moşu’-şi făcu repede o cruce, o-nşfăcă şi-ncepu să pufăie cu mare predilecţie.

         Bre, făcu el plin de sine, fii atent, cască bine urechile şi memorează tot ce-ţi spun eu pe de rost, că-ţi prevăd un mare viitor. Să nu cumva să scrii ceva pe vreo hîrtiuţă că de-ţ’ face lestu’ control şi te toarnă cu planu’ din canci mai vedem lumina zilei cît om trăi, că ne transferă la politici. N-ar fi exclus să ne tragã şi haşu’, pentru-naltă trădare.

         Eu am tăcut chitic, căci nu bungheam chestia cu haşu’, dar mi-era jenă să-l întreb pe moşneag, una că-mi spusese să nu-l întrerup şi apoi c-ar fi reieşit că-s prost grămadă. Mai tîrziu m-am interesat la o şulfă tomnatică ş-am aflat că referinţa era la pedeapsa cu moartea.

         Deci, continuă el, bagă la cap: avem nevoie, şi asta-i cea mai importantă idee, de-un benoclu puternic, de cauciuc, numa’ şi numa’ de cauciuc, din cap pînă-n picioare!

         Pentru că mă chestionase, mi-am permis să-i răspund şi să-i sar şi eu c-o-ntrebare de gît:

         Da, nea Tarhonele, te-nţeleg de minune, căci vorbeşti clar şi răspicat, într-o rom`neasca fără cusur, de om educat, da’ ce nu-nţeleg e de ce tre’ să fie benoclu’ numa’ şi numa’ de cauciuc?

         Moşneagu’-şi dădu holbătarele peste cap:

         Bă, puştiule, ţi-am zis să nu mă-ntrerupi! Benoclu’ tre’ să fie de cauciuc ca să nu-l depisteze radarele navale de coastă! Nici la atîta lucru nu te duce bostanu’? Asta-i, că eşti tînăr, da’ tot ce-i metal este depistat imediat. Ceea ce aduce apropou că-i valabil pen’ toată expediţia. Ia du-te şi mai ad-o ţigară, că m-ai scos din mînă!

         Am sărit de sub pat, bucuros că mă pot recompensa atît de uşor şi, într-un suflet, i-am mai adus o ţigară. Moşu’ s-a uitat puţin chiorîş la mine, dar a băgat-o-n gură, a aprins-o şi-a continuat:

         Faci rost de două vîsle din lemn. Nici un cui sau legate cu sîrmă, ca la ştrand, s-a-nţeles?

         Am dat din cap, aprobator, fără să scot o vorbă.

         Mai faci rost de două paie de stuf, cît se poate de lungi, o ladă de lemn din scîndurele îmbucate cu clei, zece kile de coneac şi zece de ciocolată… Aşa…

         Cînd a spus “aşa” a plescăit din bot cu ochii-ntredeschişi. Tăceam cu sfinţenie…

         Mai aduci cu tine un bax de ţigări sigilate, vreo cinci kile de sălămior de vară, un cuţit bine-nvelit în plastic şi polistiren expandat, un colac vîrtos de frînghie, o cutie de ceramică de cremă de ghete şi douã perechi de ochelari de soare. Nu cre’ că-i necesar să-mi mai răcesc plămînii de pomană, da’ totu’ tre’ să fie de plastic. Dac-ai scăpat un singur cui în toată expediţia, sîntem haliţi. Aha! – se plesni cu palma peste frunte, că cum era să uit cel mai important element? S-aduci cu tine o cameră de tractor împachetată.

         Cînd am auzit “cameră de tractor”, am făcut ochii ca la bufniţă şi m-am pomenit întrebînd în gura mare:

         Băi, nea Tarhonică, da’ camera de tractor la ce naiba ne-ar mai fi cu trebuinţă?

         Cred că ridicasem glasu’ peste limita admisă, că moşu’ se făcu foc:

         Mai încet, tîmpitanie apucată! Vrei să ne dăm de gol? Cum adică la ce ne trebuie camera de tractor? Crezi că pîn’ la turci o să facem pluta? Ne-ar lua o lună! Cu camera o s-o frigem normal.

         Bine, nea Tarhonatale, făcui eu împăciuitor, dacă zici mata, aşa o să se facă.

         Dar nu era uşor să-i intri moşului în voie:

         Parcă-ţi spusei să nu mă-ntrerupi! Mai ai o ţigară?

         Mulţumit că e pe cale să mă ierte iar, am zbughit-o în viteza a patra şi m-am întors cu tot pachetu’, zicînd:

         Ia matale snopu’ ăsta, ca să nu-mi mai ceri din trei în trei minute!

         Moşneagu-l înhăţă cu mîna tremurîndă, îşi aprinse-o sfîrlă şi spuse:

         Bine, bă, Mutule, văd că pîn’ la urmă nu eşti băiat rău…

         Între timp, Moloman, şefu’ de dormitor, prinse foială pe lîngă patu’ sub care ţineam noi şedinţa. La un moment dat, n-a mai răbdat şi şi-a vîrît bîrnău’ pe sub saltea:

         Mutule, ce tot complotaţi voi acolo de-atîtea ore? Ai grijă, că rapănu’ ăsta de Tarhon e un mare bandit! Nu te lăsa-mbîrligat c-ai să-ţi pare rău!

         Eu, ca să m-arăt sigur pe mine şi pe situaţie, i-am replicat răstit:

         Lasă-mă-n pace, bă, Molomane! Du-te şi vezi-ţi de-ale tale! Ori poate tocma’ eu n-am voie să stau cu cine-mi place şi să fac ce-mi vine mie din toată adunătura asta de gunoaie sociale!

         După ce şefu’ de dormitor se-ndepărtă, cu inima-ndoită, moşu’ se-apropie de urechea mea şi-mi şopti:

         Vezi că Moloman e prăduitor verificat! N-ai ginit cum se tot bagă-n sufletu’ omului? Să nu cumva să-i scapi ceva din ce discutăm noi aici!

         Eu tăceam şi dădeam din cap, moşu’ vorbea şi pufăia ţigară de la ţigară şi arunca chiştoacele cu dibăcenie, ca un mare milionar, în mijlocul dormitorului. Pînă seara se strînsese acolo o grămăjoară de mucuri, că m-a făcut să-i mai dau un pachet. Eu îi sorbeam cuvintele de pe buze ori aşteptam continuarea cu inima-n gît. Iar el citea în mine ca-ntr-un bilet de voie.

         Ei, se porni iarăşi, abia acu’ urmeazã planu’ propriu-zis, că asta n-a fost decît pregătirea. Da-nainte să dăm pompe la detalii n-ai cumva nişte probă de haleală? Vreun calupaş de unt, nişte sălămior? Că mi s-a făcut foame de cînd tot îţi fac capu’ mare!

         Mă şi vedeam în Turcia, vînzînd aur prin talcioc şi chefuind prin locante aburite cu o coadă de cadîne după mine… Realitatea puşcăriei se topea vertiginos, ceea ce m-a făcut să devin mai larg la mînă decît aş fi trebuit să fiu în condiţii normale:

         Am, nea Tarhonicene, cum să nu? Pentru mata?! şi – zdup! – la Moloman, care, ca şef de dormitor, ţinea în subordine toate pachetele de halimos. Molomane, zic, dă-mi puţin pachetu’ meu, c-am o treabă!

         Moloman se uită cu-n aer de disperare prelungă şi rosti:

         Băi, Mutule, bagă-ţi minţile-n cap şi nu-ţi mai căta de lucru cu hoaşchina asta perversă, c-o să te-aiurească de n-ai să ştii ce-i cu tine!

         Vorbele lui îmi intra pe-o ureche şi-mi ieşea pe cealantă. Am luat un pacheţel de unt, făcut de mama cu măsline, am tăiat o bucată de salam de vară şi hop! – ’napoi su’ pat, la omu’ meu, care pufăia ca o locomotivă stricată.

         Ia de-aici, nea Tarhonescu, ia şi mănîncă, i-am spus, întinzîndu-i bunătăţurile.

         Faţa ghiujului radia de fericire.

         Of, Doamne, Dumnezeule, untuleţ – de cînd n-am mai mîncat! Plus sălămaş de sezon! şi hîrşti-hîrşti, în cîteva secunde untuleţu’ se topi de parcă nici nu existase vreodată. Gura hulpavului lup nici sîmburii de măsline nu-i mai întorcea-ndărăt! O soartă similară împărtăşi şi salamu’, înfulecat într-o viteză care-ar fi sufocat un cîine flămînd. După ce termină de tocat, plescăi din buze, rîgîi satisfăcut şi-şi aprinse o ţigară. }nchise ochii, se frecă pe pîntec. Moloman îşi vîrî iarăşi capu’ su’ pat:

         Ieşi, bă, Mutule, de-acolo! Ai ’nebunit de tot? Mă strînge de gît Inimă-de-cîine dacă află ce-am permis!

         Eu, enervat de poziţia incomodă în care zăceam de-atîtea ore şi-ngrijorat şi de perspicacitatea cu care-nfuleca hodorogu’, i-am spus:

         Bă, Molomane, mai taci din gurã, că ţi-oi lipi un ciocan în bot de n-ai să mai găseşti Nordu’!

         Moloman s-a retras în grabã. Moşu’ mă privea cu admiraţie:

         Mutule, te-ai comportat exact cum trebuie! Aşa te vreau! Nu te lăsa intimidat o clipă, c-o s-avem multe piedici de trecut!

         După o scurtă pauză, timp în care şi-a tras suflarea şi a mai devorat o ţigară, începu să-mi dezvăluie amăruntele planului de trecere frauduloasă a frontierei de stat spre sistemul capitalist:

         Ajungem pe plajă seara, după cum spusei, cînd grănicerimea molfăie şi fraierimea se plimbă de colo-colo şi nu batem la ochi. Prindem un moment prielnic şi ne-aruncăm cu bagajele-n boscheţi, să nu ne vadă ţagherii. La ora unu dimineaţa, ne ducem pe malu’ mării, unde săpăm repede o groapă în nisip, în care ascundem marafeturile. La ora cinci, cînd se crapă de ziuă, dezgropăm calabadîcu’ şi-ncepem pregătirea.

         Mie-mi ardea limba să-l întreb de ce mai îngropam la unu dacă la cinci urma să dezgropăm, da’ mă temeam să nu-l scot iar din minţi. Moşu’ continuă, pe-un ton cît se poate de firesc:

         După ce-am trecut bagaju’-n revistă, scoatem camera de tractor şi-ncepem s-o umflăm…

         La acest punct al planului, n-am mai putut răbda şi-am izbucnit:

         Nea Tarhonilă, nu te supăra, pot să-ţi pun şi eu o-ntrebare?

         Poţi, cum să nu, c-ai avut contribuţie! – răspunse. Ia s-auzim. Parcă văd că vii iar c-o tîmpenie.

         Da’ cu ce, dacă vrei să-mi spui, umflăm noi camera de tractor?

         Moşu’-a rămas o clipă fără suflet, amintindu-şi momentul grav al arestării, după care se răţoi:

         Cu gura, tîmpilatule, cu gura! Nici la atîta simplitate nu te duce baniţa aia chilugă? Douăşpe suflături eu, douăşpe suflături tu. Într-un minut şi zece secunde, camera-i umflată la parametri. Apoi împletim din frînghie un fel de ochiuri de hamac, îl legăm de cameră şi ne-aşezăm pe el. La-nceput, va trebui să-mpingem camera vreo 20 de kilometri, pînă ieşim din apele teritoriale rom`ne. După aia ne suim pe colac şi-o tăiem la drum cu vîslele. În trei zile sîntem la Istanbul, pe la ora unşpe. Totu-i calculat cu ochii pe ceas. Douăşpe ore vîslesc eu, douăşpe, tu. Tre’ să facem cu rîndu’. Mîncăm ciocolată şi bem coneac, care ne fortifică şi ne ţine de sete. Nu luăm apă cu noi că ne-ar trebui o cantitate-nsemnată şi n-avem loc. S-a stabilit prin experimente ştiinţifice că ciocolata şi coneacu’-s alimentele cu cea mai multă energie din meniu uman. Cînd pleacă-n atmosferă, ce crez’ că le dă la cosmonauţi? Pe deasupra, ţin de foame şi de sete, iar pe timpu’ nopţii alungă frigu’…

         Îl ascultam ca pe-un comentator de la Teleciclopedia, povestind expediţia unor mari exploratori. Eram soto de reuşită, dar aşa, de distracţie, m-am gîndit să-l mai necăjesc oleacă pe hoaită, cu un contraatac la construcţia logică:

         Nea Tarhonicovici, da’ lădiţa cu coneac şi ciocolată unde-o punem, dacă zici că n-avem loc de apă?

         Moşului i se umflă o vînă pe tîmplă şi-şi potrivi o culoare stacojie pe grimasă:

         Bă, Mutule, că mă-ntrerupi e una, ţine de cei şapte ani de-acasă, cînd am înţeles c-ai fost fugit, da’ să faci ce faci ca să-mi vii cu deficienţe de gîndire atît dă grave e injurios! Chiar n-ai dat neam pe la şcoală? N-ai deschis un ziar, un televizor, n-ai avut un pretenar cu patru clase? Lada o legăm c-o sfoară de colac şi pluteşte la cîţiva metri sub apă. Da’ mai bine du-te şi mai adu-n pachet de ţigări, că ăsta-i pe terminate!

         Fericit de găsirea unui plan fără nici o fisură, deşi-mi dădeam toată silinţa să dibuiesc vreuna, şi mîndru c-am un asemenea partener, deşi cam îngrijorător de mîncău, am ieşit din ascunzătoare, m-am dus la culcuşu’ meu, am luat un pachet de ţigări şi m-am întors su’ pat. Cei din dormitor se uitau la mine ca la o stafie. Oricum cred că şi arătam ca una, după mai bine de juma de zi de stat pe brînci, alb la faţă şi cu ochii roşii de la fumu’ pe care-l scotea întruna pe nări ghiuju’ naibii, care-mi mulţumi pentru ţigãri şi-şi reluă expunerea operaţiilor:

         În timp ce unu’ din noi vîsleşte, celălalt îi dă bungheală cu benoclu’ pe-ntinsu’ mării ori se odihneşte. Dac-avem noroc şi dăm din prima de-un vas american, facem semne cu mîna şi urlăm pînă ne vede. Urcăm pe vas şi, conform înţelegerilor de la Geneva, direct la Istanbul ne duce.

         Băi, nea Tarhoneier, da’ dacă-i un vas bulgăresc?

         Nu-i nimic, făcu hurdubaia calm. Dezumflăm camera şi ne dăm în linişte la fund.

         Cum, bre, poftim? – ţipăi eu instinctiv, în mijlocu’ mării? Eşti hui la cap? |i s-a aprins de la fumat? Apa are cîţiva kilometri adîncime! Ne-necăm în cîteva minute, nea Tarhonaşcule!

         Ba nu, bă, retardeală cu muci, că ne ţine lada cu-alimente! Uitai că-i de lemn? Una din propretăţile de căpătîi a’ lemnului este că nu se scufundă. Stă aşa la cîţiva metri sub apă, da’ nu se duce la fund. De-acolo respirăm cu stufurile. Parcă văd că uiţi stufurile! După ce-a trecut vasu’ bulgăresc, că flota noastră-i pe chituci, ieşim la suprafaţă şi umflăm camera din nou. Douăşpe suflături tu, douăşpe eu. După care ne-apucăm iar de vîslit, în grafic. Totu-i calculat: în trei zile sîntem la Istanbul!

         Da, bade Tarhonic, am zis. Douăşpe ore vîslesc eu, douăşpe ore, matale.

         Bine, Mutule, văd c-ai reţinut formula. Aşa este, negreşit, da’ dacă-mi mai dai acu’ un pacheţel de unt, îţi promit că vîslesc douăşpe ore-n locu’ tău, ca să te poţi odihni ca lumea, să faci o baie, să-ţi pui planurile la punct înainte de-a pune picioru’ pe pămîntu’ sfînt al Turciei prietene.

         Pentru că nu vroiam să-l mînii din nou, m-am dus la Moloman, să mai asucesc o porţie. Moloman se uita la mine cu tristeţea celui care şi-a pierdut fratele le Bug ori mama la Canal. Da’ n-a zis nimic. După ce i-am dat pacheţelu’ baragladinei, am prins curaj pentru înc-o-ntrebare:

         Nea Tarhonţu, da’ pîn-acu’ n-ai pomenit nici o folosinţă a cremei de ghete! Ochelarii de soare ni-i punem pe ochi ca să nu ne prindă insolaţia, da’ crema…?

         Chiorpecu’ mă privi cu-un aer în care se amesteca satisfacţia că-i adusesem înc-un pacheţel cu delicatese şi dezamăgirea că tot nu mă puteam ridica la-nălţimea cerinţelor. A spus resemnat:

         Puştiule, se vede treaba că-n viaţa ta n-ai auzit de nobila meserie a scafandreriei. Cu crema ne dăm pe hoitane, ca să n-o mierlim de frig în contact pelungit cu apa sărată a mării, care are propreetăţi eluzive! În combenaţie cu coneacu’ face minuni!

         Păi da’ ce, făcui, nu-i vara?

         Ghiujălău’ dădea semne de plictiseală:

         Ai dreptate, da’ numa’ calendaristic! Pe timpu’ nopţii tragem la hotel pe unde-apucăm. Noaptea e la fel de frig ca iarna, bovanale!

         Poate-ngheaţă ş-o luăm la pas!

         Nu fi obraznic, Mutule, că trufia i-a perdut pe mulţi!

         }ntrevederea noastră din acea seară s-a-ncheiat cu cererea moşului de-a-i aduce în zilele următoare cît de multe ţigări puteam, zece pachete, douăzeci. Cînd l-am întrebat de ce, mi-a făcut cu ochiu’ şi-a spus:

         Să fie, Mutule, pentru ştii tu ce…

         Eu, mirosind ceva tulbure, l-am întrebat:

         Da’ bine, bre, nea Tarhonoglu, da’ cînd ieşim de-aici nu putem cumpăra de la tutungerie cît vrem? Mi-a aruncat o privire dezamăgită:

         Păi tocma’ asta e, Mutanche, că cu comuniştii ăştia mai tîmpiţi ca tine nu se ştie, Nicolae Cizmărescu e într-o ureche, şi aceea surdă la suferinţele poporului! Mutulescule, nu poţi fi sigur ni-kak-da! Se-aude că vor să desfiinţeze tutungeriile! Ai văzut ce-a făcut cu alimentările! Tu n-asculţi Europa liberă? Ce ne costă să fim prevăzători? |ine minte aceste date: fix pe 4 septembrie, la ora cinci, în faţă la baru’ Tosca.

         După vreo două săptămîni, mă-ntîlnesc în curte cu Moloman. Încă mai era supărat. Eu urma să mă eliberez a doua zi şi l-am întrebat dacă are de trimis vreun mesaj pentru rude. Mi-a spus:

         Băi, Mutule, în ruptu’ capului nu pricep ce-aţi avut voi de pus la cale, cînd tu te huşcheşti mîne, iar banditu’ ăla de Tarhon mai are de făcut şapte coţi!

         Ce?!? Eşti zălîu?

         Am fugit într-un suflet să-l găsesc pe moşneag.

         Da cum, bre, nea Tarhonescente, i-am zis, cum ne-ntîlnim pe 4 septembrie în faţă la Tosca, la ora cinci, cînd mai ai de stat aici o viaţă de om?

         Bătrînu’ m-a privit amar:

         Mutule, văd că statu’ la başcă ţi-a zdruncinat încrederea-n oameni, nu numai precizia gîndirii. De stat aici mai am, e-adevărat, că n-am să-ncep acu’ să te mint, după ce-am coperat atît de bine, da’ asta nu schimbă cu nimic ce-am discutat. Am un proiect de evadare care nu poate da greş: a reuşit el Papion, un amăreştean care fura în gară, şi-am să dau eu şoşoi? Nu s-a mai gîndit nimeni! Un tunel săpat pe sub birou’ conmandantului. Da’ să nu insişti pentru detalii, că nu vei primi. Eşti prea tînăr! |ine minte-atît: ne-ntîlnim cum am stabilit.

         A doua zi, înainte de eliberare, am vrut să mai confirm o dată planu’ de evadare din lagărul socialist. După ce mi-am făcut bagajele, m-am dus la pat la nea Tarhon. Citea absorbit dintr-o carte de Ion Creangă şi s-a prefăcut că nu mă vede. I-am spus:

         Deci, rămîne cum am stabilit, nea Tarhonache. Ne vedem pe 4, în faţă la Tosca.

         S-a oprit din lectură, s-a uitat mirat la mine, ca şi cum unu’ din noi căzuse din pod, şi-a spus:

         Ce e, puştiule? Ai fierbinţeală?

         Nu-mi venea să cred.

         Da’ planurile noastre?

         Care planuri, panaramă, sînt om căsătorit…

         Vedeam negru-naintea ochilor. Visurile mele de libertate se duceau pe apa sîmbetei. Simţeam că mi se urcă tot sîngele la cap:

         Cum, bre, Tarhoane, chiar ai uitat? – am ţipat eu nervos la dînsu’ şi-am strîns pumnii.

         Moşu’ s-a ridicat într-un cot, a zîmbit profund şi, pe-un ton cît se poate de calm, m-a-nştiinţat:

         Eu mai am de stat aici ani de zile, tu te eliberezi peste cîteva ore. Dacă ţip după lest şi-ţi face raport, cine ştie cît te mai ţin ăştia închis, c-abea aşteaptă! Fii băiat deştept, că-n toate-i un început, şi ia-ţi viteză!

         Ce era să fac? Moloman mă prevenise. Mai era să-l şi curentez de pomană. Am ascultat sfatu’ moşneagului şi m-am topit. Mi-am luat viteză în libertatea noastră redusă, asta am făcut.

*

         După ceea ce tot mai puţini numesc “revoluţie” cu sufletul împăcat, Mutu a ieşit din ţară de două ori, tras de prieteni cu forţa, să-i însoţească pînă la Istanbul, de unde au cumpărat blugi ieftini şi haine la mîna a doua, pentru a se propăşi (dar n-au făcut-o).

         La 15 iunie 2013, ducîndu-se după o sticlă de vin în beci, a căzut în cap de pe o scară improvizată şi a murit.

(4 septembrie 2014)

 

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]