Încurajat de o invitaţie a confratelui Al. Cistelecan, m-am decis, după destule ezitări, să public câte ceva din însemnările puse pe hârtie, pe pagini uneori detaşate, alteori în caiete, în timpul primului  meu stagiu parizian, pe când fusesem angajat ca asistent de Limbă şi Civilizaţie Românească la recent înfiinţata secţie de Română a Facultăţii de Italiană, devenită din toamna anului 1972 „U.E.R. d’Italien et de Roumain”, adică „unitate de studii şi cercetări…”. Nu  ajunsesem la timp la „Université de la Sorbonne Nouvelle – Paris 3”, cum s-ar fi cuvenit, fiindcă ieşirea din ţară era pe-atunci extrem de dificilă şi îngreunată de nesfârşite manevre birocratice, multe de culise, verificări ale candidatului etc., încât am urcat în avionul de Paris abia la 11 ianuarie 1973. A fost un  început nu prea fericit, fiindcă o banală alunecare pe scara de metrou mi-a cauzat din primele zile o spitalizare de vreo trei săptămâni, iar apoi, acomodarea cu noua situaţie academică, pregătirea cursurilor, împărţite între predarea limbii unor studenţi începători şi  a unor cunoştinţe  de cultură şi civilizaţie românească în care alternau, prin forţa lucrurilor, domenii dintre cele mai diferite – de la elemente de geografie şi istorie, la cultura şi literatura română din toate epocile – mi-a cerut un timp destul de îndelungat. Nu aveam nici suficiente mijloace de informare, traduceri în franceză ale unor lucrări din amintitele domenii, exista pe piaţă o singură metodă – „Assimil”-  de învăţarea a limbii noastre, datorată clujeanului Vincenţiu Iluţiu,  prieten echinoxist stabilit în Franţa, aşa încât a trebuit să mă descurc căutând te miri unde sursele de informaţie ori utilizând propriile mele acumulări în materie de istorie literară şi de cultură generală… Plus, ilustrarea expunerilor cu câte-un film documentar, mai degrabă de reclamă turistică, dintre cele realizate în ţară şi puse la dispoziţie de Serviciul cultural al Ambasadei noastre de la Paris.

Am fost întâmpinat însă foarte amical de colegii de la Italiană, în primul rând de romanistul admirabil Alvaro Rocchetti, cu care am şi astăzi legături puternice de prietenie, într-un mediu foarte orientat spre stânga politică, cu profesori membri  de partid comunist sau maoist, cu sindicalişti activi şi vocali, care mă invitau la ore lungi de şedinţe, nu foarte îndepărtate de cele abia lăsate în urmă în patrie (era tocmai ceea ce-mi lipsea!),  iar grevele studenţeşti iniţiate tot de mediile politizate insurgente urmau să fie foarte frecvente în aceşti ani la Centre Censier, edificiul modern, inestetic, construit cam în grabă, din Cartierul Latin, în care era adăpostită facultatea noastră… Ca să ajung acolo, fiind cazat într-o foarte modestă cameră de mansardă studenţească de la Cité Universitaire, – la „Maison Internationale, chambre 65” din arondismentul XIV, nu foarte departe de Porte d’Orléans, luam metroul de peste drum, din marginea parcului Montsouris,  până la staţia Luxembourg, urcam puţin spre Pantheon, urmam străduţele din jur (Malebranche, L’Estrapade…) şi coboram pe pitoreasca rue du Mouffetard, mereu  animată şi colorată de tarabele micilor comercianţi ce-şi etalau fructele, peştii, brânzeturile, până aproape de locul la care trebuia să ajung aproape în fiecare zi. Nu era la mare distanţă nici Jardin des Plantes, cu celebrul ei Muséum de Ştiinţe Naturale şi parcul superb…  Am făcut adesea cu mare plăcere mari ocoluri prin zonă, pe reţeaua de străzi înguste, cu case vechi şi nume la fel, foarte poetice, – rue du Pot de Fer, rue de l’Epée de Bois, rue de l’Arbalète, rue de la Clef….

Dar spaţiul cel mai evocator a rămas pentru mine, totuşi, inima Cartierului Latin, cu Bulevardul Saint-Michel început de la malul Senei, aproape de Notre-Dame, cu fântâna celebră şi, vizavi, marea librărie Gibert Jeune, de unde se puteau procura atâtea şi atâtea cărţi minunate, de ocazie, desigur, mai accesibile foarte modestelor mele mijloace financiare… Şi orele de popas din Place de la Sorbonne, mai ales la  cafeneaua L’Escholier, astăzi cu nume schimbat, şi impunătoarea librărie Presses Universitaires de France, din colţul cu bulevardul mare, dispărută şi ea de atunci…

Note de „jurnal”, cu prea multe întreruperi de parcurs,  am început să iau abia de la 1 decembrie 1973,o zi de sâmbătă,  aşadar destul de târziu, din motive precum cele menţionate, dar şi din pricini mai puţin prozaice, pe care observ că le-am reţinut, căci prima pagină de jurnal de sub această dată se deschide aşa:

Să încep să scriu, aşadar, un fel de „jurnal”. Am amânat mereu acest început, şi cred că în primul rând din teama de a nu lăsa să pătrundă şi aici „literatura”, adică o imagine oricum construită, întrucâtva artificială, făcută pentru alţii, de cine ştie când, şi care ar trebui să fie epurată, – salvare a unor aparenţe. Un jurnal adevărat s-ar cuveni să fie un preot sui generis, în faţa căruia trebuie să spui tot, cu riscul de a pierde, altfel, iertarea pentru  totdeauna. Voi fi eu însumi în stare de o asemenea confesiune? Ceea ce mă face să mai ezit e şi o relativă neîncredere în semnificaţia bietei mele vieţi, şi acest gând, ce m-a frământat nu numai o dată, aproape că mă paralizează. Sunt, oare, zilele pe care le trăiesc suficient de însemnate ca să merite şi o consemnare? Sunt „ideile” şi stările mele de suflet îndeajuns de reale, pentru a le obliga la o prezenţă  alta decât a curgerii anonime (scrisul e, orice am face, o ieşire din anonimat, din nebuloasa timpului trăit)? – Cred că îndoiala a venit şi mai vine încă din chiar felul în care cei vreo treizeci de ani ai mei au trecut: prea multă disimulare, totuşi, continuând un fel de remuşcare ce-o aveam după fiecare izbucnire mai entuziastă ori mai furioasă în faţa unuia sau altuia, cu întrebarea neliniştită „ce se va întâmpla acum?” Împrejurările vremii pe care am apucat-o mi-au inoculat, ca atâtor altora dintre prieteni şi neprieteni, acea nefericită cenzură interioară, pânda oricărui cuvânt rostit şi scris, frână uneori motivată, alteori mai puţin, întotdeauna prezentă ca să mutileze, să devieze gândul, să întunece scrisul. Mă va opri, oare, şi acum această distanţă nevăzută dintre mine şi pagina albă, să îmi spun tot ce am a-mi spune, să mă descopăr mie însumi pentru a mă opune inerţiei indiferenţei ce ne face să pierdem  atâta din  sentimentul că trăim? Se prea poate. Însă dacă un jurnal are un rost (dacă nu acela de a construi o faţadă pentru foarte improbabilă „posteritate” curioasă), atunci acest rol nu poate fi altul decât în exerciţiile de autocunoaştere. Şi poate că, spre sfârşitul unei vieţi, răsfoirea paginilor cândva scrise va îndulci, cu o plăpândă lumină, gândul nimicirii de veci. Cel puţin asta era argumentaţia lui Z. când mă tot îndemna, şi de multă vreme, să mă transcriu.

Să încerc, deci, şi eu să încremenesc nişte „fragmente de timp concret”, cum zice Mircea Eliade în  Fragments d’un journal. Cum va fi acest timp de acum înainte? Căci anii ce s-au dus mi-au lăsat mai mult un sentiment decât un calendar de evenimente ordonate. Multe întâmplări nu le mai pot fixa, memoria nu mă ajută şi nu m-a ajutat cât aş fi vrut, niciodată. Şi, de altfel, senzaţia din ce în ce mai puternică de vreo câtăva vreme, că anii şi zilele şi orele îmi scapă tot mai mult, devine îngrozitoare.

Ca în fiecare an, 1 Decembrie e pentru mine o dată cu sunet aparte. Acest întâi al lunii l-am trăit, însă la alte dimensiuni. Sunt douăzeci şi unu de ani de când am început şcoala la Cluj, în clasa a V-a, cu o întârziere „istoriceşte explicabilă”. Îmi aduc aminte perfect drumul până la Şcoala elementară nr. 5, destul de departe de casă, prin ploaia grozavă, alături de bunica, în  pantalonii mei bufanţi de pănură ceva mai subţire decât cea obişnuită, şi cu o pălărie pe cap, castanie. Un ţăran de 11 ani, ce-şi spusese, nu cu mult timp în urmă, privind din tren luminile oraşului mare, că nu va mai dormi niciodată, atât i se părea de feerică urbea. De trei ori şapte ani – tot atâţia ca să poţi dezgropa oasele albe, pentru parastas, ale morţilor, de trei ori.

Şi a fost astăzi, în Paris, o zi rece şi posomorâtă de iarnă.

Luni, 3 dec.

 

Prima ninsoare. După cursul din nou cam cenuşiu al lui Tzvetan Todorov la Şcoala Normală Superioară  (metafora la Quintilian, cu, deocamdată, alegerea paragrafelor şi propoziţiilor, interminabilă), intru în vârtejul zăpezii. Pantheonul, ce nu mi-a plăcut niciodată, cu aerul lui de închisoare pentru morţi, pare, în sfârşit, frumos. Mă gândesc la anumite ierni de la Mireş, cu cât mai apropiate…

După-amiază „de lucru”. Scriu, fără mare entuziasm, la un articol despre Ilarie Voronca. Am vorbit şi scris atât de mult despre el, încât acum mi-e pur şi simplu groază  de cât  va trebui să mă repet. Pun la punct şi nişte traduceri, pentru Tribuna.  Când sting lumina, e aproape 4 dimineaţa.

4 decembrie

 Iarăşi o zi obscură. Senzaţie de oboseală, după noaptea albă. Conspecte conştiincioase pentru cursul de mâine – Evoluţia prozei în secolul XIX. Mi-ar cădea grozav de bine nişte scrisori de acasă, de la prieteni. Cobor de două ori la poartă. Nimic.

5 decembrie

 

Destins: ştiu că mâine nu voi avea ore, – greva generală a fost de mult planificată pentru 6 decembrie. O zi întreagă acasă, numai pentru lecturi ne-universitare şi, poate, pentru scris! Foarte bine-dispus, m-am dus cu două  ore mai repede la Censier, să caut în pachetele cu cărţi din ţară un Eminescu în traducere, promis studenţilor care s-au angajat să facă o expunere despre Luceafărul. Secretariatul e închis. Pierd vremea plimbându-mă pe străzile din jur. Plăcerea de a regăsi, pe rue du Mouffetard, tarabele încărcate de fructe, de superbii peşti de toate culorile. La cafeneaua Royal Mirbel din  apropiere, îmi sorb, lent, cafeaua şi  îmi fumez  ţigara. Prin vitrina largă, am deschisă perspectiva spre Facultate. Mă uit la studenţii ce trec strada, în ploaia uşoară. Senzaţie de totală libertate.

 Cursul se desfăşoară normal. Vorbind despre Bălcescu, nu pot evita o anume exaltare. Va trebui, gândesc, să-l citesc odată mai atent. După o oră, împart invitaţii pentru vernisajul expoziţiei de vineri, al expoziţiei Pallady, la Musée d’Art Moderne.

Fac drumul pe jos, până spre Saint-Michel. Câteva achiziţii la Gibert Jeune – ocazii: Raymond Roussel (să vedem ce e cu acest misterios personaj, atât de lăudat de avangardă!), Bataille (Ma mère – deşi e din seria Madame Edwarda, La Mort, care nu m-au prea încântat, în ciuda înţeleptei prefeţe a cărţii), Borges, Scrisori de Sade.. Biată cuminţenie…

Seara, lectură pasionantă a lui Brice Parain: Petite métaphysique de la parole. Bucuria de a descoperi nişte concluzii la care am ajuns şi eu de atâtea ori. O tulburătoare frază, ce e suficientă pentru a transmite gravitatea cu care se comentează: „Unii mureau, alţii scriau” (experienţa întâiului război). Carte clară, frumoasă, stil elegant. Numai lucruri substanţiale, nicio speculaţie gratuită, nimic artificial şi emfatic (ce diferenţă faţă de un Philippe Sollers, de exemplu, care n-ar fi ştiut cum să complice mai mult nişte gânduri slabe de înger…).

6 decembrie

 

Curios să văd ce înseamnă o mare manifestaţie franţuzească, m-am dus spre Hôtel de Ville, acolo unde trebuia să sfârşească lungul parcurs al coloanelor pornite din Place de la Nation.Pe podul peste Sena, poliţişti cu scuturi şi viziere amintind de Evul Mediu. Aceleaşi prezenţe înarmate, în jurul turnului Saint-Jacques. E trecut de 12, plouă mărunt, însă mulţimea continuă să curgă. Lozinci împotriva „mizeriei”, a „vieţii scumpe”, uriaşe pancarte; un grup de tineri cântă, cu ghitara, la un haut-parleur. În Bazarul din colţ, intru să arunc o privire peste standul cu cărţi. Mă trezesc, la un moment dat, cu o mână pe umăr. E B., vecinul de la Maison Internationale, zgribulit. Lungi discuţii de actualitate: idei generoase, dar câtă surprinzătoare naivitate! La cei treizeci de ani ai săi, B. pare un şcolar ce n-a depăşit lectura abecedarului. Îmi vorbeşte despre inconştienţa majorităţii tinerilor francezi. Iar cei ce vor ceva, nu ştiu exact ce şi cum să vrea…

Singur, la întoarcere, în metrou, văd o reclamă: „Angoisse – Désespoir – Solitude. – S.O.S. Amitié 8257080”, alături de de o mână întinsă spre o altă mână ţinând un receptor telefonic. Îmi amintesc cât de mult m-a impresionat în primăvară, când am ascultat la radio o discuţie cu un student ce făcea de serviciu voluntar la acest bizar oficiu. Oameni foarte singuri, neavând cu cine schimba o vorbă, telefonează la „S.O.S. Amitié”… Mă gândesc că, în vremile vechi, asemenea inşi ar fi devenit călugări, găsindu-şi consolarea în vreo chilie obscură. Dar acum Dumnezeu a fost înlocuit cu un telefon. Progresul e evident.

7 decembrie

 

După-amiază, la expoziţia Pallady, deschisă astăzi la Musée d’Art Moderne de la Ville de Paris. Câtă linişte, câtă calmă lumină, dintr-odată!

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2019, pp. 8-10]