Călin Crăciun – Adriana Teodorescu – despre noi

Prin al doilea ei volum de poezii, Povești de trecere cu noi*, Adriana Teodorescu își continuă poetica în siaj postexpresionist, din Aproape memorie (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2013) mizând pe transcrieri cu tușe vizionare fie ale unor experiențe traumatice, fie ale unor intuiții nicidecum mai puțin angoasante. Și în acest volum răzbat de la un capăt la altul, ba chiar în fiecare poem, stridențele thanatice despre care vorbea Irina Petraș în prefața celui anterior. Și nu cred să constituie aceasta neapărat un indiciu de manierism prematur și, desigur, numaidecât dăunător, nici rodul întâmplării, ci asumarea principiului că o singură explorare a unui loc nu epuizează resursele de emoție și de sens. Dimpotrivă, una nouă descoperă nuanțe ignorate ori încă nesesizate și posibilități noi de revelare.

Anastasia Gavrilovici vorbește pe coperta a patra a volumului de „o identitate supraetajată, un construct poetic ce încapsulează mai multe voci (povești) a căror rezonanță se produce la aceeași unică frecvență: trauma”. Într-adevăr, Poveștile de trecere cu noi absorb și transmit frisonul unei imense traume, cea a conștientizării existenței bolii și, ca efect ultim al ei, a morții. De aceea, scenariile lirice sunt părți ale unuia singur, ramuri fractalice care se ivesc pornind din același trunchi. Unul pe care am putea spune că deopotrivă îl construiesc și radiografiază microscopic. Sunt desfășurări de imagini prin care e reiterată cu mijloace noi viziunea unei lumi vechi, a damnării, asemănătoare, până la un punct doar, lumii-cavou bacoviene, a bolii ce pândește pretutindeni și a cimitirului după cum se observă în poemul Noiembrie, ce deschide volumul:

„[…] Tot atunci, acasă, tatăl meu făcea o tensiune mare cum alții fac vânătăi/ l-am strigat și ni s-a părut că răspunde, dar răspunsul nu era al lui/ o ureche s-a transformat în melc și alta a căzut ofilită/ mama spunea că va trebui să stau la poarta cimitirului să cerșesc altele/ ea nu va merge așa cu mine pe stardă/ drumul spre casă se dublează cu fiecare sunet ce-l pierzi/ nu vom ajunge astfel niciodată./ Se va spune despre noi că ni s-au încâlcit picioarele,/ că noiembrie a fost o câmpie neagră de unde,/ fără să anunțăm pe nimeni, cum plănuiam pe vremuri într-o țară străină,/ n-am mai plecat.”

Poemele sunt ample desfășurări elegiace – improprii citării integrale în spațiul restrâns al unei cronici – alcătuite din micronarațiuni în care se îmbină imagini realiste, dragi ultimei generații poetice, cu evanescențe avangardiste. Ici o aluzie la dadaism, colo un pic de suprarealism ori o trimitere la onirism, dincolo se ivesc mugurii metaforei și abstractizării: „Ne trezim înainte să vină dimineața,/ căutăm haine curate în beznă, mâncăm sub lumânări pitice/ ne e teamă, ziua ar putea aduce la geam inimi uriașe/ auzim cum pe stradă familiile se sparg în cioburi întrebând de noi/ nu mai avem nimic de scris,/ decupăm litere din ziare,/ somnul ne strangulează privirea/ mă trezesc încă o dată fără să spun la nimeni, îmbrac cearceafuri albe/ tot corpul meu se răspândește prin casă/ zidurile încrețesc camerele și locuim într-o nucă.” De fiecare dată e vădită știința gestiunii valorii simbolice și mai ales asumarea influenței, căci Adriana Teodorescu nu-și inhibă afinitățile postmoderniste, ba, dimpotrivă, le etalează cu demnitatea celui care, scriind, aproximează o poetică. Farmecul poeziei Adrianei Teodorescu de aici vine, din abilitatea de a fi, pe de o parte, în sfera simțămintelor generației sale, ce-și trăiește intens traumele, scormonind uneori aproape cu acribie în propria biografie, evidențiind fragilitatea umană și exprimând compasiunea, iar, pe de alta, de-a păstra la nivel formal atât cât i se potrivește din acumularea culturală. Din această perspectivă, evoluția poeziei nu e percepută ca o succesiune de salturi cuantice, un lung șir de contestări vehemente ale înaintașilor, concretizate în rupturi insurmontabile, ci ca un organism ale cărui transformări înseamnă adaptare la noi realități.

Accidentul vascular cerebral pare boala care domină întreaga lume, sintagma fiind folosită cu recurența laitmotivului. Ea bântuie în lumea biologică și nu mai puțin în lumea cuvântului Dar, dacă poezia dă expresie angoasei morții iminente, tot ea e singura care poate s-o înfrunte, să caute, oricât de irațional, de imposibil ar părea, anihilarea ei în limbaj, inventând Vascularizarea căilor: „În fiecare dimineață îmi pun ca dorință să iasă din noiembrie o apă,/ să fie o apă bună, să fie o apă mare,/ cu pojghiță din bărci și respirații de pești/ să mă strecor în toate ca să nu scap nicio bucată din cum arăt acum,/ să nu mă vadă nimeni,/ orice închegare mă va costa viața/ orice fragment pe care-l voi pierde din privire se va transforma/ în fotografie de mormânt, apoi într-o muscă/ trebuie să fim mai multe, cât mai multe, să creștem, alert, pasul.// În fiecare dimineață îl întreb pe M. cum se simte/ și el nu știe să răspundă/ ar trebui să-și audă sângele,/ așa că mama merge cu el tot mai des la mare/ unde sunetul se-aranjează în fractali și-ți face din auz o zdreanță/ apoi liniștea și zgomotul sunt o pătură,/ indiferent cum o pui dă aceeași căldură,/ mama i-a spus lui M. să se tragă de păr când nu simte deloc,/ o demonstrație a faptului că între cauză și efect se pot face salturi/ că intervențiile străine se produc deseori greu,/ doctori, ingineri, fizicieni lucrează încă la un dispozitiv ce va revoluționa/ orice grilă, rețea și idee vasculară,/ pensetele lor descoperă, pas cu pas, fiecare vinișoară bolnavă a lumii,/ totul se va remedia începând cu universul și terminând cu/ aortele tuturor celor în care, indiferent de cât timp, sângele stă.” Din căutarea unei soluții discursive vine aerul similiritualic semnalat de Aura Poenar pe ultima copertă. Atâta doar că zeul limbajului e otiosus („Sunt lucruri care se întâmplă și pentru care nu sunt cuvinte/ astfel că ești nevoit să trăiești la marginea limbajului”), accesibilă fiind doar încercarea de a ne înțelege viața, cu mijloacele limitate la îndemână („Continuăm să mergem și semănăm în urma noastră/ poteci pe care ne interpretăm viața. Noi nu, dar alții poate se vor întoarce”).

„Tensiunea existențială”, despre care vorbea Constantina Raveca Buleu, referindu-se la volumul din 2013 (în „Contemporanul”, Anul XXV, nr. 3 (744), martie 2014) străbate integral și Povești de trecere cu noi. Aici biograficul trece în prim-plan, astfel că putem sesiza atenuarea culturalului, reținerea lui în fundal, însă nicidecum anularea. Poezia câștigă astfel un plus de emoție. Dincolo de fiecare eveniment ce disturbă ceea ce s-ar putea numi o viață fericită, stă, mai angoasantă chiar, trecerea timpului, aducătoare de riduri care „se strecoară în creier”, de boală și de pierderea memoriei. Este, iată, nu doar biografia personală, ci și cea a tuturor. De aceea, poemele Adrianei Teodorescu sunt „povești de trecerii cu noi”. O încercare de a pierde onorabil în fața timpului.

_________________

* Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2018.

 

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2019, pp. 35-36]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.