Când, acuzând conducerea International PEN de elitism și încălcare a drepturilor omului, unul dintre vorbitori a propus un vot imediat pentru mutarea sediului organizației de la Londra la Tokio, am realizat că pledoaria pentru limba spaniolă nu fusese decât un mijloc de captatio benevolentiae și că lucrurile se legau între ele și căpătau sens. Numeroasele centre de limbă spaniolă din America de Sud, prezente la congresul de la Guadalajara, flatate de propunerea celei de a treia limbi oficiale, chiar dacă nu se putea realiza, urmau să voteze pentru mutarea International PEN de la englezii care se opuseseră propunerii la japonezul care o făcuse. Ceea ce se petrecea era atât de sfruntat și de sfidător încât era imposibil să excluzi premeditarea, iar, odată acceptată, premeditarea nu putea fi expresia unei simple lupte pentru putere sau a ciocnirii unor ambiții, a unor orgolii. Și atunci despre ce era vorba? De când, de unde și de ce izbucnise această nevoie de distrugere a ceva ce părea până de curând demn de respect și de admirație? În mod evident, acest scandal nu apăruse doar de câteva ore și din senin, ci era izbucnirea la suprafață a unor resentimente și uri depuse de-a lungul unei perioade de timp mai lungi. Dar atunci nu cumva, în cadrul unei crize pe care o simțeam apropiindu-se, ideea de a propune la președinția internațională o scriitoare din Est, cu biografia și bibliografia mea, era o soluție de a salva ceea ce trebuia salvat în spiritul Cartei PEN? Totuși, declarația mea de intenții aproape romantice izvorâte din aceste principii fusese sprijinită în scris de majoritatea covârșitoare a centrelor naționale, deci nu apăruse nici un semn al unei crize ascunse. În ultima zi a congresului alegerea noului președinte urma să fie un simplu ceremonial. Și deodată mi-am adus aminte ceea ce, oricât ar părea de ciudat, aproape uitasem pe parcursul zilelor tensionate de idei și confruntări: că eu eram cea care urma să fiu mâine personajul principal al ceremoniei de alegere a președintelui acestui vacarm. M-a cuprins o adevărată spaimă și, în același timp, un acut sentiment de irealitate.

Nu mai știu bine dacă cei ce se aflau la masa de prezidiu s-au retras pe rând sau toți deodată, în mod demonstrativ. Am vrut să mă scol și să ies – fără să am o idee precisă de ce urma să fac, dar cu sentimentul că trebuie să fac ceva – când am văzut-o pe Elisabeth, conducătoarea secretariatului de la Londra, o englezoaică înaltă și sobră, fără vârstă și nu atât lipsită de frumusețe, cât lăsând impresia că are cu pedanterie grijă să pară lipsită de frumusețe. Am văzut-o făcându-și loc prin înghesuială și înaintând cu un fel de determinare care părea să prevestească ceva şi îi deschidea drum. Și, într-adevăr, a urcat cele câteva trepte ale scenei dreaptă și rigidă, cu un fel de solemnitate subliminală, și s-a oprit în fața microfonului fără să spună nimic. Era evident că așteaptă să se facă liniște și, în mod de-a dreptul straniu, s-a și făcut. Iar în tăcerea realizată a anunțat fără să ridice vocea, alb, că are mandat din partea tuturor colegilor ei să anunțe că, date fiind propunerile făcute, întreg secretariatul International PEN își depune demisia. Și chiar avea în mână o hârtie pe care a vrut să o înmâneze, dar neavând cui a așezat-o pe masa goală și a coborât la fel de dreaptă și impersonală în sală.

Oricât ar părea de ciudat, când am scris că, fascinată de spectacolul confruntărilor, aproape uitasem că urmează să fiu aleasă în ultima zi conducătorul en titre al acelor dezbinări, nu am folosit o figură de stil. De fapt, nu numai eu, ci întregul congres părea absolut dezinteresat de acest ultim punct al ordinii de zi, ca și cum n-ar fi fost sigur că organizația însăși va mai exista până atunci. Acest atunci urma să fie însă a doua zi, iar eu nu mai puteam nici să amân să mă gândesc la asta, nici să-mi imaginez măcar că acest lucru s-ar putea întâmpla. În sufletul meu știam că acest lucru nu trebuie să se întâmple, tot ce se întâmplase în ultimele două zile oferea covârșitoare argumente în acest sens, dar, dacă aș fi avut față de mine însămi curajul să mă cufund și mai adânc în presentimente și subliminări, ar fi trebuit să-mi mărturisesc că niciodată nu crezusem cu adevărat că se va întâmpla. Niciodată și nici o clipă nu mă gândisem cum va fi când voi părăsi Alianța Civică pentru a mă duce la Londra, nici măcar nu era vorba de o amânare a gândului, ci de desăvârșita lui inexistență. Acum, însă, nu mai puteam nici să eludez, nici să amân. Și asta nu numai pentru că ora-limită se apropiase implacabil, ci și pentru că motivul că nu puteam să conduc o organizație despre care știam foarte puține lucruri fusese înlocuit cu un motiv infinit mai puternic: că nu puteam să conduc organizația pe care tocmai o descoperisem, fără nici o legătură cu mine, cu ideile și cu speranțele mele, și care îmi dădea o senzație de alienare care îmi făcea rău. Ideea de a înceta munca de la Alianța Civică pentru a mă implica la Londra într-una de altfel mult mai greu de definit și de îndeplinit nu mă încânta, ideea de a face același lucru la Tokio mi se părea nu numai intolerabilă, ci și absurdă.

Am urcat în camera mea ca să încerc să mă reculeg și să iau o hotărâre. Așa a început răstimpul pe care l-am numit cândva „cea mai grea noapte din viață“. Ceea ce, evident, este ridicol, și îmi dădeam și atunci seama că era ridicol, nu numai pentru că, la urma urmei, toată această poveste nu era pentru mine o chestiune de viață și de moarte, ci și pentru că faptul că nu știam ce să fac era o minciună pe care mi-o spuneam, chinuindu-mă, mie însămi. De fapt, simțeam – și simțisem încă de la început, de la București – că tot ceea ce mi se întâmpla se întâmpla pe un plan care nu aparține vieții mele și că singura mea reacție normală era să refuz să mă las integrată unei mașinării pe care n-o înțelegeam întru totul.

 Dar problema alegerii mele în fruntea unei asemenea organizații internaționale fusese din prima clipă – în ochii mei, și prin ei, în ochii celor ce mă înconjurau acasă – nu atât o problemă a mea și importantă pentru mine, cât o problemă a țării pe care în mod automat o reprezentam. Primul meu gând după ce am aflat că am fost propusă – dincolo de neliniștea și chiar spaima pentru mine însămi – a fost: „România se va afla la conducerea unei asemenea organizații internaționale“. Știam că nu este o chestiune de putere, ci de reprezentare, dar mai știam că trăim într-o lume în care a fi în vogă înseamnă mai mult decât a fi în viață. Iar după nesfârșita umilință a reportajelor din orfelinatele ca niște lagăre de concentrare, după incredibilele mineriade în care oameni ai subteranelor vânaseră pe toate ecranele lumii intelectuali, un concurs de împrejurări pe care nu-l înțelegeam pe deplin și ale cărui costuri aveam să le plătesc eu, îi oferea, iată, o mică, dar semnificativă corectură de imagine.

Sunt convinsă că puțini dintre cei ce vor citi această pagină mă vor crede și, presupunând că ar face-o, nu mă îndoiesc că le voi părea ridicolă și mă vor disprețui. Trebuie însă să fac această mărturisire pentru că numai prin ea pot explica de ce în cursul acelei nopți nu am îndrăznit să iau singură hotărârea de a-mi retrage candidatura, deși știam că o voi face indiferent ce sfaturi aș primi. Dar tocmai pentru că hotărârea mea era luată de mine, pentru mine, dar ea se răsfrângea nu numai asupra mea, ci și a imaginii țării (care nu pierdea nimic, dar ar fi putut câștiga), aveam impresia că trebuie să mai întreb pe cineva, ca și cum ar fi o hotărâre colectivă.

În mod evident, singurul al cărui sfat ar fi contat într-adevăr era Romi, dar nu aveam decât ceva mai puțin de 100 de dolari (plecasem de acasă cu 400, dar plătisem două nopți de hotel care nu mi se decontaseră încă și în zilele de la Londra cumpărasem câteva mere și un pachet de biscuiți) și nu aveam nici o idee cât ar fi putut costa o convorbire telefonică intercontinentală de la un hotel de lux.

Am optat deci pentru o variantă mai apropiată geografic și l-am chemat pe doctorul Miron Costin, reprezentantul Alianței și al Memorialului la Los Angeles, rugându-l să-mi telefoneze urgent. M-a sunat, i-am spus foarte pe scurt de ce l-am căutat și i-am cerut părerea. Dar așa cum bănuiam, părerea lui nu mi-a fost de folos. Mi-a spus tot ce știam și singură despre cât de bine i-ar face imaginii țării această întâmplare – pur formală, de altfel, încât a-i dramatiza conținutul descoperit acum era o prostie, pentru că nu conținutul, ci forma avea în cazul acesta importanță. Spre deosebire de mine, el nu avea îndoieli și nu-i era milă de mine. Oricum, din punctul lui de vedere retragerea candidaturii nici nu putea intra în discuție. Mai aveam un telefon din Mexico City al unui alt medic, fost sportiv de performanță, prieten din studenția clujeană, rămas cu mulți ani în urmă în străinătate. Nu mai vorbisem de cel puțin douăzeci de ani. Mi-a acceptat taxa inversă cu entuziasm și am putut ajunge la tema convorbirii abia după descărcarea emoțiilor, a surprizei și nostalgiei. M-a ascultat cu atenție și mi-am dat seama că a înțeles exact despre ce este vorba. Când mi-a răspuns, a făcut-o cu un fel de tristețe care m-a tulburat mai mult decât imperativele lui Miron. Mi-a spus că mă invidiază că am prilejul să fac ceva pentru țara mea, că el, deși a făcut o carieră de succes și are din toate punctele de vedere argumente să se considere fericit, se consideră neîmplinit pentru că, deși țara există pentru el în fiecare clipă, el nu are cum să existe pentru țară. Niciodată în această carieră de succes care a reprezentat aproape întreaga lui viață nu a mai fost fericit așa cum era când făcea parte din echipa care câștigase victorii pentru România.

Când m-am hotărât să fac o comandă cu Bucureștiul era trecut de trei noaptea. În clipa în care am auzit telefonul sunând acasă am avut senzația pe care o avea probabil Anteu când atingea pământul. În aceeași clipă am realizat că acesta era singurul telefon pe care trebuia să-l dau, singurul care putea să-mi întărească sau să-mi anuleze decizia. Romi a răspuns imediat, nu dormea, mai mult, aștepta telefonul de mai multe ore, simțise că am nevoie de un ajutor. A înțeles imediat despre ce era vorba și înainte chiar de a termina mi-a spus că bunul simț trebuie să primeze întotdeauna și retragerea dintr-o poveste – ale cărei date nu le dețineam în întregime, dar care, după toate aparențele, era construită din idei și interese cu care nu aveam nici o legătură – era singura reacție de bun-simț. Redusese lucrurile la o ecuație simplă și clară în care țara nu avea nici un rol. De altfel, țara n-ar avea decât de pierdut din amestecul într-o asemenea încâlceală de interese care nu pot duce la nimic bun, a încheiat el.

Uitasem pur și simplu frica de prețul telefonului. I-am spus cum aveam să vorbesc și ce voiam să propun peste câteva ore și, ca de obicei, el a adăugat ideilor mele câteva accente concrete.

Când am terminat era trecut de ora 4 dimineața. Dar mă simțeam proaspătă, ca trezită dintr-un somn rău. Am întrebat la recepție numărul camerei lui Ronney Hartwood. Era aproape 5 când i-am telefonat trezindu-l din somn, scuzându-mă și anunțându-l că am decis să îmi retrag candidatura. Apoi l-am rugat ca a doua zi să-mi dea cuvântul înainte de a se intra în ordinea de zi, pentru a anunța această decizie și pentru a face o propunere. Propunerea mea era aceea ca, dată fiind evidenta criză de identitate prin care trecea organizația, să nu se mai producă schimbarea de președinte, eu îmi retrag candidatura, iar demisionarii din secretariatul International PEN să își retragă demisiile, totul să se amâne pentru un an care să ne dea răgazul de a medita la propria noastră definiție. Pentru ca propunerea mea să poată deveni realitate era nevoie ca el, R.H., să fie de acord să mai rămână președinte încă un an, până la următorul congres care urma să aibă loc la Edinburg, în Anglia. Cred că Ronney a avut timp să se trezească pe parcursul discursului meu, pentru că atunci când m-am oprit mi-a spus că numai dacă aș fi devenit președinte aș putea înțelege cu ce nerăbdare aștepta el să fie eliberat de această responsabilitate lipsită de mijloacele unei reale autorități, dar a recunoscut că, având în vedere că situația devenise într-adevăr intolerabilă, propunerea mea ar putea fi o soluție, apoi, după o scurtă pauză, a adăugat: singura de bun-simț. Ne-am dat întâlnire la ora 9 ca să avem timp să vorbim și cu vicepreședinții și cu secretariatul până la 10, când se deschidea ultima sesiune.

Nu știu dacă R.H. a mai adormit, dar eu am căzut în somn aproape instantaneu și am dormit fericită trei ore. În mod ciudat, m-am trezit calmă, fără să-mi fie frică de discursul care mă aștepta. Am vorbit, evident, liber, iar stenograma după care a fost făcut rezumatul publicat în volumul cu lucrările congresului a simplificat totul într-un limbaj de plastic (corespondentul politically correct al limbajului de lemn comunist) care toaleta ideile și aneantiza nuanțele. Îmi pare rău. A fost unul dintre discursurile cele mai emoționante, cred, pe care le-am ținut în viață, în fața unui public pentru care nu simțeam nici un fel de empatie și căruia m-am adresat fără pic de complezență, aproape cu aversiune. Tocmai de aceea succesul repurtat – nu numai în sensul că au fost acceptate și votate toate propunerile, ci şi că faptul s-a petrecut după rafale lungi de aplauze, în timp ce de-a lungul întregii zile pe pupitrul din fața locului meu din sală s-au strâns buchete de flori – a avut ceva straniu. Am vorbit despre imaginea ideală pe care o avea în ochii mei de scriitor dintr-o țară în care PEN Clubul era interzis această organizație internațională a scriitorilor, adevărat simbol al libertății de expresie; despre neîmplinirea speranțelor mele de scriitor interzis de a fi menționat în rapoartele „Writter in prison“, şi am așezat aceste idei în balanță cu scenele de gen ale ultimelor două zile de congres. În timp ce a deveni președintele acelei organizații visate era o onoare care mă copleșea – am spus – a fi președintele acestei lupte pentru o putere care nici măcar nu există ar fi fost pentru mine un rol de compoziție pe care nu mă simțeam în stare să-l interpretez. De altfel, chiar aceste lupte dovedeau nu numai degradarea organizației, ci și criza ei de identitate, pentru că, în măsura în care este vorba de o organizație a scriitorilor adevărați, luptele pentru putere nu au nici un sens, pentru că puterea scriitorului nu e din această lume, ci din lumea cărților sale. (Țin minte că, în timp ce rosteam această frază, m-am întrebat în ce măsură este semnificantă pentru cineva care nu recunoaște trimiterea biblică și câți, oare, o vor recunoaște.) Apoi am propus ca, așa cum eu îmi retrag candidatura, secretariatul de la Londra să-și retragă demisiile și înghețarea tuturor hotărârilor până la următorul congres, rugându-l pe președinte să rămână președinte încă un an, dându-ne tuturor răgazul unei meditații asupra propriei noastre condiții.

R.H. a acceptat propunerea mea, despre care a spus că o știa de la 5 dimineața, dar i-a adăugat o idee. A propus ca peste un an, la Edinburg, să se schimbe mecanismul tradițional de alegere a președintelui și, pentru a nu se ajunge din nou la blocajul de acum, să existe mai mulți candidați, atâția câți își vor asuma riscul candidaturii.

În ultima după-amiază, liberă, a fost organizat un tur al orașului, prilej cu care am realizat că în programul pasional și încărcat, cu mesele organizate în diferitele restaurante ale aceluiași complex hotelier, nimeni dintre noi nu avusese timp, hotelul fiind în afara orașului, nu numai să vadă ceva, dar nici măcar să ne gândim că suntem în America Centrală. Dincolo de ciocnirile noastre putea să fie la fel de bine Australia sau Cercul Polar.

În clipa în care ghidul ne-a arătat din autobuz primăria orașului, încărcată de stucaturi ca un tort cu multă cremă, eu mi-am amintit că ofițerul american aștepta de la această instituție o dovadă că eu sunt eu. Uitasem cu desăvârșire. A fost o adevărată minune că o tânără mexicană din echipa de organizatori care se afla cu noi în autocarul turistic, impresionată de brusca mea disperare și de show-ul de dimineață din congres, a coborât din autobuz, în mână cu o foaie ruptă dintr-un carnet pe care eu scrisesem cele două nume despre care trebuia să se spună că aparțin aceleiași persoane, şi a reușit să găsească și să convingă un funcționar care să-i întocmească documentul. Seara la dineul de închidere a congresului am primit o foaie de hârtie elegantă, cu filigran, împodobită ca actele din secolul 19 cu stema țării înconjurată de o ghirlandă complicată, pe care scria că primăria orașului Guadalajara certifică, pe baza actelor și declarațiilor prezentate, că D-na Otilia Valeria Rusan este una și aceeași persoană cu poeta Ana Blandiana, participantă la Congresul Mondial al Scriitorilor de la Guadalajara, noiembrie 1996, și urma o semnătură complicată precedată de o liniuță oblică sub cuvântul primar.

E complicat să explic de ce, după ce am citit-o, serioasă și aproape nevenindu-mi să cred, am izbucnit într-un râs în valuri, în sensul că, în clipa în care părea să se potolească, izbucnea și mai nestăpânit. Râdeam desigur de absurditatea acelei dovezi, dar râdeam și de noaptea mea cu telefoane patriotice și de succesul în fața scriitorilor a discursului meu care era cea mai deprimată expresie a dezamăgirii pe care mi-o provocaseră; dar râdeam și de toate încurcăturile, emoțiile, aberațiile, qui pro quo-urile drumului aproape inițiatic de până la acel loc de la celălalt capăt al pământului care certifica oficial că eu sunt eu; dar râdeam și de ceea ce fusese înaintea drumului, râdeam de târgul de vite în care umblasem pe ploaie să împart sloganuri electorale și fotografii de candidați, râdeam de felul senzațional în care reușisem să adaug palmaresului de posturi și onoruri refuzate încă unul…; și de fapt râdeam pur și simplu de mine, cea care eram personajul principal și victima tuturor acestor subiecte de râs care dovedeau neobosite, mereu, faptul că eu sunt eu.

 

 

 

[Vatra, nr. 5/2019, pp. 2-4]