Emilian Galaicu-Păun – Tânărul. Parca

Din fereastra mea de la cămin se vedea, la o azvârlitură de băţ,

falnic, turnul Ostankino – ditamai ţurţur la streaşina Rusiei, tot o

„închisoare-a popoarelor”, însă cu gratii din ce în ce mai transparente –,

despre care, în trecere, Cioclea spunea: „Au şi ruşii o sculă erectă, şi aia

de beton!” (pentru mine, un ac de pick-up mai degrabă, şi Moscova –

cu Садовое şi, pe centură, БольшоеКольцо – un vinil de la firma «Мелодия»)

Gorby tocmai schimba, ferm convins c-o întoarce doar, placa.

Şi încă puteai să-ţi mar-

quez*-i poemele: „Made in USSR”.

 

Trebuia doar s-o ai, ca să poţi. Trebuia să fii Cioclea, s-o faci!

 

Peste vară căminul golindu-se, zilele mele erau tot atâtea iubite fugite cu alţii –

şi acelaşi, în geamul meu, turnul Ostankino, plop fără soţ. Cum n-a fost

an să nu se arunce în gol cineva din studenţi – şi eu tocmai scriam Levitaţii dea-

supra hăului –, Cioclea trecea să mă vadă în unele seri. În zenit,

chit că nu publicase decât nişte versuri în „Literatura şi Arta”, ori de câte ori

răsărea-n pragul meu, cu tot soarele ăla din Arles în păr şi privirea de gheaţă,

ai fi zis se-ntrupează Van Gogh – nici măcar Paul Gauguin, eu! –, de unde şi-a pus

capăt zilelor – şi nu-n zădar îşi schimbase, din Iurie în Eugen[iu], numele –, nu-

mai lumină şi gong**.

 

Cu nimic comparabilă, singurătatea căminelor în perioada vacanţei de vară –

nu tu jeunes filles en fleur, să le sorb cu privirea făcută pai; bârnă în ochii mei, turnul Ostankino –,

când deodată dând uşa – şi camera 423 – de perete, mi se-nfăţişează,

în haloul lui, Cioclea, de om care calcă pe bec, după ce că trăieşte la cea mai înaltă

tensiune – enfin! –, iar privirile ni se aprind ca ţigările, una

de la alta. Cât pun de-o cafea, se-nvârteşte prin cameră ca o pupilă-ntr-un ochi de ciclop.

După, la o cafea, ne citim ce-am mai scris, când deodată îmi cere un foarfece

şi-nainte să fi înţeles ce şi-a pus în gând, iată-mă-n cadrul ferestrei, şi Cioclea

aranjându-mi, din foarfecă, barba (trei fire de păr).

 

După treizeci de ani, în acelaşi cămin cu vedere spre turnul Ostankino.

La acelaşi geam, tragem mai multe gros-planuri din documentarul Eu,

geniu Cioclea, în lucru. Şi doar povestind cum mi-a luat, atunci, barba din foarfecă,

dau în lacrimi – l-am plâns ca pe-un mort al familiei, în 2013! –, iar gestul

lui din vara lui ’87 abia acum mi se, în toată splendoarea:

tot aşa Mallarmé îl marcase pe tânărul Paul Valéry, după care acesta

a pus douăj’ de ani, înainte să publice Tânăra Parcă, în ’17.

Iar acum, că l-am pus în – din pagină albă, A4 – tre patru

scânduri, tot ce-l mai poate-ncălzi e pământul natal aruncat cu lopata,

aruncat cu lopata, aruncat

cu lopata***.

 

Fie-i ţărna uşoară, ca mâna cu care m-a, dintr-o atingere, în poezie

____________
* celebrul reportaj al lui Gabriel Garcia Marquez, după prima sa călătorie în Uniunea Sovietică, URSS – 22.400.000 de kilometri pătrați fără o singură reclamă la Coca Cola.
** vers de Eugen Cioclea, din poemul Vine lumina.
*** finalul poemului Ce te mai poate încălzi, de Eugen Cioclea.

 

 

[Vatra, nr. 5/2019, p. 1]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.