La un moment dat, era cât pe ce să ajung actor. Pe la jumătatea anilor ’70, eram în Ploiești, student la Institutul de Petrol și Gaze, iar una din sălile noastre de curs funcționa la Palatul Culturii. Și am văzut un afiș acolo, cum că se organizează un curs de actorie condus de actori de la Teatrul de Stat. Nu te primea oricum, trebuia să dai mai întâi un examen. Pentru acel examen am pregătit o recitare din „Surâsul Hiroșimei”, de Eugen Jebeleanu.

 

Ca un pumnal ce sfâșie o piele,

un avion alunecă pe cer.

Opt și un sfert!

Mai mult nici o secundă.

Un trăsnet!

Deodată, toate ceasurile-au stat,

cu limbile-nghețate ca-ntr-o gură

încremenită.
Timpu-a murit.

Lăsați-mă să plâng, căci a murit Speranța…

 

și așa mai departe.

Vocea mea nu prea avea volum. După ce mi-am spus poezia, comisia de examen mi-a cerut să o repet cu o voce mai puternică și mai pătrunzătoare, care să ajungă, cum se exprimau ei, până în fundul sălii de spectacol. Nu am reușit decât să țip. Totuși, au dat din cap cu oarecare îngăduință și m-au primit. Eram vreo zece-cincisprezece cursanți. Și abia după primele ședințe de pregătire ne-am dat seama de ce se organizase acel curs. Aveau nevoie de niște fraieri cu care să realizeze un montaj literar-muzical pentru Cântarea României. Mie mi se repartizaseră niște versuri de Nicolae Dragoș, fiindcă nu aveam pile. Aș fi preferat ceva de Adrian Păunescu. Așa că, după câteva repetiții, am abandonat. Dar cariera mea teatrală nu s-a încheiat aici, dimpotrivă!

Douăzeci de ani mai târziu, eram director al Teatrului de Animație din Bacău. De data asta am avut și ceva pile. Teatrul de Animație fusese înființat de regizorul Petru Valter, cam pe vremea când eu recitam din răsputeri „Surâsul Hiroșimei” la Ploiești. Acest Petru Valter a fost unul din cei mai inventivi și creativi regizori din România (și nu numai, cum se spune de obicei…) în arta spectacolului de păpuși și marionete. Încă mai erau în funcție actori care lucraseră cu el, în spectacole ca „Fantezii” sau „Varietăți”, difuzate inclusiv pe postul național de televiziune și cu care făcuseră numeroase turnee în străinătate. Acum, după ’90, lucrurile se schimbaseră însă dramatic. Trupa – îmbătrânită și blazată, clădirea teatrului – dărăpănată, salariile – mici, fonduri insuficiente pentru montarea de noi spectacole. Ce dracu să faci, Doamne iartă-mă!

Mai întâi, am angajat câțiva tineri destul de talentați, i-am pus pe cei mai în vârstă să-i învețe cum să mânuiască păpușile, ca să avem cât de cât o trupă validă. Am profitat de ocazia unei zile de 8 martie, când Anca Țurcașiu a venit să cânte la un restaurant din Bacău și, cu ea cap de afiș, am organizat un spectacol cu de toate (muzică ușoară, marionete, momente lirice). Pe urmă, cu ajutorul regretatului Bogdan Ulmu, am creat un spectacol după „Povestiri hasidice” de Martin Buber. Și uite-așa, puțin câte puțin, am scos teatrul din letargie. Rezultatul final a fost că, auzind de noi niște englezi care veniseră în România cu ajutoare pentru orfelinate, ne-au propus o colaborare. Împreună cu ei, am mers pe la casele de copii din județ, ei făceau felurite donații, iar noi dădeam spectacole de păpuși, ca să-i veselim cât de cât pe cei mici.

Încă n-am ajuns la punctul culminant.

Punctul culminant a fost atins atunci când trupa Teatrului de Animație a fost invitată la un festival de vară din Anglia. Desigur, ca urmare a colaborării cu grupul de englezi care adusese ajutoare pentru orfelinate. Era în anul 1994. Aveam nevoie de sprijinul logistic, dar mai ales financiar, al autorităților locale și, cum-necum, l-am obținut. Făcând, adică, unele concesii, printre care aceea că am inclus în echipă o profesoară de limba engleză, care chipurile să facă pe interpreta. O doamnă cu pile la Comitetul de cultură, despre care am aflat pe urmă că era profesoară de română, engleza o învățase pe cont propriu – atât cât o învățase.

M-am aruncat în aventura asta cu capul înainte și ochii larg închiși (sorry, Mr. Stanley Kubric). Nu mai fusesem niciodată în Occident. Am pregătit pentru viitoarele noastre gazde mici suveniruri, și ce credeți că am cumpărat? Patru batoane de salam de Sibiu, produs la Bacău, și câteva casete cu fanfara de la Zece Prăjini (pe atunci, nu auziseră de fanfara asta decât câțiva cercetători de la Muzeul Țăranului Român). Am avut un așa de mare succes cu amândouă, încât unul dintre organizatori s-a simțit obligat să ne invite la el acasă.

Nu știam decât vreo zece cuvinte în limba engleză, fiindcă la școală am făcut rusa. Nici pe asta n-o mai știam. Am încercat să sun la ambasada din Londra, la atașatul cultural… Nu-ți răspunde nici dracu! De aici au decurs o serie de neajunsuri. De exemplu, când am ajuns pe aeroportul Heathrow, ăia nu ne lăsau să trecem la vamă, iar noi nu înțelegeam de ce. Cu mare dificultate, am reușit în cele din urmă să aflăm că trebuie să plătim o taxă de import pentru recuzita și decorurile cu care veniserăm, trei sute și ceva de lire, cu promisiunea că banii ni se vor returna după ce vom reexporta acele mărfuri (pentru ei, asta erau). Până când „translatoarea” noastră – sper că ați sesizat ironia ghilimelelor – a înțeles despre ce e vorba, a trebuit să stau de vorbă cu englezul ce ne întâmpinase la aeroport, din partea organizatorilor festivalului. „Nice weather!” zise el, privind undeva în zare. „He, he!” am răspuns.

Festivalul la care urma să participăm avea loc în Bradford, undeva în centrul Angliei, pe lângă Leeds. Multă vreme, aici a funcționat cea mai importantă bursă a lânii din Anglia – clădirea acesteia a devenit între timp centru cultural și de divertisment, aici se afla și cartierul general al festivalului nostru. Mai târziu, în anul 2015, orașul a fost declarat „the worst place to live in England”, și acuma, că știu și eu ceva engleză, pot să vă traduc: cel mai nasol oraș din Anglia. Ei, nu e chiar așa! De fapt, e un oraș cât se poate de plăcut, cu vreo cinci sute de mii de locuitori, dintre care peste o sută de mii sunt indieni, pakistanezi sau alți asiatici provenind din fostele colonii britanice. Ăstora trebuia să le prezentăm noi spectacolul „Tândală se însoară”, urmând să-i cucerim cu măiestria noastră artistică. N-aș zice că au venit chiar toți să ne vadă, dar ceva public tot a venit. Adică, mai direct spus: am avut succes! Majoritatea spectacolelor se dădeau în stradă și adunau câteva sute de privitori. Pe urmă, am fost invitați să prezentăm spectacolul și la câteva școli pentru copiii din învățământul primar. Unul din organizatori ne-a invitat la un „party” la el acasă și însuși primarul orașului ne-a primit în biroul său, am stat un pic de vorbă, he, he, ne-a prezentat sălile mai importante din palatul Primăriei. Dar bănuiesc că un merit l-a avut și Hagi. În anul acela, driblingurile sale făceau prăpăd printre fotbaliștii echipelor adverse, la Campionatul Mondial din SUA, iar englezii îl apreciau foarte mult. Am uitat să vă spun că și Dan Petrescu a jucat un sezon la echipa din Bradford.

Vedeți, nu e chiar așa cum zic unii, „the worst place to live in England”! Noi, cel puțin, ne-am simțit acolo mult mai bine și incomparabil mai importanți decât în Bacău. Eram cazați la un hotel mic, dar drăguț, aveam timp, dimineața, să vizitez orașul, iar după orele prânzului, când trebuia să montăm decorul în vreo piață, umblam prin magazinele dimprejur, ca să-mi adun oamenii. Am făcut treaba asta timp de aproape o săptămână. Când să plecăm, gazdele ne-au mai făcut o surpriză. Înainte de a merge la aeroport, am putut vizita parte din city-ul londonez, am făcut poze la Buckingham Palace și pe Tamisa, cu Palatul Westminster și Big Ben – cam asta a fost tot și ar fi fost foarte plăcut, dacă aș fi primit înapoi alea trei sute și ceva de lire, pe care le plătisem la venire. Dar nu știu ce complicații birocratice au făcut să nu le mai primesc. Și a venit un control de la Curtea de Conturi și, deși aveam acte doveditoare, mi-a imputat suma drept „cheltuieli nejustificate”, ceea ce m-a supărat foarte tare. O sută de lire era ceva mai mult decât salariul meu lunar în acea perioadă. Mi-am plătit datoria cu banii luați pe cartea „Erou fără voie” – pe atunci, cărțile încă se vindeau bine – apoi mi-am dat demisia și m-am angajat la o televiziune locală, unde primeam un salariu de patru ori mai mare. Și am lucrat acolo până când a dat Dumnezeu și CDR-ul, împreună cu Emil Constantinescu, a câștigat alegerile, prețul dolarului s-a dublat, iar televiziunea noastră a intrat în faliment. Peste alți patru ani, a dat Dumnezeu și CDR-ul a dispărut de pe scena politică. Astăzi, Emil Constantinescu este un pensionar oarecare, la fel ca mine. Bine, nu chiar la fel!

 

 

[Vatra, nr. 5/2019, pp. 5-6]