Ion Mureşan – Croaziera. Ritual pentru râs

Croaziera

„Ieri m-am întors dintr-o croazieră pe Mediterana. Am pornit de la Roma cu un vapor american, unul uriaş, cu 14 etaje. Am fost la Neapole, Atena, Istanbul, Haifa, Rodhos, Creta, Roma”. Domnul Şerban este un om masiv, cu un impecabil bun-simţ ţărănesc. Dovadă că la o zi după ce a ajuns în ţară a simţit nevoia să bea o bere într-o cârciumă modestă, de cartier. Şi că, mi-a spus: „imediat ce am intrat în casă, m-am repezit la frigider şi am mâncat o scrijea de slănină cu ceapă verde”. Şi nu este, cu siguranţă, un om sărac. Îmi povesteşte, cu o bucurie copilărească, ce minunăţii a văzut în fiecare loc. Apoi îmi mărturiseşte că a fost şi în SUA, zece zile, după care a făcut o croazieră în Caraibe. Aştept să vină rândul unei amintiri urâte. Aştept degeaba. Domnul Ş. e cuplat pe amintiri frumoase.

Pe vaporul uriaş, la bordul căruia erau vreo 3000 de oameni, nu s-a descurcat prea bine cu denumirile englezeşti ale mâncărurilor, mai ales că oferta era impresionantă şi uneori exotică. Aflând că e din România, chelnerul brazilian i-a zâmbit şi i-a spus: „Îl chem imediat pe şefu’!”. Şeful de sală, care era taman din Braşov, i-a repartizat la masă un chelner nou, care era taman din Braşov. Peste câteva zile a făcut o indigestie. A mers la cabinetul medical. Nu a reuşit să priceapă întrebările medicului, căci nu ştia cum se spune „a voma” şi „a avea diaree”. Medicul i-a spus: „Aşteptaţi, o chem pe şefa!”. Şefa serviciului medical era o doctoriţă din România. La Las Vegas a fost cazat la un hotel celebru, cu o fântână arteziană ce se ridica până pe la etajul 40 şi se sincroniza cu muzica lui Beethoven. La cazare, recepţionera i-a luat paşaportul şi a dispărut pe o uşă. S-a întors şi i-a spus că „Şefa vrea să vă vadă”. Şefa se numea tot Ş. şi era o fostă profesoară de engleză din România. L-a mutat din camera ce-i fusese rezervată într-un apartament de lux. În nu mai ştiu ce oraş, din nou a fost chemat „Şeful”. Care era director peste un şir de cinci restaurante de lux şi era taman din Ardeal. Ar trebui un mare scriitor ca să descrie ce a urmat.

Exerciţiu de imaginaţie. Orice ţară e un vapor de croazieră. România poate fi un vapor de croazieră, fie şi pentru că la bordul ei, sub căpitănia actuală, trăiesc vreo 3000 de români, care trăiesc foarte bine. România nu poate fi vapor de croazieră, fie şi pentru că nu vom mai găsi atâţia profesori, ingineri, şefi de servicii, chelneri competenţi, căci toţi pleacă şi se îmbarcă pe alte vapoare de croazieră.

Ritual pentru râs

„Te invit la restaurant! Eu plătesc. Te invit la restaurant ca să râdem. Trebuie neapărat să râd, altfel crăp. Azi era cât pe ce să fac un accident de circulaţie. Iar asta, numai şi numai pentru că nu am râs de multă vreme. Ca să râd, trebuie să beau ceva” – îmi spune vecinul Nelu, patronul unei mici benzinării.

Am acceptat. Nu mi-a vorbit nici de greutăţile firmei, de nenumăratele inspecţii care vin cu scopul unic de a-l amenda, nici de necazurile personale. Pur şi simplu, a început să spună bancuri. I-am spus şi eu câteva, bancuri vechi, unele de pe vremea lui Ceauşescu, ce mi-au trecut prin minte. Încet-încet, s-a destins, a început să privească în jur cu o anume curiozitate. Ochii au început să-i capete strălucire. De parcă în ochi avea priviri. La început a zâmbit, apoi a râs mânzeşte, apoi a prins a râde sănătos, cu poftă.

Din când în când priveam strada prin ferestrele restaurantului. Pe stradă treceau multe maşini de lux: jeepuri puternice, metalizate, mărci de prestigiu, preţuri ameţitoare. În parcare, din ele coborau oameni încruntaţi: femei frumoase, elegante şi încruntate, bărbaţi grizonaţi şi încruntaţi, tineri cu cravată şi trişti. Lux şi tristeţe. Lux şi nelinişte. Oameni care numai cu „grija zilei de mâine” nu puteau fi asociaţi. „Vezi – a zis vecinul Nelu – niciunul nu râde. Din cauza asta sunt atâtea accidente de circulaţie. Când nu vezi viitorul, te grăbeşti, calci pedala. Te gândeşti că după curbă o să vezi ceva mai departe”.

Puţin speriat, vecinul meu improvizase, poate nu pentru prima oară, un ritual. În satul meu, la o anume sărbătoare, tinerii se îmbracă în frunze, trec în alai de la o poartă la alta, oamenii ies cu găleţi cu apă şi le aruncă pe ei. E un ritual întru totul vesel, un ritual pentru a atrage ploaia, ca să nu fie un an secetos. De data aceasta luam parte la un ritual trist, pentru a obţine un rezultat imediat, vesel, subtil, imaterial: râsul. Râsul care, la rândul lui, îmi părea un ritual disperat pentru a atrage speranţa.

 

 

[Vatra, nr. 5/2019, p. 7]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.