Debutantă relativ târzie și ezitantă, suspectată mereu că preferă să-și rescrie cărțile decât să compună ceva nou, Gabriela Adameșteanu a recuperat teren și din punctul de vedere al cantității în ultimii ani. Fontana di Trevi*, cea mai recentă apariție editorială, reprezintă o continuare a romanelor mai vechi, Drumul lung al fiecărei zile și Provizorat. Centrarea asupra figurii feminine, Letiția Branea, dar și date concrete din anturajul ei (relații familiale, contexte istorice), reprezintă argumente pentru lectura acestor romane în direcția unei trilogii. Doar că, în mod evident, accentele și problematizările se modifică subtil de la o carte la alta, în funcție de vârstele biologice ale personajului central – dar și de limitele permisivității exprimării literare în funcție de epocă. Era firesc ca Provizoratul, cartea din 2010, să acceseze problematici politice rămase în fundal, ca memorie difuză a protagonistei, în volumul din 1975.

Fontana di Trevi continuă reflecția asupra relației incestuoase a politicului cu intimitatea, extrem de percutantă în Provizorat. Doar că în cel mai recent roman lucrurile se complică și mai mult, întrucât epocile vizate nu se rezumă doar la raportul dintre dictatura fascistă și cea comunistă, ci și la tulburea perioadă a tranziției românești. Ajunsă în pragul senectuții, Letiția Branea se întoarce în România pentru a-și recupera o serie de proprietăți aflate în litigiu. Doar că această reîntoarcere fizică nu e decât pretextul derulării, pe ecranul dilatat al memoriei, a unor fapte petrecute de-a lungul acestor trei vârste politice: perioada de dinainte de 1948, când unchii protagonistei au jucat un rol politic esențial în guvernul legionar, perioada comunistă, a tinereții și a dramei amoroase cu Sorin Olaru – și, nu în ultimul rând, bulversantul interval postrevoluționar, când sub vizor se află destinul familiei Morar, strâns legat de cel al Letiției.

Dinamica acestor trei vârste, coexistente în logica narativă a romanului, care practică un permanent du-te-vino întreținut de memoria fluidă a protagonistei, e complicată și mai mult de pluriperspectivism: chiar dacă inițiativa narativă nu li se cedează propriu-zis (totul stă sub incidența subiectivității Letiției), celelalte personaje intervin în discurs cu propriile istorii și puncte de vedere asupra lumii. Diversitatea vocilor, conjugată cu cea a instanțelor temporale, fac din Fontana di Trevi o narațiune deschisă, amețitor de complexă, cum puține s-au scris în ultimii ani.

Imposibil de redus la o teză – spre deosebire de o mare parte a prozatorilor din generațiile recente, Gabriela Adameșteanu nu păcătuiește prin schematizare –, romanul pune sub reflector câteva studii de caz simptomatice pentru intruziunile brutale ale destinului politic în intimitatea personajelor. Interesant e că acesta nu e redus, însă, doar la perioada propriu-zisă a comunismului, ci și la deceniile imediat următoare. Metafora centrală a romanului e de regăsit în discursul cinic moralist al lui Petru Arcan, soțul Letiției: realitățile social-politice ale României din anii ʼ40 până în contemporaneitate ilustrează bizarul caz al unor „lumi pe dos”: „Închisoarea cuiva din familie pe care înainte o ascundeai a devenit un atu. Lumile pe dos de care vorbește Petru: ce era rău într-una a devenit bine în alta și invers”, observă la un moment dat personajul. Schimbările regimurilor politice nu au echivalat cu simple treceri de la o societate la alta, ci cu rupturi de nivel, în care regulile anterioare se modifică cu 180 de grade: toate valorile valabile la un moment dat nu doar că sunt negate, ci întoarse cu capul în jos. Romanul e o excelentă meditație ficțională cu privire la fragilitatea individului prins între mișcările tectonice ale istoriei, care-i rescrie permanent biografia, afectându-i în mod cât se poate de direct prezentul. Ascensiunea și declinul social al Letiției Branea, dar și al familiei Morar, depind în mare măsură de reinterpretarea brutală a realității odată cu trecerea de la un regim la altul. „Adevărul familiei Morar” se schimbă în funcție de epocă, notează la un moment dat naratoarea: victime ale unor dosare încărcate înainte de 1990 din cauza legăturilor unor membri ai familiei cu Europa Liberă, aceștia devin personaje bine cotate la bursa socială imediat după 1990, când anticomunismul fanatic face ravagii. Pentru a deveni din nou nesemnificativi, atunci când ideologia anticomunismului cade în desuetudine. Romanul expune pe deplin această criză a „adevărurilor multiple” și a încercării, câteodată vinovată, alteori disperată, a individului de a-și reajusta destinul la ideologia de moment. De aceea, România de după 1940, constată amar raisonneur-ul cinic al romanului, același Petru Arcan, e țara „biografiilor falsificate”, în care fiecare individ încearcă să-și ajusteze existența la modelul moral oficial.

Această intervenție brutală a ideologiei în viața de zi cu zi – o problematică constantă a „omului din est” – provoacă, pe de o parte, fracturi la nivelul identității. La fel ca în celelalte romane, Letiția Branea e un personaj nesigur, disputat permanent de mai multe identități: trecutul îi parazitează permanent prezentul, iar exilul nu face decât să-i alimenteze acel mal du pays. Remarcabile – și de un dramatism rareori atins în scrisul Gabrielei Adameșteanu – sunt paginile în care Letiția își rememorează dubla umilință (aceea de a fi părăsită de bărbatul iubit și de a fi nevoită să recurgă la avort în regim de ilegalitate), pe fundalul peisajului apocaliptic al Cutremurului din 1977. Senzația de biografie pierdută, dacă nu confiscată în întregime, persistă în reflecțiile amare ale femeii ajunse la senectute: „Am îmbătrânit fără să fi ajuns adultă, tot mai tânjesc după o mamă, deși, la vârsta mea, aș fi putut să fiu bunică”. Pe de altă parte, imposibilitatea de acces la propria identitate fără bruiajul permanent al ideologiei e responsabilă de o stare de insecuritate socială extremă. Sub lentila Gabrielei Adameșteanu, România nu e doar țara „biografiilor falsificate”, ci și țara suspiciunii generalizate, în care „mereu cineva știe mai mult decât tine și te trezești gol în fața lui”. Tema secretelor murdare ale familiei, consacrată de romanele Hortensiei Papadat-Bengescu (una dintre modelele indiscutabile ale prozatoarei), e extrapolată de Gabriela Adameșteanu la nivelul întregii societăți – și intens colorată politic: fiecare personaj are câte un schelet în dulap, bine ascuns de ceilalți și care-l face mereu vulnerabil. Sultana Morar e „o fecioară despletită” a comunismului, rezultată din mezalianța dintre victimă și torționar din timpul colectivizării din anii ’50 – tatăl moare în închisoare, iar copilul e adoptat de ofițerul persecutor.

Probabil că cele mai valoroase pasaje ale romanului sunt cele referitoare la perioada tranziției, cu atât mai mult cu cât ecuațiile ideologice se multiplică: anii ʼ90 sunt anii de fărâmițare absolută a ideologiilor, în care memoria comunismului intră în conflict cu cea a fascismului, prezentul e disputat de foști nomeclaturiști, nostalgici și progresiști, socialismul intră în conflict cu capitalismul, ideologia celor rămași în țară se ciocnește de cea a exilaților. Printr-o permanentă rotire a perspectivelor, romanul înscenează, fără edulcorări și fără tezisme, toate aceste clash-uri identitare ieșite dintr-odată la suprafață de sub oala sub presiune a omogenității totalitariste. Fontana di Trevi e, fără îndoială, una dintre cele mai profunde reprezentări ficționale ale tranziției românești, cu atât mai mult cu cât Gabriela Adameșteanu nu apelează la reprezentări fantasmagorice, ci – putem ghici în relieful textului – la experiența de jurnalist politic, capabil să descifreze întreaga partitură de tipologii umane și sociale ale tranziției. Nu există personaj în Fontana di Trevi care să nu-și dispute și să nu-și delimiteze permanent propriile opțiuni ideologice – devenite extrem de complexe în Babelul democrației românești post-revoluționare. Fenomenul anticomunismului postfestum, migrația și noul capitalism devin tot atâtea prilejuri de delimitări și de ciocniri între personaje – însă nu teoretizate intens și fals ca în alte romane, ci integrate excelent în câte o replică sau un fapt anecdotic semnificativ. Realitatea românească postrevoluționară e radiografiată fără milă și fără menajamente față de marile mituri, în acest roman sceptic față de orice formă de fanatism ideologic: căci Fontana di Trevi deconstruiește în aceeași măsură – prin argumentele personajelor sale, extrem de tăioase și de inteligente, fiecare – nu doar aberațiile comunismului, ci și fanatismul cvasireligios al Pieței Universității; nu doar izolaționismul dinainte și de după Revoluție, ci și ipocrizia celor plecați dincolo, pentru care România e „țara corupției unde îngrijirile stomatologice sunt mai accesibile”. Nici problematica diasporei inteligente nu rămâne nedezbătută: tinerii luminați, care reușesc dincolo, au avut în primul rând șanse superioare aici.

Greu de cuprins într-o cronică semnificațiile supraetajate ale acestui narațiuni… N-am dezvăluit nimic din trama ei propriu-zisă (căci ea există, dincolo de această radiografie de medii și ideologii) tocmai pentru a nu răpi cititorului plăcerea de a o descoperi. Mă rezum doar la a spune că Fontana di Trevi e cel mai bun roman al Gabrielei Adameșteanu după Dimineață pierdută și unul dintre cele mai curajoase și articulate construcții ficționale din ultimii ani.

___________

*Gabriela Adameșteanu, Fontana di Trevi, Polirom, Iași, 2018.

[Vatra, nr. 5/2019, pp. 19-20]