Apărut la cinci ani distanță de la trecerea în neființă a scriitorului optzecist Alexandru Vlad, „Aripa grifonului”* reprezintă o reeditare a volumului de debut al acestuia, incluzând, totodată, un cuvânt-înainte semnat de Ion Mureșan, un studiu introductiv generos, aparținându-i editorului Andreea Pop, o serie de proze scurte, care nu au mai fost incluse în volum, referințele critice reprezentative apărute în diverse reviste de specialitate, culese în ordine cronologică, și câteva fotografii sugestive din arhiva familiei, care evidențiază momente din viața prozatorului.

Fiind unul dintre cei mai importanți scriitori echinoxiști, Alexandru Vlad, Povestitorul din eseurile bunului său prieten Ion Mureșan, a stârnit interesul criticilor, care au sesizat încă de la debut „profesionalismul său desăvârșit”, profesionalism vizibil la nivelul analizei profunde ce străbate paginile prozei sale. Interesant cum după aproximativ patru decenii, Alexandru Vlad rămâne, în opinia Andreei Pop, „un caz insuficient explorat”, motivul fiind caracterul universal al prozei sale, ce rezidă din apelul la teme recurente și sugestive pentru viața de zi cu zi. Faptul că permite rezonarea lectorului cu problematicile aduse în discuție în „pășunile lingvistice” surprinse, în care ochiul său analitic reușește să se piardă, deconstruind în detaliu, îi asigură un loc aparte în rândul preferințelor cititorilor, volumul de față reprezentând, potrivit aceluiași editor, „promisiunea sa cea mai curajoasă” că este un reprezentant elocvent al optzecismului și al literaturii române, promisiune materializată în cele patru decenii în care se pune în slujba scrisului.

Deși evazionismul său atrage o independență de scena literară bine coagulată, Alexandru Vlad reușește să rămână în cărți, preocuparea criticilor pentru dedesubturile prozei sale fiind ilustrativă. De precizat analiza Andreei Pop, care reușește să deconspire direcțiile interpretative principale ale prozelor debutului, în studiul său introductiv, intitulat sugestiv „Niște genealogii afective”. Cu alte cuvinte, Andreea Pop spune cam tot ce ar fi de spus, plecând de la biografia scriitorului (copilăria, Clujul studenției), de la metamorfoza viziunii sau de la influențele lecturilor (anglo-saxone și transatlantice), care își pun amprenta asupra scriiturii sale: „ajunge, printre alții, la Updike, o descoperire importantă pentru că povestirile scriitorului din Reading, Pennsylvania, vor pune în mișcare, încet, angrenajul propriilor creații, după cum va mărturisi mai târziu, când își va admite insistența cu care îl imita atunci când începuse să își scrie primele nuvele.”

În ceea ce privește volumul de debut, publicat pentru prima dată în 1980, acesta cuprinde cinci texte, care, în ciuda faptului că reprezintă cinci povestiri distincte, au un element comun – rememorarea. Eroii din prozele volumului pleacă într-o călătorie de recuperare a trecutului, care solicită la maximum mecanismele memoriei. Astfel, Alexandru Vlad se îndreaptă către spațiul rural, un spațiu în care domnește simplitatea, dar în care trăirile personajelor sunt intense și definitorii pentru formarea lor și pentru felul în care percep, ulterior, confruntarea cu citadinul. În procesul de rememorare atribuit feluritelor personaje, este evidentă suprapunerea scriitorului peste personajele-narator, care devin nici mai mult, nici mai puțin decât niște alter egouri ale scriitorului. Astfel, în „Vara libelulei”, „manifestul nevoii de poveste”, după cum îl încadrează Andreea Pop, naratorul este „tocilarul” sau „ochelaristul”, care nu le are cu sudarea cuvintelor, discursul său fiind încă presărat cu fisuri și neatingând nivelul mult-râvnit al povestitorului iscusit, deținut de Horea: „Aș vrea să pot relata cu farmec una din poveștile sale, pe scurt, măcar, sau să încarc cu tensiune o primă frază (…) Dar când recitesc, o simt rarefiată, îmi dau seama că, la urma urmelor, am scris o prostie sau o banalitate.” Naratorul din următoarea povestire, „Racursiu,” este un profesor „tânăr și fără experiență”, care se inițiază în carieră pe meleaguri rurale și care este conștient încă de diferențele existente dintre realitate și ficțiune: „Am învățat să fac distincție între experiența livrescă și cea directă, cărțile nu mai au la mine credit nelimitat.” Tot această funcție este deținută și de Virgil, prins în mrejele lecturilor din Cehov sau din tragediile grecești, care îl ajută să explice realitatea. „Scurtă vizită acasă” și „Aripa grifonului” aduc în prim-plan un autor ale cărui opere au fost publicate. În ceea ce o privește pe cea din urmă, aici avem de-a face cu un autor care își revizitează o producție literară, făcându-și o self-analysis tranșantă. Printre elementele aduse în discuție, de menționat calitățile unui prozator valoros sau raportul dintre realitate și ficțiune: „Am ridicat ochii de pe foi și nu m-am putut abține să nu zâmbesc. Discuția aceasta este contrafăcută, îmi dau seama fără să mai încerc să mi-o amintesc, poate una din puținele care nu au avut loc între noi, pentru că Marin Preda și romanul său erau prea aproape de subiectele de examen și asta era destul ca să fie exclus. Nu știu de ce am improvizat-o și, așa, rigidă, acum pare și mai neatentă, dar e cu totul în spiritul celor care au avut loc.”

Remarcabil cum aceste proze coboară în viața obișnuită și reușesc să spargă în bucăți aparentul banal, deconspirând și analizând în detaliu fiecare celulă a întregului. Un proces migălos, solicitant, rezultatul fiind o serie de povestiri reflexive, un soi de simfonii ale trecutului, care pătrund în prezent, simfonii care se simt, nu doar se ascultă. Și aici îi revine meritul prozatorului, care e departe de direcțiile ironice sau parodice promovate în operele contemporanilor, făcând apel la elemente naturaliste sau analizând prin lentila discretă a moralului faptele descrise. Prin urmare, acesta alege să se piardă în descrieri ample și poetice ale personajelor sau ale spațiului (satul, orașul), descrierea Clujului din „Scurtă vizită acasă” fiind sugestivă în acest sens: „Clujul, cu frumusețea lui reală și destul de severă, este unul dintre acele orașe care-și obligă oamenii să trăiască într-un ritm citadin specific, pe care-l păstrează din timpuri ce constituie memoria orașului, nu a oamenilor, mulțimea aluvionară a studenților conformându-se (…) ei, care stau aici exact atâția ani cât să se obișnuiască și să-l regrete o viață (orașul se suprapune aproape geometric cu această perioadă din viața fiecăruia), expansivitatea grupurilor fiind proporţional invers cu toamnele și iernile cețoase, străzile înguste, clădirile igrasioase și vechi.” Acest pasaj nu este singular, căci în mai toate prozele, descrierea este modul de expunere dominant. Scriitorul nu optează pentru o desfășurare amplă a evenimentelor, aceasta fiind, fără doar și poate, plasată pe o poziție secundă.

După cum precizam și la început, pe lângă cunoscutele povestiri incluse în volumul iniţial, cel de față cuprinde texte nepublicate anterior, în secțiunea Addenda. Este vorba despre cinci povestiri (Lupul, Minciuna. O dispariție anunțată, Incident matinal, Eu și chiriașa dinaintea mea și Scurtă vizită acasă), unele publicate în revista Vatra, după moartea scriitorului, altele „inaugurate” în volum – Incident matinal și Scurtă vizită acasă, după cum reiese din nota editorului. Noutatea acestora vizează abordarea mai incisivă a socialului. Vizând moartea, dispariția sau perioada studenției, cu toate lipsurile și problemele, trăirea este amplificată și atinge cote maxime, după cum reiese din finalul povestirii Eu și chiriașa de dinaintea mea: „Am aruncat sandalele cu furie, așa cum aș fi aruncat și dulapul meu cafeniu, perna mea tare și soioasă, cuierul pe care scrie peg, chiar și scaunul care scârțâie și totul, dacă n-aș mai fi avut nevoie de ele. Da, am fost tare furios și în seara asta o să beau un chil întreg de vin și de știu că n-o să mai pot bea nimic toată săptămâna.”

Privite în ansamblu, prozele aduc în prim-plan personaje complexe, dominate de conflicte interioare care vizează diverse paliere (cariera, iubirea, prietenia) și care își pun amprenta asupra existenței lor. Dincolo de acestea, sunt vizibile predilecția pentru rememorare, descrierea amănunțită a elementului natural și, de asemenea, jonglarea cu ruralul și citadinul, cele două spații dominante și definitorii pentru fișa identitară a personajelor. Toate acestea transformă volumul într-o lectură savuroasă, la aproape patru decenii de la publicarea inițială și la cinci ani de la moartea scriitorului. Firește, un rol important îl joacă și formula inedită a noului volum – primul din seria de „opere” complete -, care își propune să îi familiarizeze pe lectori măcar cu o parte din opera scriitorului, subliniind încă o dată importanța lui Alexandru Vlad în tabloul literaturii române.

________

* Alexandru Vlad, Opere, I, Aripa grifonului, Editura Charmides, 398 pagini

[Vatra, nr. 5/2019, pp. 22-23]