Dacă în ultimele două decenii critica literară românească (tânără, în speță) pare să reușească o benefică racordare la orizontul cercetătorilor și universitarilor din Occident, mă refer aici la despărțirea de tradiția unor istorii cu mize de exhaustivitate, de obiceiul toxic al transferului cronicii literare în discurs cu pretenții de științificitate ș.a., unele volume de critică extrem-contemporane vin totuși să ne aducă aminte că unele reflexe mor greu. Cazul studiului lui Florin Oprescu, Romanul românesc și morfologia puterii*, nu este diferit. Volumul se înscrie, aproape fără rest, într-o zonă a criticii literare aflate în grav decalaj față de cea actuală (prin actuală înțeleg studiul literaturii cu tool-uri teoretice actualizate, metode științifice riguros respectate etc.), având pretenția unei exhaustivități cel puțin curioase pentru ora actuală: volumul urmărește traseul literaturii române din zorii romanului românesc până la proza anilor 2000.

 Volumul lui Florin Oprescu are un subiect trendy: relația dintre literatură și ideologie, problemă intens dezbătută, în volum și în jurnale de specialitate, după 2010 (studiile despre comunism sunt, de cele mai multe ori, focarele care generează acest tip de dezbatere). Deși o teză bună, ofertantă la o primă vedere – analiza dinamicii create între instituțiile statului și cea a literaturii, Florin Oprescu își formulează premisa, după părerea mea, cam extremist: „Interesul analizei morfologiei puterii în narațiuni din perioade diferite este astfel determinat de convingerea că romanul a reprezentat formula predilectă a unor conștiințe artistice superioare care și-au trădat istoria, și deci puterea, plasându-se mereu într-o poziție de samizdat (…) literatura este un discurs inevitabil subversiv prin raportare la o cultură a excesului de putere”. Afirmarea unei dimensiuni inerent subversive a romanescului în raport cu puterea politică – din orice vreme – nu este în sine condamnabilă; cel puțin îndoielnică este, însă, raportarea lui Florin Oprescu, pe tot parcursul volumului său, la roman ca la un produs eminamente ideologic. Tipul de angajare pe care autorul îl are în discuția despre condiția literarului este asumat polemic la adresa celor care „au încercat legitimarea ideii unei «autonomii» estetice a acestuia, deci au argumentat ideea literaturii ca un discurs paralel sau cel mult indirect asupra societății”, demersul lui revendicându-se exclusiv de la sociologie și filosofie, formulat ca un close-reading al microstructurilor romanelor vizate și o analiză old school a limbajului romanesc, în virtutea demonstrării, cu orice preț aș zice, a caracterului politic al acestuia.

Reluând ideea decalajului acestui volum față de evenimentele critice contemporane, una dintre problemele majore ale cercetării de față este aparatul critic pe baza căruia autorul își construiește argumentația. Un simplu survol al bibliografiei volumului lui Florin Oprescu arată că cea mai nouă referință utilizată de autor în demersul său analitic este Nicolae Sfetcu, Fizica simplificată (București, Createspace, 2014), cu excepția unui studiu propriu din 2015 (The Power and Subversiveness of Literature: The Romanian Case, în „Art and Intercultural Dialogue”), din care volumul de față valorifică mai multe elemente. O apetență pentru studiile de vulgarizare a științelor reale se insinuează pe parcursul cercetării. În virtutea demonstrării, cu arme și bagaje sociologice și structuraliste, a tezei conform căreia limbajul literaturii „creează legătura cu lumea, cu contextul comunicațional, dar mai ales ruptura de acesta”, autorul se lansează în următorul argument: „În Gramatica limbii române din 2008, Gabriela Pană Dindelegan afirma că «Diateza este o categorie sintactică și pragmatică, interesând atât verbul, cât și ansamblul propoziției, întrucât angajează verbul și actanții lui (…)» Dacă din punct de vedere sintactic diateza exprimă o relație clasică între Verb-Subiect și Complement direct sau Verb-Subiect, din punct de vedere modal și pragmatic «diateza realizează o deplasare a interesului comunicativ de la Agentul-Subiect spre Pacientul-Subiect, spre procesul însuși, fără referire la actanți/argumente»”. Câteva pagini de referințe gramaticale mai târziu aflăm că miza acestui excurs didactic a fost inaugurarea unei analize a romanelor după criteriului relației Subiectului în raport cu Puterea (puterea activă a subiectului la Nicolae Filimon, pasivizarea subiectului în fața puterii la Marin Preda etc.). Asemenea clivaje teoretice, fracturi de logică și lansări în citate cu mize misterioase din studii de specialitate ce transpar din acest segment de analiză sunt simptomatice pentru întregul volum. Parada de referințe din știință, filosofie, sociologie și istorie rareori duce la o legitimă justificare a unui demers interpretativ sau altul. Cercetarea este nenecesar încărcată cu excursuri laterale și care dau o neplăcută senzație de plutire în derivă.

Periodizarea obiectului cercetării face ca exercițiul lecturii acestui volum să fie mai puțin obositor, arhitecturile interne ale capitolelor și subcapitolelor însă dau o senzație constantă de confuzie și denotă, cred, pe lângă o naivitate interpretativă, o lipsă de maturitate a cercetării. Mă opresc la partea dedicată romanului interbelic, segment care pornește de la premise precum substituirea determinismului social cu cel psihic ca eveniment catalizator al romanului canonic românesc, preluând ipotezele de la Carmen Mușat, ale cărei studii despre romanul interbelic Florin Oprescu le citează aici masiv, împletite cu considerațiile unui Jeffrey Herf, Thomas Kuhn (deși folosește greșit termenul de paradigmă) sau Hugo Friedrich despre modernitate. Canonul interbelic e discutat prin lentilele unui Lovinescu, Gherea sau, mai puțin, Nicolae Manolescu, la care adaugă o largă masă de citate din mai tânăra generație de comentatori ai interbelicului: Paul Cernat, Ioana Pârvulescu, Doris Mironescu etc. Ceea ce nu reușește discursul lui Florin Oprescu este să fie coerent cu propriile mize. Pornind la drum cu o analiză a romanului lui Max Blecher, Întâmplări din irealitatea imediată, Florin Oprescu ratează ca recitire cu concluzii sau deschideri noi a romanului, ca sinteză-instrument, coerentă, a receptării lui Max Blecher și ca analiză relevantă a dinamicii romanului lui Blecher cu puterea politică, așa cum promite volumul.

Analiza romanului anilor 2000 pornește dintr-un loc și mai curios, anume dinspre Foucault și teoriile lui referitoare la spațialitate, anexate studiilor de geografie literară. În siajul acestora, autorul desparte romanele în „proze heterocronii” (Pupa russa, Animalul inimii, Întoarcerea huliganului etc.), „proze utopii ale imaginarului personal” (Orbitor, Cruciada copiilor, Matei Brunul), „proze heterotopii ale istoriei” (Raiul găinilor, Sunt o babă comunistă, Noapte bună, copii! etc.). Analiza lui Florin Oprescu, deși face dovada unei incontestabile erudiții, rămâne totuși mai degrabă naivă și opac formulată în comentariile critice. De pildă, vorbind despre Herta Müller și Norman Manea, autorul notează: „Aceste heterocronii sunt mai mult decât simple anamneze, adică istorii ale unor maladii colective provocate Subiecților de excesele istoriei și de presiunile acesteia de manipulare a memoriei colective. Romanele biografice ale celor doi autori sunt reconstrucții biografice subiective, analepse ale memoriei personale pentru reconstituirea unei memorii autentice, iar frontiera de gen devine un instrument privilegiat pentru că astfel se arată doar ceea ce fusese ascuns, în căutarea unei autenticități a trecutului”, sau, despre romanele lui Dumitru Țepeneag, Radu Pavel-Gheo, Dan Lungu ș.a.: „Prozele heterotopii ale istoriei sunt cele care construiesc istorii în prezentul scriiturii, prin suprapunerea și observarea impactului trecutului rememorat asupra prezentului. Acestea sunt romanele reminiscențelor, după definiția dată de Paul Ricoeur (…). Neorealismul acestor romane creează impresia de cufundare într-o realitate obsedantă care consumă energiile personajelor”.

Un volum burdușit de referințe, Romanul românesc și morfologia puterii, nimerește, după regulile probabilității, câteva considerații și microsinteze valabile. Cu toate acestea, în spatele liniei, Florin Oprescu nu reușește să livreze un produs nici valabil ca demers critic, nici vandabil ca instrument. Cele câteva puncte forte se topesc, la finalul lecturii, într-un discurs critic mult prea diluat.

______________

*Florin Oprescu, Romanul românesc și morfologia puterii, Institutul European, Iași, 2018.

[Vatra, nr. 5/2019, pp. 23-25]