Critica lui Gheorghe Grigurcu îmbină rigoarea şi acolada stilistică; discursul interogativ-vehement încorporează în structura sa de adâncime rigoarea, nevoia de ordine, de echilibru, demonstraţia fiind de multe ori transpusă în fervoarea unei scriituri dense, abundente. Pe de altă parte, autenticitatea ideaţiei e hrănită de fascinaţia apropierilor, de voluptatea relaţionărilor, îndelung complicate, prin sugestii şi resorturi livreşti sau asocieri neaşteptate, puse deopotrivă sub semnul eficienţei şi al contemplaţiei. Gheorghe Grigurcu e, astfel, un calofil ce-şi măsoară cu moderaţie ardenţa „metaforelor” şi îşi obiectivează efuziunile, cultivă ostentaţia în cantităţi rezonabile, se dedică rafinamentului în proporţii juste, mizând pe o retorică a sugestiei critice şi pe un resort polemic. Comprehensivitatea e calitatea primordială a criticului, prin deschiderea spre formule estetice variate, privite cu elan negator sau cu impuls empatic. Exigenţa, disponibilitatea, spiritul polemic şi dispoziţia jubilatorie, fineţea şi geometria – sunt antinomiile care definesc scrisul lui Gheorghe Grigurcu. Critica devine, astfel, pentru Grigurcu un discurs esenţial ce interoghează rosturile literaturii, tiparele moştenite, modelele prestabilite, refuzând mortificarea, teoretizarea stearpă şi exaltând contactul nemediat cu textul literar.

În ciuda apetenţei calofile, a expresivităţii baroce, a stilului rafinat pe care îl degajă, textele critice ale lui Gheorghe Grigurcu au ca punct de plecare un impuls polemic; ele îşi refuză încremenirea în admiraţie, ipostaza neutralităţii incapabile să sesizeze dinamismul, articulaţiile concrete ale operei literare. Polemica e, zice criticul, „forma cea mai animată a dialogului unei culturi cu sine”, ea având posibilitatea de a restabili adevăratul metabolism al unei culturi: „Oricât de pasionale, de insolite, de injuste ar avea aerul că sunt, dezbaterile polemice stau la baza sintezelor necesare, care devin apoi ferventul unei noi mişcări dialectice. La o imagine dreaptă şi statornică a unui moment literar se poate ajunge nu prin evitarea pudibondă a discuţiei, prin sistematica eliminare a tonului pamfletar, ci prin însumarea opiniilor exprimate leal, în raport cu chestiunile reale ale existenţei literaturii (…). Căci dacă poezia este indiciul suprem al profunzimii, polemica reprezintă etalonul vitalităţii unei literaturi”.

Intransigenţa morală, acuitatea explorărilor sunt mai relevante în cărţile publicate după anul 1989, cărţi în care criteriul etic e dominant. În A doua viaţă (1997), Gheorghe Grigurcu exprimă un crez artistic şi etic expus cu limpezime, căci „a doua viaţă” nu e altceva decât viaţa postumă a autorilor – „o viaţă ideală, scutită de circumstanţele actuale, de o critică supravegheată, precum cea din perioada totalitarismului”. De fapt, criticul mizează pe libertatea de opţiune a actului exegetic, repudiind ingerinţele de orice fel care au subminat exerciţiul critic în perioada totalitarismului. Libertatea de opţiune răzbate din paginile cărţii, în care sunt reevaluate figuri de prim-plan ale culturii şi literaturii române, prin prisma raportului dintre estetic şi etic. Nae Ionescu, Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, G. Călinescu, T. Vianu, I. Negoiţescu, I.D. Sârbu, Petre Ţuţea, Mihail Sebastian – sunt personalităţi ale literaturii şi culturii române pe care criticul le analizează cu probitate, documentat şi ferm, în intenţii, demonstraţii şi concluzii.

Figura lui Nae Ionescu, eliberată de zgura afectivă a admiratorilor şi prozeliţilor, e percepută din perspectiva trăsăturilor proeminente ale filosofului, criticul schiţând sumare conexiuni cu activitatea sa social-politică, dar remarcând şi valenţele demonice, luciferice, voluntariste: „Contradictorie, teribilistă, apelând nu o dată la elementele sado-masochiste ale ororii, ale gustului pentru inacceptabil, demonia lui Nae Ionescu prezintă totuşi o tenebroasă ingenuitate. Artificiul derutant şi seducător al gazetăriei sale e produs în laboratorul propriu, nu în cel al unui partid. Singura dictatură pe care a acceptat-o a fost cea a conştiinţei sale anxios-orgolioase, profund inconformiste, înclinate spre gratuitate. Nae Ionescu este una dintre cele mai misterioase personalităţi ale culturii noastre”.

Pagini substanţiale sunt consacrate lui Cioran, privit cu obiectivitate. Tânărul Cioran, Dionisiacul Cioran, Cioran „mistuit de dorul paradisului”, Cioran sau extazul îndoielii, Caragiale şi Cioran, Glose la Cioran, Cu noi, Triumful lui Cioran etc. – sunt etape ale unui parcurs spiritual, schiţe ale unui portret fragmentar în care se regăsesc tensiunile interioare, pornirile extreme, patosul lucidităţii, imperativele unei etici negatoare, neconcesive: „Cioran rămâne, notează exegetul, în continuare printre noi, cu noi, ca un rebel pios, ca un convulsiv calm, ca un demolator insuflat de scrupule constructive. Aidoma unui mare spirit proiectat pe ecranul lumii, care ne-a oferit posibilitatea de a-l cunoaşte mai bine, care ne-a învăţat că nici o gnoză în profunzime nu poate fi scutită de riscuri, jertfe, suferinţe”. Sau, în altă parte: „Opera lui Cioran restabileşte negaţia în termenii ei autentici. Acest fapt reprezintă o descătuşare a spiritului, am putea zice fără precedent la noi, o recuperare a libertăţii lăuntrice, care nu se poate obţine, uneori, decât prin gesturi paroxistice”.

Mircea Eliade, cu intermitentele oscilaţii între istorie şi metafizică, e perceput de Gheorghe Grigurcu prin prisma vocaţiei raţionaliste, a unei atitudini detaşat-contemplative, dar şi prin „febrilitatea” actului de cunoaştere, stabilindu-se o relaţie antinomică: obiectivare/ empatie: „Încercând, după cum am văzut, să «înţeleagă» fenomenul, îl asimilează până la stratul reflexelor sale de gândire. Se transpune, cu desăvârşită bună-credinţă, în câmpul lui de iradiaţie, se lasă modelat de acesta. Transparenţa auctorială e un mod de adeziune. Febrilitatea cunoaşterii se însoţeşte cu atitudinea contemplativă, care exprimă deja un chip de a interioriza obiectul cunoaşterii”. „Însemnările” despre G. Călinescu propun un contur relativizant al personalităţii „divinului” critic, cu unele motivaţii psihanalitice, pentru „glacializarea, incredulitatea, înclinaţia spre bufonerie, toate gesturile extravagant speculative, ascunzând sumbreţea”, notându-se şi compromisurile autorului Istoriei literaturii române… în perioada „obsedantului deceniu”. Regăsim aici un portret memorabil prin observaţie acută şi concizie, cu linii blazate, maladive: „Avea obrajii cărnoşi-căzuţi, de nuanţă cenuşie, ce puteau fi deopotrivă ai unei bunăstări defuncte ori ai unei stări patologice, care tindea a-i deforma fizionomia, totuşi încă misterioasă, de-o bogată expresivitate. O incrustaţie fin variabilă de umbre şi lumini, în care conta tot mai mult umbra”.

În ansamblul lor, cărţile lui Gheorghe Grigurcu se impun prin alura lor demistificatoare şi relativizantă, criticul plasând unele valori ale literaturii române în peisajul de penumbre morale şi sociale pe care l-au străbătut. Sunt fixate metamorfozele, îndoielile şi „ezitările” lor, iar compromisurile, demisiile morale ale unor cărturari i se par criticului mult mai grave decât cele ale oamenilor simpli: „Suntem dintre cei ce socotesc că oportunismul unui mare creator e mai grav decât cel al unui om de rând. Nu în sine, deoarece raportul intrinsec dintre virtute şi viciu rămâne neschimbat în economia fiinţei, indiferent de contextul axiologic al acesteia, ci prin efect social. Răsfrângerea sa asupra obştei, în prezent şi viitor, e mai nocivă”. Critica lui Gheorghe Grigurcu are o funcţie clarificatoare şi constructivă, în măsura în care ea restaurează, cu nuanţări şi corecţii etice, figuri şi opere ale literaturii române, dezavuând prejudecata admiraţiei necondiţionate, în spiritul unui adevăr incoruptibil şi neconvenţional.

[Vatra, nr. 5/2019, pp. 92-93]