Mihnea Bâlici – Postumanismul românesc

Cu câteva excepții (anume articolele coordonatorului și al lui Carmen Borbély), volumul Postumanismul cuprinde toate articolele pe această temă publicate acum doi ani în dosarul revistei Vatra (nr. 3-4, 2017, p. 82-132). Având în vedere absența postumanismului din discuțiile culturale și academice „oficiale” din spațiul românesc de după 2000, acest fenomen a reprezentat până nu demult mai degrabă o nișă teoretică, un exotism conceptual, rămas neclarificat și neproblematizat, decât o direcție propriu-zisă de studiu. Acestei necesități de sistematizare îi răspunde colecția de eseuri de față. Trebuie spus din capul locului că volumul nu excelează în a oferi o perspectivă inteligibilă asupra subiectului și nu ar putea reprezenta o referință bibliografică pentru un potențial studiu despre postumanism. De această dată, formatul de dosar nu se dovedește avantajos temei de discuție. Majoritatea studiilor reprezintă introduceri scurte și inconsistente, care frecventează și sintetizează, în mare, aceeași bibliografie: Francis Fukuyama, N. Katherine Hayes, Donna Harraway și Rosi Braidotti sunt numele cele mai citate. Aș spune că traducerea celor mai importante studii internaționale pe tema postumanismului s-ar dovedi mai utilă decât elaborarea unor inventarieri panoramice, de multe ori incongruente și decontextualizante. Alte articole se poziționează, mai mult sau mai puțin vehement, împotriva postumanismului – aceste problematizări sunt importante, însă, de cele mai multe ori, provin dintr-o neînțelegere a ceea ce înseamnă postumanismul (neînțelegeri existente și în tezele pro-postumane). Câteva articole nici nu fac uz de o structură argumentativă propriu-zisă, alegând să bovarizeze pe marginea tematicii (vezi Andrei Codrescu și Cosmina Moroșan). Sunt articole care vizează latura „ontologică”, experiențială a acestui sistem conceptual, altele care se concentrează pe fundamentul etic al postumanului și câteva care teoretizează și exemplifică o estetică postumană. Sunt articole care încă aplică o viziune distopică despre evoluția tehnologiei, autori care văd în această mutație epistemologică o potențială utopie (o „lume de cyborgi de după singularitate: fluidă, rizomică și în continuă mișcare” [p. 51], ar spune Cristina Diamant) sau alții care argumentează contopirea (evident, sous rature a) non-umanului cu umanul în realitatea prezentă cea mai concretă (vezi Laura T. Ilea). Rezultatul lasă impresia că selecția a funcționat pe un bizar principiu de laissez-faire.

Încercarea de a găsi un numitor comun acestui colaj eterogen de eseuri duce la următoarea schematizare: postumanismul reprezintă o depășire/transcendere a valorilor Iluminismului. Prin contestarea metafizicii și a esențelor, se află într-o genealogie nietzscheeană. Prin depășirea dihotomiilor încetățenite în gândirea occidentală, el se situează în descendența deconstrucției. Prin elaborarea unor sisteme alternative de structurare a raporturilor de putere și semnificație, urmează căile poststructuralismului și ale postmodernismului. El depășește tradiționalul antiumanism prin faptul că este „descriptiv și afirmativ, principala lui preocupare fiind găsirea unei noi serii de concepte, dar și a unei noi etici care să fie proprii lumii contemporane” (Vasile Mihalache, p. 45). Este o formă de contestare critică a tradiției, dar propune și o reorganizare optimistă și eliberatoare a individualității. Este o reconsiderare a poziției omului atât în lume, cât și pentru sine – omul devine în mod fundamental non-uman (limbajul însuși e o proteză), iar relația sa cu universul material nu este de opoziție, ci de interrelaționare subtilă. Este, la finalul zilei, o simplă grilă teoretică, aplicabilă mai multor tipuri de discurs (filosofie, sociologie, cultural studies sau, în fine, studii literare), dar neaparținând în mod fundamental niciuneia – ba mai mult, pare să fie un proiect artizanal, realizat în totalitate pe baza Teoriei franceze, împrumutându-i logica și adaptând-o prielnic contextelor. Întrebarea este de ordin pragmatic: care e scopul aplicării grilelor postumane la nivel general, global? Apoi – mai interesant, aș zice eu – de unde vine necesitatea implementării sale la noi tocmai în acest moment?

Dimensiunea ideologică a postumanismului este prea puțin discutată în volum, deși este punctul central prin care acesta poate fi contextualizat și înțeles. Raportul cu tehnologia și faptul că dimensiunea non-umană există și comunică permanent cu umanul sunt prea puțin semnificative, mai importantă fiind motivația regândirii umanului din aceste noi puncte de vedere. Există câteva sugestii în acest sens: Radu Vancu afirmă că „postumanul e făcut posibil, și chiar necesar, de eșecul evident al umanismului modernității” (p. 66), iar Doru Pop conștientizează că „umanismul occidental ne-a condus către atrocitățile de la Auschwitz”, ceea ce „înseamnă că acesta trebuie abandonat” (p. 61). Reiese că postumanismul este o reacție la un context istoric și socio-politic specific, ceea ce îl împiedică să fie încadrat într-o lungă listă de „isme” în corelație cu fenomene mai vechi, unele chiar din epoca Renașterii (după cum ar argumenta Marius Popa). Postumanismul este strâns legat de mișcările feministe și postcolonialiste; el urmează, de altfel, genealogia French Theory, printr-o poziționare foarte clară – cea împotriva oricărei ierarhizări a „esențelor” (de gen, de rasă, de clasă și, în cele din urmă, de specie sau de „formă de existență”). Este, așadar, ultima achiziție teoretică a stângii academice euroatlantice, care vizează o eliberare a individului de orice încadrare într-un raport de putere totalitar și normativ. Continuând această idee, Yigru Zeltil explică popularizarea postumanismului prin ideea că „normalizarea xenofobiei și întoarcerea fascismului frânează dezvoltarea unor politici progresiste, validând din nou posibilitatea teoriei critice de a redeveni o contracultură” (p. 140).

Problema este că, în majoritatea lucrărilor de față, postumanismul pare departe de a reprezenta un act de contracultură sau un răspuns la adresa expansiunii tendințelor de dreapta extremistă – deși aceasta ar reprezenta singura metodă prin care postumanismul ar declanșa un dialog fertil în cadrul cultural local. Radu Vancu, Doru Pop și Andrei Codrescu propun chiar o temperare a postumanismului, printr-o aplicare a „mentalității Dada” – aici, Dada reprezintă o strategie de neutralizare a oricăror implicații politice riscante, un exercițiu de „umanizare”. În restul lucrărilor, sunt enumerate conceptele vehiculate în cadrul postumanului (cyborgul, singularitatea, zoe în loc de bios, transumanismul, cyberpunkul etc.), ba chiar subliniată dimensiunea lui etică („o simultană subminare și reconstituire a ideii de responsabilitate individuală și colectivă” [p. 202], o numește Petronia Petrar), fără a-i elabora însă principiile politice și teleologia de substrat. Fără acestea, postumanismul rămâne o abstracție. Critica adusă de Alex. Cistelecan așa-zisului „idealism mecanicist” pare conștientă de această dimensiune eludată de restul autorilor: este acceptată descendența postumanismului din antiumanismul filosofiei franceze, suprapusă determinismului tehnologic. Totuși, ce rezultă este o abordare anistorică și asocială, prin grilele căreia „din societate, din structura ei de clasă, contradicțiile ei profunde și mecanismul său specific de mediere și reproducere nu mai rămâne aici decât o categorie opacă și oricum vetustă – «umanul»” (p. 207). Aceasta este o chestionare importantă a conceptului, doar că miza și pretextul Postumanismului sunt mai modeste.

Ceea ce propune Alex Ciorogar, încă din introducerea „În loc de prefață. Întoarcerea «lecturii teoretice»: între postcritică și postumanism”, este o nouă metodă critică de analiză a fenomenului literar, care să încadreze, în sfârșit, cercetarea literară autohtonă în rândul noilor avansuri teoretice internaționale: „studiile literare autohtone ar trebui nu doar să țină pasul cu ceea ce se întâmplă acum în Occident, ba chiar să concureze pe piața intelectuală mondială, așa cum fac deja cu succes câțiva dintre teoreticienii provenind din țările fostului bloc comunist” (p. 7). În ceea ce privește utilitatea acestui upgrade, aduce în discuție necesitatea unui „nou secol de sterile reflecții teoretice”: „într-o epocă a crizelor de toate soiurile (ecologice, politice, financiare și științifice), absolut toate activitățile în care instituțiile de educație și cercetare sunt angajate trebuie, bineînțeles, puse sub semnul întrebării” (p. 8). Trecând în revistă cele mai cunoscute direcții de cercetare din mediul academic internațional, criticul portretizează multitudinea de posibilități ale studiilor literare autohtone de a intra în competiția globală. Nu se abține să deplângă, de altfel, „ignoranța comunității academice extrem-contemporane”, care „constă […] în interpretarea proiectului morettian ca fiind absolut singular (sau excepțional)” (p. 10). Postumanismul apare ca o alternativă viabilă prin care România s-ar putea sincroniza cu lumea universitară din străinătate, dar și ca strategie de impunere a unor cercetători în planul cultural local. O grilă teoretică de tipul postumanismului poate fi astfel instrumentalizată în vederea unei poziționări favorabile într-o competiție culturală locală și internațională. Însă, dacă pe „piața intelectuală mondială” această grilă are un scop specific, cu un manifest social de substrat, determinat de contextul macro și de tradiția teoretică anterioară, în spațiul românesc miza postumanismului este redusă la o nevoie abstractă de chestionare instituțională sau, mai rău, la o grilă interesantă de lectură a autorilor locali. Nu se poate pune problema „formelor fără fond”, deoarece postumanismul, după cum argumentează și Vasile Mihalache în articolul „Cum am ajuns să vorbim despre postumanism”, nu reprezintă un model cultural sau un curent literar care să poată fi importat. În schimb, volumul nu prezintă o argumentație pertinentă prin care postumanismul poate fi considerat ofertant în discuțiile teoretice actuale.

Mai mult, polemica postumanismului din volumul de față a avut drept pretext nu circulația propriu-zisă a teoriei în spațiul românesc (prima publicație Post/hum/ apare în 2014), ci utilizarea frecventă a conceptului în critica literară de după 2015 pentru a descrie anumite tematici ale poeziei contemporane (a se vedea Emanuel Modoc, Ovio Olaru și Alex Ciorogar). În ancheta revistei Vatra, doar primele două întrebări vizează definirea, contextualizarea și dezbaterea programului postumanist. Următoarele patru se concentrează exclusiv pe o posibilă direcție literară care ar putea fi subsumată termenului. Sunt aduse în discuție posibilitatea existenței unui curent artistic de acest tip, specificul ei național, genurile SF și Fantasy ca variante de reprezentare a postumanismului și posibilii autori postuman(ișt)i ai literaturii române. Aceste întrebări fac referire la asocierea constantă a unor autori precum Ștefan Manasia, Gabi Eftimie, val chimic, Vlad Moldovan sau Alex Văsieș cu dimensiunea postumanistă. Răspunsurile referitoare la o potențială estetică a postumanismului sunt și mai bulversante. Eseul lui Ciorogar, „«Postumanismul» românesc?”, oferă o scurtă panoramă a poeziei de după 2010 – în mod ciudat, nu există nicio identificare a acestora cu postumanismul, ci doar o indexare a numelor, temelor și caracteristicilor postmilenariștilor. Articolul este, în mod sigur, cel mai puțin pretat temei volumului. În alt articol, Olga Ștefan e de opinie că există „mai degrabă o fascinație față de decorul postuman” (p. 137) și că „suntem departe de a vorbi despre coagularea unui postumanism românesc” (p. 138). Cosmina Moroșan este entuziasmată de postumanismul (nedefinit) din operele unor Eftimie, val chimic, Moldovan, Vasile Leac, Simona Popescu (și a sa „devenire-revoluționar”!) și Andrei Dósa. Yigru Zeltil sprijină ideea unor „formule hibrid”, dar „[a]bordările și finalitățile nu știu dacă pot fi subsumate – dincolo de analiza tematică – acestei umbrele de «postumanism»” (p. 142). Iolanda Anastasiei observă în orice reprezentare protetică a corporalității din artele vizuale un manifest postuman, în timp ce Cristina Diamant afirmă că estetica postumană nu este suficientă în lipsa unei ideologii de substrat postumaniste (redusă la o raportare existențială la ideile de bază ale postumanismului). Daniel Clinci afirmă că „epoca postadevărului și a postumanismului este cea în care o postare pe Twitter sau un comentariu pe Facebook sunt lecturi la fel de interesante ca și cele «literare»” (p. 105), subliniind o devalorizare a idealului literaturii prin grila postumanistă. Aurel Codoban spune că Game of Thrones „este una din cele mai reprezentative produse ale postumanismului” (p. 101).

Ce rezultă din această selecție de opinii este că, în lipsa unei clarificări conceptuale clare despre mizele postumanismului, o aplicare a acestora asupra studiilor literare locale va determina, în cel mai bun caz, fie o încercare de înglobare a autorilor contemporani sub terminologia laxă a postumanului, fie o interpretare a pop culture-ului prin limbajul de lemn al teoriei postumaniste. A identifica elementele de sensibilitate postumană din poemele lui Alex Văsieș este la fel de facil ca a analiza tipologia cyborgului din filmele sci-fi, dar nicio interpretare din acestea două nu oferă multe informații la nivelul hermeneuticii. Întrebările rămân să fie reformulate: Poate exista o literatură propriu-zis postumanistă? Este necesar să existe așa ceva ca să putem vorbi de postumanism în studiile literare? Există o grilă de lectură postumanistă care poate fi aplicată textelor literare, așa cum există și o grilă de lectură deconstructivistă sau gender? Ce oferă această lectură postumanistă a operelor, prin modul ei de raportare la text, autor, lector, context istoric sau sistemul literar per ansamblu? În lipsa răspunsurilor la aceste întrebări, antologia Postumanismul se limitează la a sublinia, o dată, necesitatea unei sincronizări superficiale cu noile mutații epistemologice internaționale, și, a doua oară, un bricolaj conceptual (util până la un punct) cu scopul de a descrie experimentele literare ale contemporaneității.

Vasile Mihalache afirmă despre volum că reprezintă „spectacolul prin care o nouă realitate își primește numele” (p. 28). Entuziasmul este nefondat. Noua realitate nu a câștigat multe prin botezul autohton.

________

* Alex Ciorogar (coord.), Postumanismul, Tracus Arte, 2019, 243 p.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.