Am avut o nevastă care m-a părăsit

din cauză că scriu poezii.

„Am terminat de scris un poem”, zic. Dă farfuriile de pe masa din bucătărie la o parte, își așează capul în palme și zice: „Te rog să mi-l citești!” Îl citesc. „E foarte frumos!” zice. „Vrei să-mi dai manuscrisul ca să-l citesc eu cu vocea mea interioară?” Îl citește și din loc în loc se oprește și exclamă:„E foarte frumos! E un poem foarte bun!”. Apoi: „Aici, în versurile cinci și șase, ce ai vrut să spui?” „Nimic deosebit. Azi dimineață am ieșit pe balcon. Cerul era de un albastru desăvârșit. Dar am avut o ciudată senzație de imperfecțiune a lumii. Și atunci am avut o viziune, o imagine: am văzut o jumătate de femeie plutind deasupra orașului. Un singur picior, un singur sân, o jumătate de față.” „Aha, zice ea, deci o viziune!” Tace o vreme. Apoi: „Nu cumva piciorul acela era lung și alb ca spuma laptelui și uneori atingea cu degetele mici și rozalii acoperișurile blocurilor, iar alteori se înălța încât părea un norișor de puf?” „Ba da, se prea poate!” îi răspund. „Și dacă te uitai cu un binoclu puternic puteai vedea sub pielea aceea albă, țesătura de vinișoare albastre ca niște pârâiașe de munte sub zăpadă?” „Bineînțeles că e așa.” „Stai puțin. Pe partea pe unde era tăiată în jumătate avea lipită o folie de staniol argintiu, astfel că atunci când se rotea arunca jeturi de lumină peste pădurile verzi ce mărginesc cartierele orașului, ca un far, și plângea cu un singur ochi, iar cum se rotea stropea cu lacrimile, ca un aspersor, străzile orașului și stropi fini intrau prin ferestrele deschise în casele oamenilor?” „Întocmai” îi răspund. „Și, deodată, continuă ea privind în fundul unei farfurii, din cealaltă parte a orașului, pe cerul albastru se apropie învârtindu-se o altă jumătate de femeie: un singur picior, un singur sân, o jumătate de față…Acum taci! Cele două jumătăți de femeie se apropie. Îți iei niște ochelari de sudor, căci lumina e insuportabilă, și privești ca la eclipsă. Între cele două jumătăți se vede o lună roșie, o lună pătrată. Jumătățile de femeie o prind între ele, o presează până când luna pătrată se face unromb roșu, apoi o dungă roşie, tot mai subțire, care lipește laolaltă cele două jumătăți. Acum e o femeie întreagă-întreguță.” „Desigur, e exact așa!” zic eu. „Ei, bine, acum iei binoclul și nu te poți abține să nu te uiți cu el între picioarele femeii, între picioarele acelea lungi și albe și pufoase ca spuma laptelui. Așa e?” „Cu siguranță că e așa!” zic.

„Iar mie mi-ai spus scurt, că e o viziune, o imagine, că dimineața, că pe balcon… Atât. Restul mi l-ai ascuns. Părțile frumoase ai vrut să le păstrezi ca să le spui doar curvelor tale!” Și din ușă, întoarce capul: „Du-te dracului cu poeziile tale cu tot!”

[Vatra, nr. 6-7/2019, p. 1]