Într-o dimineață a anului 1995, McArthur Wheeler, un american din Pittsburg, a hotărât să jefuiască o bancă. În acest scop, și-a uns mai întâi fața cu suc de lămâie. Citise pe undeva că sucul de lămâie este folosit ca cerneală simpatică, scrisul devenind vizibil numai dacă este expus la o sursă de căldură. Logic, câtă vreme nu este încălzit, sucul de lămâie rămâne invizibil, deci și fața pe care va fi aplicat va rămâne invizibilă. Prin urmare, după ce și-a boit fața cu suc de lămâie, McArthur putea jefui liniștit orice bancă ar fi vrut, căci nimeni n-avea cum să-l recunoască. Cam asta era percepția lui despre lume. Din păcate, nu tocmai adecvată. Când polițiștii i-au sunat la ușă, s-a mirat foarte tare – cum de aflaseră atât de repede? Apoi, când a văzut înregistrările camerelor video ale băncii pe care o jefuise, cu imagini în care figura lui apărea cât se poate de clar, a fost de-a dreptul contrariat.

Câțiva ani mai târziu, David Dunning și Justin Kruger, doi cercetători de la Universitatea Cornell, au primit Premiul Ig Nobel în Psihologie pentru o lucrare în care, plecând de la cazul lui McArthur Wheeler, arătau cum ignoranța și incompetența conduc la supraestimarea de sine. Ulterior, efectul Dunning-Kruger a făcut carieră împreună cu un alt efect, contrar lui, sindromul sau complexul impostorului, prezent mai cu seamă la experți și oameni înalt calificați.

Poate că nu ar fi trebuit să încep cu chestii atât de savante, fiindcă în continuare va fi vorba despre un obiect banal, cel puțin la prima vedere, cunoscut sub numele de flex. Am vrut numai să vă demonstrez cât de bine mă documentez (firește, pe internet) înainte de a ataca orice subiect, oricât de mărunt.

Oricine știe ce este un flex – sau aproape oricine – dar puțină lume știe la ce folosește și mai ales cum. Întrebați, de exemplu, o gospodină. Eu am întrebat un critic literar, și iată ce mi-a răspuns:

– Cum se scrie, cu x sau cu cs?

Atunci când cineva răspunde la o întrebare cu altă întrebare, calea către cunoaștere este blocată. Oricum s-ar scrie, flexul rămâne ceea ce este – o sculă. Din motive pe care nu le discutăm aici, i se mai spune și polizor unghiular. Nu are rost să vi-l descriu, mai bine vă arăt o poză:

De fapt, ceea ce vedeți în această poză este o reclamă la flexuri. Dar eu personal nu vă recomand să cumpărați vreodată așa ceva. Nu știți ce pericole ascunde, mai ales dacă nu sunteți suficient de competenți în folosirea lui. Amintiți-vă ce a pățit McArthur Wheeler. Bine, la el nu era vorba despre un flex, ci despre o bancă, însă baza discuției rămâne aceeași: incompetența care se crede competentă.

Într-adevăr, flexul este un obiect cuminte și la locul lui, câtă vreme nu e băgat în priză. Aparent, oricine îl poate utiliza, pentru diferite lucrări în gospodărie. În realitate, lucrurile sunt mult mai complexe. Nu degeaba i se mai spune și polizor unghiular! Chestia aia rotundă, din partea de jos, este un disc abraziv care taie orice. Mai întâi, trebuie să apeși pe un buton roșu. Majoritatea celor care apasă pe buton se miră că nu se întâmplă nimic, dar asta numai din cauză că au uitat să bage flexul în priză. Încă o dovadă de incompetență! Știu pe cineva care a dat telefon la firma de unde cumpărase flexul, ca să facă reclamație. Cum că flexul lui nu merge, deși l-a băgat în priză și a apăsat pe butonul roșu.

– Dar pe celălalt buton ați apăsat?

– Care celălalt?

– Vedeți că mai e un buton, tot roșu, chiar la capătul mânerului, pe unde cablul intră în flex.

– Aha! L-am văzut! Deci, sunt două…

– Bine, spor la lucru!

Acest cineva, care și-a cumpărat un flex cu două butoane roșii, este o bună cunoștință a mea, aș îndrăzni să spun chiar prieten. Mi-a povestit ce i s-a întâmplat după ce i-am spus că vreau să-mi cumpăr și eu un flex. A ridicat degetul mare în aer, ca și cum ar fi indicat că totul e OK, și a întrebat:

– Vezi degetul ăsta?

– Bineînțeles.

– Uită-te bine la el. Nu ți se pare nimic ciudat?

– Hm. În afară de faptul că are unghia la interior, pare un deget normal.

– Exact! Din cauza grabei și a emoțiilor. În momentul când am ajuns la medic, cu bucata de policar învelită într-un șervețel de hârtie, mi-a pus-o la loc invers. Era un medic rezident, la prima lui intervenție de acest gen.

Spunând acestea, mi-a băgat degetul sub nas, ca să-l pot studia mai îndeaproape.

– Având în vedere că era rezident, a făcut o treabă destul de bună, zisei. Te-a durut tare?

– N-o să-ți vină să crezi, aproape că nici n-am simțit! Pur și simplu, imediat după ce am apăsat pe al doilea buton roșu, am văzut buricul degetului rostogolindu-se pe parchet. În primul moment, am crezut că e vreun șurub care a căzut din flex. Noroc că, după ce mi-a retezat degetul, flexul s-a oprit singur. Există și flexuri cu un singur buton roșu. Alea-s mult mai periculoase.

Am înțeles mai târziu de ce, când am aflat despre pățania unuia care a decis să-și pună singur gresia în baie. Flexurile cu un singur buton nu se opresc singure când iei mâna de pe ele. Sunt într-adevăr mai ieftine, dar odată pornite, e mult mai dificil să le oprești. Din acest motiv, devin complet imprevizibile. Nu există altă cale decât să le scoți din priză. Însă uneori chiar și această manevră aparent simplă devine foarte dificil de realizat. Aviz amatorilor! E mult mai recomandabil să apelați la un profesionist. Chiar și printre profesioniști veți găsi destui cu degete lipsă.

Când află cât de mult costă manopera, unii decid să-și pună singuri gresia sau faianța din baie. Nu e întotdeauna decizia cea mai înțeleaptă, nici măcar din punct de vedere economic. Dacă punem la socoteală zilele de spitalizare. Întâmplarea care urmează trebuie privită totuși cu oarecare rezervă, fiindcă mi-a fost relatată de un faianțar-mozaicar care preferă să rămână anonim. Bineînțeles că ar avea toate motivele să descurajeze concurența. Dacă ne apucăm toți de pus faianță și gresie, el din ce mai trăiește? Și mai are și trei copii de crescut acasă.

V. M., de profesie economist, obișnuia să-și rezolve singur problemele din apartament. Odată a înlocuit robinetul de la bucătărie. Chiar dacă sub chiuvetă picura din când în când, soția lui dădea cu o lavetă și asta făcea să pară că lucrarea era în bună măsură o reușită. Altădată a împrumutat bormașina de la un vecin și a făcut nenumărate găuri în perete, unde urma să bage dibluri, pentru a agăța tablouri și o fotografie a mamei sale. Dar a venit ziua Z, când a hotărât să-și pună singur gresia în baie. Cumpărase apartamentul de la un om supărat care se mutase la țară, iar pardoseala din baie era dintr-un mozaic cum se punea pe pardoseli înainte de ‘90.

Chiar dacă incompetent și, conform teoriei Dunning-Kruger, mult prea încrezător în priceperea sa, V.M. era un om meticulos. Ca orice contabil. Și-a cumpărat mai întâi un flex marca Bosch, fiindcă astea-s cele mai bune. Îi era necesar pentru a tăia plăcile de gresie la marginea pardoselii și în colțuri, acolo unde nu încap întregi. Întrebarea e: care plăci de gresie? Nici măcar n-a mai apucat să le cumpere. Urma să meargă a doua zi, împreună cu soția, la un mare supermarket și să aleagă modelul. Deocamdată a cumpărat numai flexul și, să nu uit, un sac de adeziv. Fiindcă era un om meticulos și nu lăsa nimic la voia întâmplării, înainte de a cumpăra gresia, V.M. s-a gândit să facă un pic de antrenament cu flexul. Rețineți că era un model cu un singur buton roșu de pornire-oprire. A băgat flexul în priză și a apăsat pe buton. Habar nu avea de principiul acțiunii și reacțiunii, deși învățase despre el la liceu. Potrivit acestui principiu, atunci când discul flexului se rotește într-un sens, corpul motorului tinde să se rotească în sens contrar. Motorul flexului a pornit brusc și cu o forță atât de mare, încât, datorită principiului acțiunii și reacțiunii, V.M. l-a scăpat din mână. Vă puteți imagina și singuri ce a urmat, dar mai bine vă spun eu. Flexul a început să alerge într-o parte și în alta, pe covorul din sufragerie, izbindu-se de mobile și de pereți, a retezat fără niciun efort piciorul unui scaun, a încercat să urce pe calorifer, apoi, părând că s-a răzgândit, l-a luat la țintă pe V.M. însuși. Văzându-l cum se apropie amenințător, V.M. a vrut să urce pe canapea, însă flexul, ghicindu-i intențiile, a ajuns pe canapea înaintea lui. N-a stat mult nici acolo. În timp ce V.M. se furișa pe lângă perete, căutând să ajungă la priza de lângă ușă și să scoată din ea cablul flexului, desigur cu intenția de a-l anihila, flexul a tăiat o nouă diagonală pe covor, apoi, răsucindu-se brusc, a trecut printre picioarele lui V.M., la mică distanță, infimă, de cracul pantalonului. A fost doar un avertisment asupra a ceea ce avea să urmeze. Căci, izbindu-se de comoda pe care se afla televizorul, s-a întors cu și mai multă furie, iar de această dată nu și-a mai ratat ținta. Cablul electric s-a încolăcit pe piciorul lui V.M., astfel că flexul a îndeplinit o simplă formalitate tăind un șanț adânc în mușchii gambei piciorului stâng. Nu se știe ce ar mai fi urmat dacă, deși căzut, cu un ultim și disperat efort, V.M. nu ar fi reușit să scoată flexul din priză. Nu vreau să mă gândesc la asta. Mozaicar-faianțarul care mi-a relatat întâmplarea mi-a mai spus doar că, atunci când soția lui V.M. s-a întors de la serviciu, l-a găsit într-o baltă de sânge, totuși în viață.

Ar trebui să mai adaug aici și cealaltă întâmplare, cu unul care a împrumutat flexul de la un coleg de serviciu, dar mai bine nu o spun. Sau, poftim, o voi spune pe scurt. Omul ăsta era chiar mai incompetent decât ceilalți dinaintea lui. A crezut că poate să taie cu flexul crengile unui salcâm care îi crescuse în fața balconului. În doar câțiva ani, salcâmul trecuse de etajul întâi și se îndrepta vertiginos către etajul al doilea. Trebuia făcut ceva cu el! Poate că, primăvara, mireasma florilor de salcâm îmbia la visare și amintiri din tinerețe. De aceea, nici nu avea de gând să-l taie de tot. Dar în restul anului aducea țânțari, păianjeni, spini, vrăbii care se găinățau fără rușine pe balcon și pisici care încercau să le vâneze. Astfel încât decizia de a-i tăia unele crengi părea cât se poate de îndreptățită.

Mai prudentă, deși nu mai puțin incompetentă, soția lui i-a spus:

– Cred că ar fi mai bine să apelezi la un specialist.

– Las’ că știu eu mai bine!

Sociologii au observat că este răspunsul cel mai frecvent pe care îl dau românii, de fiecare dată când primesc un sfat.

Dacă s-ar fi mulțumit să taie doar crengile care îi invadaseră balconul, poate că, fie și numai întâmplător, povestea s-ar fi terminat cu bine. Dar el nu era genul de om care să se mulțumească cu jumătăți de măsură. A găsit prin debara un triplu ștecher cu prelungitor, l-a adăugat cablului și a decis să urce în salcâm, pentru a-și continua treaba, deși se știe că pe ramurile salcâmilor cresc numeroși spini, cu care e bine să nu ai de a face. Era pregătit sufletește să îndure înțepăturile lor. De această dată, avem de a face cu un concurs de împrejurări. Pe de o parte, principiul acțiunii și reacțiunii, despre care am mai vorbit. Pe de altă parte, acțiunea nemiloasă spinilor de salcâm. Mai adăugați aici și principiul inerției. În sfârșit, legea gravitației, de asemenea imposibil de combătut. După ce a tăiat câteva crengi mai subțiri, omul nostru s-a hotărât să atace trunchiul propriu-zis al salcâmului, mai precis vârful acestuia. În acest scop, și-a sprijinit fundul de una din crengi, taman în locul unde se afla un spin. Apăsându-și fundul pe spin, acesta a răspuns cu o forță de reacție proporțională, dar mult mai ascuțită. Din cauza ei, a scăpat flexul din mână, după ce deja apăsase pe cele două butoane roșii. În acel moment, legea gravitației căuta să atragă flexul în jos. Omul nostru a încercat să-l prindă, înainte de a fi prea târziu, pierzând din vedere faptul că discul flexului continua să se rotească, în virtutea inerției (principiul inerției este, de asemenea, unul din principiile de bază ale mecanicii). Prin urmare, nu numai că nu a reușit să prindă flexul, dar încercarea de a-l prinde l-a costat o tăietură adâncă în mijlocul palmei. Ce-i drept, după ce a făcut acea tăietură, discul flexului s-a oprit, dar nu e necesar să vă mai spun că prea târziu. Flexul însuși a căzut de la înălțimea etajului întâi, antrenând cu el și cablurile, iar ștecherul scos forțat din priză s-a ridicat nu știu cum și a lovit-o în cap pe soția sa, care îl asista de pe balcon. Biata femeie a căzut ca fulgerată. Urmare a emoțiilor provocate de toate aceste incidente, însuși omul nostru a căzut din copac. Dacă un vecin n-ar fi sunat imediat la 112, întreaga aventură s-ar fi terminat și mai prost. Așa, însă, omul a stat numai trei săptămâni învelit în ghips, căci în cădere își mai fisurase și niște coaste. Soția lui și-a revenit mult mai repede, udată cu un pic de apă.

 

 

[Vatra, nr. 6-7/2019, pp. 2-4]