Ion Pop – Jurnal parizian

 

Vineri, 1 noiembrie 1974

Recitind puţinele pagini de „jurnal” scrise până acum, îmi dau seama că, în ciuda neîncrederii iniţiale, chiar în zilele cele mai incolore a rămas ceva demn de o aducere aminte. Îmi pare rău că, din lene, am lăsat să treacă atâta vreme fără să mai însemnez nimic. Aş fi avut acum o imagine a ceea ce am făcut (şi mai ales a ceea ce n-am făcut) în aceşti aproape doi ani de „exil” parizian. Am lăsat să se consume, fără ecou în scris şi acest nou octombrie, cu emoţia regăsirii unui spaţiu în care am început să mă simt mai în largul meu. N-am scris nimic nici despre ziua vieneză printre tablourile lui Bruegel, nici despre traversarea germană prin Ulm, Tübingen, Stuttgart. Am lăsat să se desfrunzească platanii Senei, să se închidă cele vreo cincisprezece cărţi citite în luna asta, să se stingă nişte gânduri pe care cine ştie dacă le voi mai putea reînvia.

În clipa asta, sunt hotărât, nicio zi nu va mai dispare fără să mă întreb ce a adunat în mine, ce a luat sau schimbat. E tot ce-mi va rămâne, probabil, când Parisul va fi din nou de tot îndepărtat, aproape inaccesibil.

L-am întâmpinat dimineaţă la gară pe profesorul O[ană], sosit de la Bucureşti. După întreruperea oricărei comunicaţii poştale (greva mai durează încă, după aproape douăzeci de zile), eram curios să aflu noutăţi de-acasă. Din păcate, nimic deosebit, aceeaşi atmosferă, aşa cum am lăsat-o. Trecând prin Piaţa Concorde, cu taxiul în care-l conduceam, O. mi-a dat totuşi o veste pe care presupunea c-o ştiu: mi s-ar fi acordat premiul Uniunii Scriitorilor pe 1973, pentru Poezia unei generaţii. Nicio scăpare, deci: voi rămâne un bun (?) critic, biet comentator al poeziei altora. În timp ce propria mea poezie se scrie din ce în ce mai greu. Bucuria, câtă a fost, s-a consumat rapid, înăbuşită de acest al doilea gând. Sunt mulţumit, totuşi, că „răsplata” mi-a venit în lipsă, fără intervenţiile care se fac adesea de către atâţia dintre „băştinaşii” literelor române. Măcar e ceva curat.

La ora 9, mă întorceam spre Cité Universitaire, pe podul Mirabeau. Senă fără dragoste, cu negrele remorchere, în ziua cenuşie. Turnul Eiffel, înscris frumos pe cer. Apoi acasă, în camera 65, ascultând o emisiune despre muzica nouă românească. Apoi ploaia rece de toamnă, prin ochiuri de geam aburite.

Lectură din Étiemble – Poètes ou faiseurs-, al patrulea volum din seria Hygiène des lettres: pretenţie, adesea infatuată, de a corecta pe toată lumea (bieţii poeţi ce nu şi-au dat seama de stupiditatea interpretării pelicanului ca simbol al sacrificiului, când e vorba în realitate, de banala nutriţie etc.), de la înălţimea teancului de fişe profesorale. Altminteri, consideraţii de bun simţ despre mania de a găsi „surse” cu orice preţ, despre versul francez, despre câţiva autori banal comentaţi: St. John Perse, R. Char… Poză a limbajului degajat, cu familiarităţi şi urme de argou şi, deasupra oricărui fapt, aceeaşi îngâmfare, chiar în eroare (poemul Girovago al lui Ungaretti e trecut printre exemplele nefericite de vers liber, în care dispoziţia tipografică e doar un mijloc de a masca proza reală, – alături de evidente producţii mediocre, ce nici nu mai trebuiau combătute…).

Însă acum, pe mormintele de la ţară, se vor fi aprins lumânările pentru cei duşi, iar la Cluj, pe o scândură, ai mei vor fi fixat, ca în fiecare an, cele două rânduri de lumini tremurătoare, întru pomenirea aceloraşi umbre.

Văd, pe fereastra deschisă în noapte, reflexul becurilor pe aleea udă. Plouă, şi vuietul de maşini pe bulevard n-a scăzut o clipă.

2 noiembrie

Nimic deosebit. Ies pe la ora 10 în oraş, pe St. André des Arts, spre Buci şi St. Germain-des-Prés. În librăria La Hune, mă învârt în jurul meselor cu noutăţi. După-amiază, lectură din Étiemble. Seara, vizită la familia Naudin la Saint-Maur. Evelyne – d-na Naudin – mi-a fost studentă în anul trecut şi s-a reînscris şi acum la Limbă şi Literatură. E invitată şi o vecină de 26 de ani, profesoară de istorie lângă Calais. Masă bună, à la française, lungi palavre până pe la ora 1 noaptea. Am regăsit aceeaşi cameră primitoare, plină de plante şi desene de animale. Pisica siameză s-a lăsat îndelung mângâiată de comeseni. Iepurele a fost şi el salutat, în culcuşul din bucătărie. M-au condus cu maşina până la Cité. Era spre ora 2 când am ajuns în camera 65.

3 noiembrie

Pare o zi frumoasă, – în sfârşit. Trebuiri gospodăreşti, – prozaic spălat de rufe. Restaurantul fiind închis, iau masa împreună cu Moncef [un vecin de cameră, tunisian] şi sora lui. Prezentă şi Françoise, prietena lui M., venită de la Aix pentru week-end-ul de Toussaint – şi nelipsitul Bouzian Sammoud, algerianul. Ne înfruptăm dintr-un crap înecat în legume, urmat de „fromage” şi mari pere tomnatice. Peste parcul Cité-ului plouă cenuşiu.

Spre seară, mi-am bătut la maşină o scurtă prezentare a ultimei cărţi a lui André Malruax – Lazare – şi am mai îndreptat puţin traducerea celor câteva pagini, făcută acum trei zile.

În revista Magazine littéraire pe noiembrie – parcurs articolele despre R. Queneau. De citit neapărat Bâtons, chifrres et letrres, unde vor fi existând destule sugestii despre „joc şi poezie”, la fel şi Cent mille milliards poèmes şi, în general, opera lui poetică. A. Bosquet scrie la un moment dat că: „Pour Queneau, pataphysicien du néant agréable et sans abîme, l’indifférence se contente de prendre l’aspect de quelques jeux” (Le rire jaune et noir de Queneau). Atenţie la „neantul agreabil” şi „indiferenţa” (mai degrabă scepticismul) sugerat de jocul poetic.

Spre miezul nopţii, la televizor, filmul lui Hitchcock, Psychose, cu frisoanele de rigoare.

4 noiembrie

O raită prin oraş, pe St. Michel, la Presses Universitaires, la Gibert Jeune. Am nevoie să găsesc, în rafturile cu „ocazii”, câteva cărţi ce mă interesează: Malcolm Lowry, Au dessous du volcan, La mythologie dui roman policier

După-amiază de lucru, destul de dificil, pentru prezentarea generală a „Scriitorilor români de azi”, pentru numărul proiectat de Les Lettres Nouvelles. De concentrat totul în zece pagini!

Şi aceeaşi toamnă gri, apăsătoare.

5 noiembrie

La Censier, să-mi notez „catalogul” studenţilor din acest an: recoltă medie, cu cei 9 „lingvişti” rămaşi la Niveau II, însă 15 nume la Civilizaţie şi 11 la Literatură. Discuţie amicală cu profesorul Fiorato, despre români şi italieni.

După-masă, prima întâlnire cu Gaëtan Picon, la cursul despre Suprarealism de la École Pratique des Hautes Études. Vreo treizeci de studenţi, mulţi „auditeurs libres” ca şi mine. Omul e masiv, foarte sigur de ceea ce spune (masivitatea lui văzută corespunde celei interioare, pe care o simţi din vocea gravă, distribuită atent în textul citit al lecţiei). Extrem de interesant tot ce aud, şi frumos exprimat. Oarecum surprinzătoare ideea că suprarealismul, spre deosebire de celelalte „avangarde”, nu e deloc obsedat de modernitate, de nou.

6 noiembrie

Pregătiri pentru primul curs din acest an. Încep cu LC-013 – literatura. Programul e relativ vast, niciun moment sau nume important nu cred că mi-a scăpat. Din nou, însă, aceeaşi întrebare: cum să pot vorbi adevărat despre nişte scriitori ce nu vor fi citiţi în limba lor? Arghezi – după traducerea lui Luc-André Marcel şi Blaga cu vocea lui Mariano Baffi! La două şi jumătate, intru în sala 410 de la Censier. Sunt de faţă patru studenţi. Alţi cinci vor apărea pe parcurs. Înscrişi sunt 15. Prezint „planul calendaristic”, dau bibliografia. Câteva minute galopez prin secolele de dinaintea lui XX. „Spectatorii” par atenţi, sper să ne înţelegem. N-au nicio idee despre literatura română…

Seara, la Studio Gît-le-Coeur, inaugurarea „Săptămânii filmului românesc”. Vorbeşte, stângaci, o cucoană bătrână, lângă un Gopo şi Amza Pellea, ce nu scot niciun cuvânt. (La amiază, intervievat la France-Culture, Gopo zice, răspunzând la întrebarea despre cenzură, cam aşa: fiecare dintre noi are cenzura în inimă şi, înainte de a face ceva, meditează dacă opera lui serveşte la ceva şi îi face cinste… Avusesem emoţii pentru el, dar s-a descurcat, săracul. Se proiectează vechile filme de animaţie, Scurtă istorie, Homo sapiens etc. Splendid, un documentar, Maramureş, ţară de lemn, întorcându-mă acasă cum n-am mai fost de mult, în Parisul cenuşiu al lui octombrie. La Nunta de piatră nu mai rămân decât la prima parte. Aceeaşi impresie de excelenţă, ca la primele vizionări (tot pariziene!).

Radioul anunţă că greva P.T.T. va continua, după douăzeci de zile de la declanşare. Ce-o mai fi pe-acasă, Doamne! În ultimele nopţi am tot felul de vise ciudate, la limita coşmarului. Mâine voi încerca să telefonez.

7 noiembrie

Zi obositoare. Dimineaţa, prima lecţie la cursul de Civilizaţie. Puţină geografie a României. O studentă mă întreabă ce înseamnă cele trei culori ale drapelului românesc. Coşbuc ar fi spus mai bine. Eu mă gândesc la familia latină („latina ginte”!) regăsită de visătorii veacului trecut.

După-amiază, în laboratorul de Fonetică. Cu excepţia profesorului Rocchetti şi a doamnei Célie – prietenă fidelă a muzicii româneşti -, ceilalţi studenţi par a fi uitat aproape totul, se descurcă greu, fac greşeli elementare. La curs, hotărât să vorbesc numai în româneşte, fac slalom printre formele scurte şi lungi ale pronumelui personal. Încheind, mi-e capul gol. Cobor, cu Evelyne Naudin, la cafeneaua de peste drum, „Le Carosse”. În timp ce ne bem cafelele tari, povesteşte o existenţă ca a Norei lui Ibsen, într-o „casă cu păpuşi”. „Je suis comme mon lapin” – zice, surprinzându-mă, la un moment dat. Obosită de surâsul continuu pe care îl poartă la vedere. Sub răsfăţul aparent, se ascunde, aşadar, o nemulţumire şi o melancolie. Îmi arată la sfârşit o foaie pe care, printre temele de civilizaţie română, a desemnat, ca de obicei, în culori, un câmp înflorit şi mileul lui Saint-Exupéry… Zâmbet, din nou, obosit. Am avut tot timpul senzaţia că vrea să-mi spună mai mult decât îmi spune. Dar, poate, mă înşel.

Seara, la radio, aflu despre un articol al lui Eugen Ionescu, publicat în Die Welt. Excepţionala, cumplit de exacta caracterizare a intelectualulului burghez occidental, stângist de circumstanţă, şi cu profit, indiferent în fond la dramele lumii de azi, inconştient, ipocrit. Toţi cei ce vin dinspre soare-răsare şi cutează să scoată o vorbă sunt nişte nenorociţi de „reacţionari”. De nu mi s-ar fi confirmat, de atâtea ori, aceeaşi concluzie! Veacul, însă, înaintează.

Miez de noapte. Deschis fereastra. Case şi lumini şi arbori, înecaţi în zgomotul surd şi în ceaţa groasă. Ar fi, poate, vremea să cobor şi eu în cealaltă ceaţă.

8 noiembrie

În clipa când deschid caietul să mai rezum o zi, din aparatul de radio se aud ultimele versuri ale Boemei lui Aznavour. „On était jeunes, on était fous” – înregistrează urechea mea melancolică de om ce, tânăr fiind, n-a ajuns niciodată la râvnita nebunie. Tocmai am lăsat, de câteva minute, creionul îndemnat să scrie despre veşnica ploaie pariziană. Rânduri puţine, ce nici nu ştiu dacă sunt versuri, – neîncheiate, ca atâtea altele, începute şi abandonate, la rare intervale, în vremea din urmă. „Imaginile, epitetele, comparaţiile/ S-au retras în literaturile altora,/ Singur rămân”… Poate într-o altă seară, mai fericită, voi putea vorbi despre această singurătate, despre această absenţă…

Din Lettre sur Mircea Vulcănescu (Paris, le 20 janvier 1968), a lui E. Cioran: „Un jour que, deans un accès de fureur contre ce que j’appaelais alors „notre néant natal”, je lui disais que nous n’avons pas été capables de produire un seul saint, il me répondit avec son aménité coutumière qui cette fois-là trahissait quelque véhéménce: „Vous auriez dû voir cette vieilleque j’ai connue dans un village perdu et qui, à force de prosternations et de prières, avait marqué de ses genoux le sol de sa chaumière. La sainteté véritable n’a pas besoin de se montrer et d’être reconnue”. Mai departe: „Nous n’étions pratiquement jamais d’accord sur le rôle dévolu à notre pays, auquel, par masochisme ou Dieu sait quoi, je me plaisais à ne reconnaître aucun mérite ni aucune chance. Pour moi, la donnée essentielle, le concept roumain par excellence, était de nenoroc”…

Ciudat: apologetul neantului, Cioran, e în realitate un om prizonier al istoriei. Gândind ca auto-pedeapsă recunoaşterea nimicului care e, de fapt, anistorie. În vreme ce M.V. trăia mai intens real în anonimatul vieţii fără ruptură, convertind, cum zice Eliade despre Mioriţa, nenorocul în şansă. Foarte firesc răspunsul din pamfletul lui Blaga, ce nu gândea altfel în fond. Întrebarea e numai ce se întâmplă acum, când credinţa dispare şi nu apare alta în loc…

Spre seară, văzut Emmanuelle, filmul despre care s-a vorbit atâta. Erotism mai puţin grosier ca în alte producţii similare, însă acelaşi vid. Filmări subtile, nuduri, nuduri, nuduri, gemete de plăcere pentru excitarea sălii. Nu sunt sigur că cei trei inşi care s-au îndreptat, pe întuneric, spre toaletă, n-au dispărut acolo pentru a se „elibera” de tensiunea acumulată… Şi Alain Cuny, acceptând să predice „insolitul” tuturor exceselor. Nicio scânteie în toată umanitatea asta animalică. Invitaţie la dezmăţ, destrăbălare poleită – şi atâta tot.

9 noiembrie

 

De la 12 la 2, revăd la Studio Gît-le-Coeur, Răscoala, filmul lui Mircea Mureşan. Cu excepţia câtorva secvenţe (de pildă, hora teribilă din preajma exploziei), îl găsesc foarte stângaci. Documentarul despre Ţuculescu e însă splendid. Şi, după atâţia ochi deschişi extatic în culori, privind dintr-o fotografie a pictorului-martir în iluminare – peste care se închide proiecţia.

Am încheiat lectura lui Étiemble din Poètes ou faiseurs. Aceeaşi impresie de banal. Pricepere, desigur, de filolog care a străbătut şi comparat mii de texte din literatura lumii. Câteva sugestii mai interesante, în final, despre „jocul” poetic, pornind de la părerile despre limbaj ale lui Confucius şi Platon-Socrate din Cratylos.

Mâine dimineaţă trebuie să continuu lucrul întrerupt la studiul introductiv pentru Les Lettres Nouvelles.

N-am reuşit nici astăzi, nici ieri să telefonez acasă. Greva asta ce nu se mai termină, – şi neliniştea crescândă gândindu-mă la cei de departe, despre care nu mai ştiu de mult nimic. Dea Domnul să fie toate la locul lor!

10 noiembrie

 

Lene duminicală. La radio, slujba obişnuită. În loc de predică, se citeşte un fragment dintr-o care nou-apărută, ce are o oarecare legătură cu religia. Pământul antic s-a civilizat…

După-amiază, frunzăresc prin cărţi. Nu-mi vine să mă apuc de articolul pentru Les Lettres Nouvelles. Pe la 4, la cinema, văd Pădurea pierdută, filmul lui Mihnea Gheorghiu şi A. Blaier. Mediocru.

Seara, sunt la St. Maur, la Naudin-i. Ghiftuială, banalităţi amabile. La sfârşit, prea lungul film al lui Hitchcock, Marnie, la Télé-Club. Ca de obicei, sunt condus cu maşina până în faţa Cité-ului, după miezul nopţii.

11 noiembrie

Scriu, greu, câteva pagini despre literatura dintre cele două războaie, pentru eternele Les Lettres Nouvelles. Cum să pot concentra totul în zece pagini?

Iarăşi la cinema: Baltagul de M. Mureşan, pe care nu-l văzusem în ţară. Câteva secvenţe, splendide, mai ales în prima parte: ceva din poezia naturii lui Sadoveanu, visele Vitoriei. „Călătoria” e săracă şi superficială, ritmul cade teribil în final. Încerc să-mi închipui ce ar fi făcut Pintilie cu acelaşi subiect. Ar fi fost un film în alb şi negru, o Electră românească.

 

 

 

[Vatra, nr. 6-7/2019, pp. 5-7]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.