Acordor de teremin, volumul cu care debutează Daniela Hendea, e construit pe fondul unei tensiuni permanente derulate în subteran. Controlul și mișcările lui bine calibrate, reperabile peste tot, țin de maturitatea cu care poeta își dozează tot acest „rețetar” convulsiv pe care îl pune la bătaie și pe care sfârșește prin a-l configura ca pe o mitologie proprie cu un contur extrem de individual.

Maturitate care, sigur, vine și din exploatarea registrului tematic pe care îl dezvoltă – „spectacolul” zilnic al mamei unui băiat diagnosticat cu autism –, dar dincolo de acesta, sugerată mai ales prin maniera în care poezia Danielei Hendea își gestionează criza interioară care ia naștere pe fondul unei astfel de cartografii negative. Cu multă precizie, adică, și printr-o decantare calculată a exercițiului traumatic, concentrată în câteva imagini de o mare forță a sugestiei, un procedeu pe care poeta îl preferă în defavoarea confesiunilor exhibiționiste (cu toate că își deconspiră, la un moment dat, foarte curat fricile). Consolidate și printr-o expresie ușor austeră, bine ținută în frâu și la adăpost de posibile derapaje, poemele își decupează desenul dramatic sub forma unor mici implozii, a câtorva catastrofe articulate la scară personală, care sfârșesc, de regulă, în viziuni premonitorii; în general, ele se traduc prin niște episoade casnice, aparent neimportante, banale și ritualizate, chiar, dar „agresate” de infiltrarea detalii sumbre, care „erup” în câteva finaluri tensionate: „N-am gemuleț la aragaz,/ dar am o priveliște care-ți taie/ respirația de la fereastra/ din bucătărie. Și anume râul// în care creaturile acelea –/ combinație aligator-pește –/ îndreaptă cârligele de pescuit/ cu dinții.”, Domestic (I) vs. „El îmi întinde din nou/ acadeaua, pe jumătate/ dizolvată de salivă.// Încolăcite pe ea, fire de păr/ oxigenate cu peroxid.// Părul blond/ camuflează mai bine/ firele de păr înălbite.// Acadeaua îmi alunecă din/ mână, sângerează/ în scufundare/ firișoare roșii.”, Cleiul unei acadele. E loc, în toată această defulare încordată, și de un simț al observației profesat cu minuțiozitate, lucid, care trimite spre o tendință a Danielei Hendea de a-și prelucra materialul poetic prin acumularea unei componente ceva mai tehnice, mai ales că volumul asimilează, treptat, fragmente din discursul public din sfera autismului, pe care le încorporează sub forma unor inserții explicative care merg în paralel cu corpul propriu-zis al poemelor (și tot din aceeași zonă tehnică, și denumirile celor patru cicluri de texte – „Circuitul de VOLUM”, „Circuitul de FRECVENȚĂ”, „AMPLIFICATOR”, „DIFUZOR”). Desigur, tehnica aceasta a echivalării celor două tipuri de discurs – pe de o parte, acela personal, derivat din practica zilnică, și pe de alta, cel venit pe filieră științifică –, pe care poeta o stăpânește foarte bine și care subordonează toată această odisee intimă unui filon experimental, nu face decât să îi amplifice efectele.

Construite după niște principii polifonice, așadar, după rigorile unor observații ce transcend sfera teoretică în direcția secvențelor empirice și invers, poemele captează cu multă atenție undele interiorității captive pe care o prefigurează ca fiind direcția prin excelență a volumului. Ba mai mult, o consumă cu multă înverșunare, dar nu una ce sfârșește în gesturi demonstrative ori dramatizate în exces (cu atât mai mult cu cât ar fi loc de astfel de sondări, dată fiind arhitectura tematică), cât mai degrabă una cu valențe terapeutice. Acordor de teremin e, din acest punct de vedere, un proiect poetic al aproximărilor, al calculului distanțelor prefigurat printr-o analiză cerebrală, la rece, a experienței convulsive. Pe de o parte, ea vine din imaginile feminității interiorizate și aproape anulate de problematica autistă, din care Daniela Hendea face un breviar destul de exhaustiv al fricilor, neputinței & al izolării domestice, și pe de altă parte, o aproximare cu miză identitară. Aceasta din urmă e, de fapt, componenta esențială a acestui discurs, cu atât mai reperabilă cu cât undeva spre finalul volumului poemele fiului autist se suprapun, treptat, cu cele ale tatălui schizofrenic și, în general, ale biografiei alienante (din care Daniela Hendea decupează câteva scene definitorii, după criterii pe cât de aleatorii, pe atât de intime), așa cum se vede în Sistem de măsurare al distanțelor, un text care surprinde foarte concret acest dublu filon încordat al acestui debut: „Capacitatea mea de a determina corect/ distanțele/ a început să se deterioreze/ la primul zbor în care ecranele amplasate/ pe spătarele din față afișau – în noul sistem/ de măsurare – miile/ de mile care mă despărțeau de ocean.// De la o înălțime sigură,/ cu suficient carburant, cu patru motoare, cu aripi/ de oțel, oceanul se potolește. Era valea/ vizavi de blocul nostru, de unde/ îi făceam tatălui meu cu mâna.// Se conturau prin hublou/ fâșiile de apă într-un joc lichid de puzzle,/ și îmi spuneam:/ oceanul între noi, scuza supremă,/ oceanul între noi, soluția perfectă.” Și, la câteva versuri distanță, o ecuație vizuală de mare încărcătură emoțională: „Eu mă situez/ între/ tatăl meu/ cu care/ nu am putut comunica/ (keyword: schizofrenie)/ fiul meu/ cu care/ nu pot comunica/ (keyword: autism)”. Aș zice, însă, că dincolo de filiera biografică, la rândul ei generoasă în anxietăți, poezia Danielei Hendea își delimitează foarte reușit un spațiu propriu prin nivelurile de aprofundare prin care încearcă aproximarea realității universului autist. Nu e un spațiu poetic nou (suficient a aminti aici doar poemele Anei Dragu din Borderline, care funcționează după criterii tematice similare), dar e unul cu atât mai individual cu cât valorifică foarte atent și amănuntele din backstage, documentare, dincolo de practica de zi cu zi a bolii și a întregului univers decupat din fluxul obișnuit al lucrurilor ce rezultă de aici.

Un debut puternic și inteligent construit, cu un discurs pe cât de incisiv în tema pe care și-o arondează, pe atât de discret în desfolierea și „livrarea” straturilor de semnificație.

______________

* Daniela Hendea, Acordor de teremin, Editura frACTalia, București, 2018

[Vatra, nr. 6-7/2019, p. 31]