Cărţile lui Constantin Cubleşan, de la Miniaturi critice, Opera literară a lui Delavrancea, Opera literară a lui Pavel Dan, Caragiale în conştiinţa critică, Clasici şi moderni, până la Constantin Virgil Gheorghiu – aventura unei vieți literare, dovedesc intuiţie şi empatie, capacitate de a discerne valorile, dar şi o vocaţie a documentului literar, comentat cu tact şi adecvare istoriografică. Istoric al eminescologiei, Constantin Cubleşan a publicat mai multe cărţi în care sunt fixate avatarurile receptării operei eminesciene: Eminescu în conștiința criticii, Eminescu în perspectivă critică, Eminescu în orizontul criticii, Eminescu în oglinzile criticii, Eminescu în universalitate, Eminescu în reprezentări critice, Eminescu în privirile criticii, Eminescu în comentarii critice, Eminescologi clujeni. Aceste cărţi ilustrează competenţa cu care criticul a reuşit „să discearnă diversitatea şi specificitatea problematicii circumscrise în noile studii eminesciene, relevând contribuţia fiecăruia în parte, neezitând să facă şi amendamentele necesare”, proiectând, în aceste cărţi, „o imagine pluridimensională asupra explorărilor întreprinse în labirinticul continent biografic şi ideatic eminescian, de critici şi istorici literari mai tineri sau mai vârstnici, dar care aduc împreună noi puncte de vedere, perspective inedite, mijloace de investigare înnoitoare, proprii epocii contemporane, precum şi luări de poziţii polemice” (Teodor Vârgolici). Aceste incursiuni în eminescologie sunt completate de exerciţiile hermeneutice ale criticului din „Luceafărul” și alte comentarii eminesciene (1998) sau Eminescu. Ciclul schillerian (2006).

Cartea Din Mansarda lui Cioran (2007) e o configurare adecvată a unei conştiinţe nefericite şi alienate, a unui filosof marcat de dileme, morale şi identitare, de fervori radicale şi de abulii lucide. Pentru Cioran, moralistul este, zice Constantin Cubleşan, cel care „denunţă relele imanente, indiferent oricărui fel de societate, el exprimă şi atacă vremea lui, totodată depăşind-o: cu alte cuvinte, veninul lui poartă o dată istorică anume”. Biografia lui Cioran e dedusă din pagini epistolare (gen dialogal ce poate diminua orgoliile şi vanităţile), scrisorile redând „complexul moral al trăirilor esenţiale, de-a lungul vremii, a unei conştiinţe mereu torturată de neliniştea contactului cu lumea în care s-a simţit, oriunde, străin”. Notabile, prin expunere şi argumentare sunt cărţile lui Constantin Cubleşan consacrate lui Rebreanu (Romancierul Rebreanu, 2001; Nuvelistul Rebreanu, 2012; Liviu Rebreanu. Zece ipostaze ale romanului, 2013) sau Lucian Blaga (Dicționarul personajelor din teatrul lui Lucian Blaga, carte coordonată de criticul clujean, în 2005, şi Lucian Blaga – Dramaturgul, 2010).

Cartea Lucian Blaga – dramaturgul este structurată ca o succesiune de texte critice (eseuri) consacrate dramaturgiei blagiene. Titlurile capitolelor sunt sugestive, cu o anume aură a poeticităţii: Copleşitoarea tristeţe a renunţării (despre piesa Anton Pann), Misionarismul scriitorului (despre Arca lui Noe), Realismul mitic (Avram Iancu), Îngerii rătăciţi (Cruciada copiilor), Pedeapsă. Jertfă. Sacrificiu (Meşterul Manole), Reprezentarea mitologică a vieţii (Înviere), Demonul şi arhanghelul (Ivanca), Drama eternului feminin (Daria), O parabolă despre credinţă (despre Tulburarea apelor) şi A doua venire (Zamolxe). Cartea începe cu ultimele piese scrise de Blaga şi se încheie cu prima piesă (Zamolxe). Stilul critic relevă capacitatea de a focaliza particularul, de a focaliza intens şi revelator detaliile, accentuând sensurile şi dimensiunile ideilor şi structurilor dramaturgice: „Toate aceste demersuri dramatice ilustrează idei, le justifică în plan artistic, le demonstrează dincolo de încleştarea pe planul caracterologic al conflictualităţii piesei. Este de fapt una din modalităţile teatrului expresionist, în structura căruia dramaturgia lui Lucian Blaga se aşează, dimensiunea interiorităţii, a trăirilor conştiinţei subiective, lăuntrice, primând în totul”. Criticul desprinde şi interpretează nuclee simbolice, scenarii şi reprezentări mitice, pe care le explică nuanţat. Comentariul dedicat piesei Zamolxe surprinde dominantele teatrului blagian, într-o tonalitate hermeneutică ponderată („Drama – urmând în desfăşurarea sa un ritual de sacralitate – nu mai este doar a lui… Zamolxe ci, mai ales, a poporului său în căutarea adevărului. Piesa se dovedeşte astfel a fi profund religioasă şi sentenţios vizionară. Ea emană un vizionarism mistic/ misterial pe care îl regăsim în întreaga operă a lui Lucian Blaga, dezvoltat şi afirmat din diversele ipostaze ale gânditorului filosofic. E piesa de debut şi cu atât mai mult însemnul ei are valoare emblematică”). În analiza piesei Anton Pann, criticul reconstituie, nu fără amărăciune, atmosfera epocii proletcultiste, atât de dureroasă pentru Blaga, cel care, într-o eră a dogmelor, compromisurilor şi constrângerilor, se afla sub zodia izolării, a „retragerii în umbră” şi a dificultăţilor materiale: „E în această piesă o copleşitoare tristeţe a renunţării. Renunţarea la teatru semnifică aşadar resemnarea demnă, renunţarea la lupta deschisă, politică dacă vreţi, de care nu se simţea vrednic, ca un mare erou de tragedie ce ştie să-şi pregătească spectaculos ieşirea din scenă”. Comentariile despre teatrul lui Blaga impun o perspectivă analitică dinamică şi echilibrată, iar descifrarea toposurilor, procedeelor şi registrelor dramaturgice este sobră, fără excese analitice, într-un regim temperat al frazei critice, recursul la text fiind mereu o prioritate. Cartea readuce dramaturgia blagiană într-o lumină nouă, unghiurile de percepţie critică, reprezentările simbolice şi perspectivele de analiză a operelor fiind viabile şi eficiente.

O carte de istorie literară, cu finalitate didactică asumată, este În jurul începuturilor romanului românesc (2011), structurată în două secţiuni (Orizonturi şi Repere), în care reflecţiile teoretice se îmbină cu incursiunile analitice în istoriografia literară românească (de la Nicolae Iorga, Dinu Pillat, Mircea Zaciu, la Dan Mănucă, Paul Cornea, Nicolae Manolescu sau Ioana Drăgan). Comentariile redau principii, forme de investigare, procedee sau „voci” critice cu timbrul lor inconfundabil. Se remarcă, din această interferenţă de ipoteze, argumente şi resurse hermeneutice, distincte şi convergente, aspectul inedit al începuturilor romanului românesc (de mistere, romantic, istoric, social etc.), relieful său sinuos, alcătuit din imitaţii, traduceri, translaţii şi glisări de procedee şi toposuri. În secţiune a doua, Repere, regăsim pagini exegetice dedicate unor romane de început (Istoria lui Alecu Şoricescu, de Ion Ghica, Tainele inimei, de Mihail Kogălniceanu, Ciocoii vechi şi noi, de Nicolae Filimon, Ursita, de B.P. Hasdeu).

Constantin Virgil Gheorghiu – aventura unei vieți literare (2016), explorează opera unui scriitor care „și-a valorificat, cum puțini alții, biografia” şi care oferă, în „halouri de baladă și legendă, vibrația unor trăiri fruste în ținuturile montane, păduroase, ale nordului Moldovei, cu sugestii dintr-un trecut mitologic”. Scriitorul a reunit, în substanţa operei, repere ale umanismului, sub marca unui „anume parfum exotic învăluitor pentru destinele fabuloase ce se împlinesc ori se ruinează aici într-un spațiu mirific”.

Irina Petraş consideră că stilul critic al lui Constantin Cubleşan se detaşează prin „fidelitatea cu care citeşte textul/textele unei epoci”. Unghiurile percepţiei critice, instrumentarul metodologic, perspectivele de analiză, focalizările diverse, toate acestea rezumă identitatea unui demers critic ce reuneşte rigoarea admiraţiei, vocaţia sintetică şi tensiunea analitică atentă la detaliile cele mai insesizabile ale textului.

[Vatra, nr. 6-7/2019, pp. 133-134]