Școala de la Brașov (ep. 6)

 

Alexandru MUȘINA 

Jurnal, 2000

Abia cînd renunți la obsesia talentului, geniului poți să (re)începi să scrii. Sînt calificative pe care „tovarășa dirigintă” – criticul literar sau „opinia clasei” –, publicul ți le dau. Dar nu-s în „cestiune” N-au legătură cu ce ești și faci cînd scrii poezie. Ah, cînd iei o carte sau o revistă și dai de un nume despre care ai auzit (de unde?) știi (de la cine?) că e talentat, genial, există o mai mare probabilitate să citești o poezie bună (genială etc.). Dar nu e sigur. Nu există marcă înregistrată; fiecare poezie e o altă marcă de whisky, una care n-a mai existat și n-o să mai existe. Dar cînd „prepari” whisky-ul, la ce te gîndești: bre, io-s un Johnie Walker, o să fac un Johnie Walker!? sau „ce, cît trebuie amestecat, prelucrat, cum, în ce ordine, ce poate să strice, să facă mai bun etc.?” Păi! Simplu ca bună ziua. Numai că lumea e plină de tovarășe diriginte și de colegi de clasă și ție ți-e greu să fii singur mereu și să nu ții seama de părerea celor din jur, mai ales cînd (par că) te laudă. Dar ei vor să 1) te readucă în „clasă”/formă 2) să-și aproprieze o parte din „meritele” poeziilor bune (sau care li se par lor așa) create deja de tine. Nimic rău în asta (mai ales în 2, poate e chiar recunoștința că „i-ai ajutat – fără să vrei/conștientizezi/urmărești expres – ceva”). Numai că, ce-a fost a fost, poți să-ți „apreciezi” chiar whisky-ul produs de tine, dar contează ce va fi; celălalt, marca trecută s-a dus, s-a băut, se bea (se va mai bea, poate). La treabă! Dar ce treabă faină, dacă nu „te crezi”.

Obositoare și meschină, sterilizată cumva, necesară totuși, operația de „valorizare” a poeziilor deja scrise.În primul rînd, scapi de ele, le-ai „măritat”. În al doilea rînd, poate chiar îi ajută, pe unul, pe altul. Așa, prin poezie, poate chiar comunici cu oamenii, pe care, poate, sigur nu ai să-i întîlnești niciodată. Obsesia cenzurii e obsesia celulelor – ca oamenii să nu se întîlnească unde, cînd, cum, cu cine vor ei. Ah, da, rezistența prin cultură. Căcat! Mai mult și mai puțin. Dincolo/dincoace de „ideologie” – rezistența prin cultură e un construct ideologic, o justificare a comportamentului (necesar? cît? cum? cînd?) cu torționarii, cu gardienii a pactului. Dă-i în … con-ul lor (de umbră)! Deocamdată.

Deci, aduni, publici. Păi, cam asta ar fi!

Întâlniri cu cititorii? Ca să se bucure și ei (aiurea, poate, crezi mata!) și, mai ales, să mai inspiri ceva biocurenți pozitivi (vin la alții, să iei de la alții); o dimensiune intens exotică orice întîlnire cu cititorii. Mirosul emoției! Mirosul corpurilor vibrînd (un timp) împreună! Pentru asta, merită să suporți toată mascarada, ba chiar să faci și pe clovnul, pe autenticul. Poate chiar să fii. Pentru că ei, cititorii, au nevoie de asta. Putea fi altcineva-n locul tău, un farsor, nu contează. Ești, sînt. Și e bine!

Pe urmă, mai dai și tu ceva elegant la rude, colegi, prieteni, doctori, autorități și diriginte. Te socializezi!

 

*

 

Caius DOBRESCU

 

Textul de mai jos, o epistolă adresată prietenilor mei Simona Popescu, Andrei Bodiu și Marius Oprea, a fost început, cîndva în februarie 2004, în timpul rezidenței mele în colonia artistică de la Schloss Wieppersdorf (castelul familiei von Arnim, unde sînt îngropați Achim și soția sa Bettina, născută Brentano – de unde, probabil, și nota uneori elegiacă, părînd, în retrospecție, să anticipeze tragica dispariție dintre noi a lui Andrei). Textul a fost finalizat și revăzut în vara aceluiași an, el urmînd să facă parte dintr-un volum colectiv care își propunea să reamintească publicului planetar, debutul nostru colectiv – volumul de versuri Pauză de respirație (Litera, 1991), dînd totodată măsura evoluțiilor noastre individuale (așa ca într-un mare show aviatic). Dintr-o întrețesere de motive pe care putem pune strategic eticheta „Karma”, volumul respectiv nu s-a mai alcătuit. Apariția acestui număr tematic, inițiat și editat de Senida Poenariu (care merită mulțumirile tuturor membrilor Școlii de la Brașov, din care cu onor face ea însăși parte), a reprezentat șansa nesperată a epistolei, intentionat lăsată fără diacritice, de a mai vedea lumina tiparului.

Cu gîndurile cele mai bune către toți cititorii revistei Vatra (publicațiune nu doar venerabilă, ci ea însăși parte integrantă și vie a poveștii Școlii de la Brașov, în special în perioada directoratului marelui nostru prieten și comiliton, criticul de inegalabilă cuprindere și profunzime Virgil Podoabă),

Caius Dobrescu

 

MIRELLEI SEULESCU – O INCHINARE

(dar fara diacritice)

Draga Andrei, Draga Marius, Draga Simona, Dragi Prieteni,

Tocmai am ajuns in camera computerelor si am constatat ca m-am pacalit. Exista o cale scurta de-a ajunge aici, prin cladire, printr-un fel de pod de fapt, cale care presupune, insa, strabaterea unei usi ca pentru incendiu. Venind incoace am putut-o deschide, insa asta nu se va mai repeta la intoarcere, deoarece usa n-are un miner actionabil de partea de care ma aflu acum. Ups, nu m-am gindit la asta. Asa ca va trebui sa ies prin zapada, in papuci de casa. Bine ca-i am macar pe ei! Sper sa vedeti in asta dovada spiritului de sacrificiu cu care sint dispus sa particip la proiectul nostru.

M-am tot gindit despre ce sa scriu si n-am ajuns la o concluzie organizata. Am senzatia ca ideea in jurul careia pare sa se centreze totul este aceea propusa de Simona – tema ei preferata, a unei tinereti, ca sa zic asa, fara batrinete. Tineretea ca generator de regenerare. Sentimentul ei ca in adolescenta noastra, in esenta ei, se afla ceva absolut bun, luminos si dezirabil. Or, mie unuia mi se pare ca adolescenta este la fel de intrinsec ambigua ca orice alta virsta a omului si a omenirii. La fel de promiscua, daca o scoatem din cliseele confortabile. Desigur, exista si partea de exultare exaltata, de exuberanta extatica, de inconstienta fericita, de narcisism, adica de autism luminat – toata aceasta recuzita in care Simona crede asa cum credeam cu totii, pe vremuri, in cuvintul de pionier. Dar exista acolo si multe alte componente: instincte tulburi, oarbe meschinarii, confuzii aiuritoare. Energia proaspata nu alimenteaza numai curiozitatea intelectuala, ci si capacitatea de-a debita o mare varietate de prostii. E o virsta tulbure prin excelenta. Opaca („Fetele de la Opaca“…).

Adolescentza noastra nu mi se pare deosebita din acest punct de vedere. Cred ca e la fel ca a oricui altcuiva. N-as vrea s-o privesc prin ceea ce mie mi se pare un cliseu al estetismului decadent, care vrea ca inocenta salbatica a instinctului sa se exprime in mod necesar in forme socante de atractie amorala fata de placerile simturilor. Nu cred nici macar ca este o virsta binecuvintata cu claritatea, cu limpezimea animala a amoralitatii. Pentru mine, in orice caz, n-a fost. Spre deosebire de copilarie, este deja, in foarte mare masura, o virsta capabila de venalitate. Virsta la care esti in cea mai mare masura capabil sa joci inocenta. Sa te prefaci. Desigur, natura isi spune si ea cuvintul, in sensul ca instinctul vietii te ajuta mai bine ca oricind sa te prefaci pe termen lung sau sa alternezi mastile cu o viteză care face procesul aproape imperceptibil. Dar resortul ultim, mecanismul principal, nu este instinctual. Tine deja de calculul rational, de decizia programata.

Asadar, o virsta a inocentei mai ales fiindca, desi ai ajuns sa cunosti toate resorturile simularii, minciunii egoiste, ipocriziei, nu stii inca sa le minuiesti in asa fel incit sa nu se-ntoarca impotriva ta. Astfel incit, de cele mai multe ori, incercind sa-i minti pe ceilalti, te minti pe tine. Ca atunci cind inveti sa bati cuie dindu-ti de multe ori cu ciocanul peste degete. Adolescenta este o lume in sine, o jungla mai degraba, fascinanta, insa nici pe departe singura etapa a vietii care are sens si care merita cu adevarat traita.

Ceea ce pot sa livrez in acest moment despre A. este convingerea mea ca eterna invocare a „idealurilor“ si a „inocentei“ sale este o simpla inertie retorica. Ceea ce nu inseamna ca nu exista idealuri si inocenta sau ca eu n-as crede in importanta lor. Sint de acord ca si culpabilizarea in sine a tineretii sau adolescentei este tot un discurs care merge-n gol. Am avut odata o discutie cu Simona pe o tema asemanatoare, ea respingind si eu sustinind teoria ca miscarile totalitare s-au sprijinit cu succes pe tineri, carora le-au exaltat incultura, narcisismul, dispozitia spre agresivitate gratuita, pentru a neutraliza centrii vitali ai unei societati normale. Acum, uite, ca sa facem pace (doar n-o sa ne certam ca chiorii tocmai in acest volum auto-omagial!), as fi de acord ca si in teoria tocmai mentionata e vorba despre o simplificare brutala, prea brutala. Miscarile totalitare s-au folosit de tineri nu in mod special, ci asa cum s-au folosit de oricine si orice le-a cazut, ca sa spun asa, in mina. Dar nu putem totusi uita ce s-a intimplat in 68. Nici la Pekin, unde tinerii entuziasti le zdrobeau cu patentul degetele pianistilor (am vazut, totusi, un documentar in care unii dintre ei, azi in pragul senectutii, declarau ca le e rusine de ce-au facut), nici la Paris, unde tot felul de insi, care mai de care mai exaltati, reclamau totul pe loc, si ridicau in slavi niste criminali impotriva umanitatii, niste banditi patentati ca Mao Tse Ding-Dong, Ho Si Min, Fidel Castro sau Ernesto Guevarra.

Vedeti voi, nu pot sa n-am o tresarire dureroasa de cite ori vad pe strada, imprimata pe tricourile adolescentilor expresia buimac-babunica, de amok leninistoid, a lui „El Che“, resuscitat de moda ultimilor ani, de militantismul pubero-adolescentism impotriva bau-bau-ului Globalizării. Exista si variante in care pe spatele tricoului te poti informa despre opiniile acestui idiot util Kremlinului in ceea ce priveste felul in care trebuie preparate revolutiile. Evident, in singe, ca biftecul. Cum altfel? Toti acesti delicati si inocenti adolescenti ar putea avea bunici care si-au lasat oasele sau sanatatile prin lagare de munca silnica sau prin cine stie ce pirloaga din Baragan, unde-au fost deportati. Sau, chiar daca n-a fost cazul propriilor lor bunici, a fost al bunicilor foarte multora din aceasta societate. Or, o minima decenta, o minima responsabilitate morala ar trebui sa te faca sa te rusinezi sa porti tricouri cu efigia unui corifeu al genului de doctrina criminala care a generat asemenea tragedii, si la noi si in insorita Cuba. Fiindca e ca si cum ai purta tricouri cu Leonte Rautu sau cu generalul Nikolski.

Dar ii acuz pina la capat? Nu vorbesc de Rautu si Nikolski, ci de adolescentii nostri cam inocenti la cap. Zau ca nu. Adica, ii acuz in masura in care ma acuz si pe mine. Imi amintesc cum, pe vremuri, la cenaclul Universitas, colega noastra Ramona Fotiade a citit un poem in care descria, pornind de la lecturile ei din Ernesto Sabato, „asasinarea“ lui Che. Tonul general era cel al 68ismului occidental: Che, idealul tineretii vesnice, al adolescentei care moare, dar nu se preda, care se sacrifica fiindca refuza sa se corupa. Am avut atunci o polemica scurta cu Bogdan (Lefter), care, intr-un mod efectiv curajos date fiind circumstantele politienesti ale epocii, s-a indoit public de legitimitatea morala a unei asemenea operatii de sanctificare, facind aluzie, atit cit se putea pe atunci, la parcursul cel putin dubios al revolutionarului de profesie. De altfel, chiar in romanul lui Sabato semnificatia citarii acelor protocoale ale modului cum a fost executat personajul, undeva in Bolivia, nu este deloc unilaterala. Sa ne amintim, totusi, ca romanul lui se numeste Abbadon Exterminatorul.

Bogdan a subliniat intr-un mod cit se poate de explicit aceasta latura a chestiunii. Reactia mea a fost sa-l contrazic si sa apar ideea ca, de fapt, Che, ca simbol al acestei adolescente eterne, ultragiate, transcende contextul, ca aveam de-a face cu un poem nu atit despre utopie, cit despre acea glanda din corpul nostru care secreta utopia. Credeam si eu, la 20 de ani, ca adolescenta este o ambiguitate binecuvintata, in care ideile provin direct si deci „inocent“ din functiunea sanatoasa a întregului nostru sistem endocrinologic, pe care mi-l imaginam chinchetind in vint ca o tufa de laur cu frunzulite de argint. Ei bine, retrospectiv ii dau complet dreptate lui Bogdan. Nu cred ca mitul eternei puritati adolescentine justifica beatificarea unui intelectual mediocru si complexat, care a ales sa devina un justitiar crud, o incrucisare intre Zorro si Barba Albastra. Si nu cred ca adolescenta insasi este perfect inocenta in relatie cu atracţia ei pentru violenţa mai mult sau mai puţin simbolica. Nu excesul hormonal de inocenta este cel ce nu ne permite sa vedem ineptia morala a faptelor noastre, ci deficitul de educatie si lenea, moarala si intelectuala.

Vorbind despre un deficit de educatie nu ma gindesc la ceva de care ar fi vinovate, in primul rind, familiile. E vorba, mai degraba, de un handicap cultural. Este extrem de greu, acolo unde lipseste traditia examenului moral, sa te maturizezi cu adevarat din acest punct de vedere. Si asta este ceea ce da sens, pentru mine, bijbiielilor din epoca adolescentei noastre prelungite: faptul ca ne sustineam, ne motivam si ne „intaritam“ reciproc la efortul de sinceritate cu sine, de introspectie lipsita de menajamente. Operatie care ajunge, uneori, in unele poezii ale lui Marius, la cote de-a dreptul masochiste. Cred ca si la mine un pic. Desigur, insa, ca era si mult exhibitionism juvenil in tot ce conglomeram. Desigur ca analiza de sine se confunda nu o data cu reveria cetoasa proprie adolescentei.

Ceea ce retin eu din nebuloasa acelei virste este combinatia de securitate si de Securitate din centrul experientei de viata cotidiene. Pe de o parte, ne simteam protejati, aveam senzatia ca nu ni se poate intimpla nimic, vorbeam liber despre tot ce ne trecea prin cap. Pe de alta parte, totusi, nesiguranta, amenintarea, cresteau, incet, si inauntrul nostru, si in toate relatiile cu oamenii si obiectele din jur. O combinatie pulsatila, probabil nu rara in rindurile generatiei noastre din intreaga Europa comunista a anilor 80, dar pe care, din moment ce am trait-o impreuna, noi am facut-o, inevitabil, a noastra, am personalizat-o, facind din ea tesutul care ne leaga. Acea coincidenta dintre procesul nostru de crestere si descoperirea treptata a descompunerii generale, secretul (lui Polichinelle) care imbiba atmosfera epocii. Revelatia naturii ultime a Sistemului, adica a Ciomagului Fondator, amenintind sa ti se abata in orice clipa peste spinare sau peste scafirlie, se intrepatrundea intim cu formele traditionale ale initierii, legate, n-ai ce-i face!, de sexualitate si de moarte. Si aici, si acolo, acelasi gen de secret, acelasi amestec invaluitor de rusine si deruta anxioasa. Totul fiind, intr-un fel, cu mult mai straniu decit in anii ´50 (ceea ce nu-nseamna, Doamne fereste, ca ar fi fost de preferat sa traiesti pe-atunci!), fiindca in aceia amenintarea represiunii era evidenta, clara ca lumina zilei. Foarte multi aveau in jurul lor oameni care suferisera sau tocmai sufereau din plin represiunea. Fata de acea lume, condusa in mod auto-evident de imperativul scapa cine poate, comunismul lui Ceausescu reprezenta un univers al aluziilor vagi, adormitoare, a unui terorism difuz, muzical, in genul lui Verlaine – si in acelasi timp atit de chinezesc (ma rog, nord-coreean, daca preferati). S-a vorbit mult despre aceasta spaima insidioasa, opusa celei directe, din fazele anterioare, ca despre o evolutie cumva determinata, naturala, a Sistemului. Dar eu nu cred ca este asa. Teroarea difuza a fost in mare parte o inovatie, o creatie, care a cerut migala, o imensa investitie de fantezie, de rabdare, de pasiune, de dedicatie…

In orice caz, noi ne-am facut mari inauntrul acestei poezii a terorii, delicata si subtila ca un fel de haiku pe care vintul il susura printre trestii. Probabil de aceea ne-am simtit atit de bine cind am descoperit o poezie cumva mai badarana, mai cu picioarele pe pamint, care, vorba englezului, „ii spune sapei sapa“ (forma in care Ezra Pound a elaborat aceasta zicala, la fel de veche, probabil, in lumea anglo-saxona, ca sapa insasi, este faimosul: „poezia trebuie sa insemne ceva si pentru cel pentru care un soim e un soim“).

Dar toata aceasta aspiratie de-a o spune de-a dreptul („deadeva“, cu un titlu personal, marcind nostalgia mea incurabila pentru zisul program), era, in acelasi timp, subvertita de incertitudine, de-un fel de anxietate la inceput indolenta, de un fel de pericol pe care-l simteai si risipit in afara ta, omniprezent si totusi invizibil, dar si, cumva, inauntru, in maduva oaselor. Exista motive sa credem ca in mintea umana subzista un algoritm foarte arhaic care asociaza constant propriul nostru corp cu corpul societatii si, in sfera reciprocitatii, dezagregarea societatii cu boala fizica. Si in cazul nostru cred ca panica viscerala a propriei noastre cresteri, intrepatrunsa cu imaginarul degenerarii, se suprapunea perfect peste experienta noastra de socializare. Maladia externa pe care o resimteam prin toti porii era national-comunismul sau ceea ce Tismaneanu numeste foarte plastic si foarte adecvat „barocul comunisto-fascist al lui Nicolae Ceausescu“. Sintagma lui Vladimir este adevarata si in masura in care barocul, cel putin in combinatia lui cu Contrareforma, exprima o fascinatie a morbiditatii, a degenerarii si decompunerii fizice. In ceea ce priveste bolgiile imaginarului nostru de grup, sobolanii cel mai evident morti si descompusi se gasesc doar pe undeva prin poezia Simonei, dar, in diferite deghizari, cred ca-i mai gasim si-n poezia noastra, a celorlalti trei.

Iata de ce cred ca nu ne unea (uneste) o solidaritate programatica si nici macar una pragmatica, ci aceasta pata de incertitudine, aceasta senzatie de contaminare, si nevoia de sustinere din partea celor ce sufera de acelasi rau al secolului. De fapt, asta ne leaga, pina la urma, si de poezia sau personalitatea multora dntre prietenii nostri 80isti, de Sandu, de George, de Virgil, de Cis, de Mircea, de Florin, de Muri, . Etc., etc. Cred ca tinem cu totii, in oarecare masura, de acelasi spirit morbid-vesel al amurgului zeilor comunismului. De impulsul transfigurarii estetizate si decadente a ceasusimului alexandrin. Vedeti bine, nu degeaba modernitatea vieneza avea asa un succes pe vremea aceea, chiar in forma fatalmente trunchiata, partiala, a antologiei alcatuite si traduse, prin anii 70, de Dieter Schlesak. Hazul grupului nostru a fost ca aduceam in acest peisaj crepuscular putin din energia practica si republicana a Brasovului etern. Fiindca, dupa parerea mea, oricine se naste in orasul nostru, absoarbe in sine, odata cu prima respiratie, tinuta fostei republici sasesti, la fel de autonoma si de mindra de propria ei constitutie, de privilegiile si libertatile ei, la fel de orgolioasa pentru puterea ei comerciala ca si Florenta lui Dante.

In fiecare zi de curatenie sint stresat. Spaima de femeile de serviciu imi ravaseste maruntaiele si, totodata, ma paralizeaza. Totusi, nu mai e asa de grav ca pe vremea cind eram la Viena, in 1990. Atunci, frica de fiintele care trebuia sa-mi deretice camera era curat patologica. Tremuram tot la apropierea zilei fatidice. Crisparea muschilor burtii, care se producea la orice sunet care semnala apropierea lor, din camera-n camera, o simt si acum, cind va scriu. De altfel, nu m-am inselat in privinta tendintei spre rapt si viol a acelor femei, provenind aproape in exclusivitate din Serbia (unele chiar aromance de pe valea Timocului, motiv pentru care au incercau sa ma abordeze, in dialectul lor arhaic, agresiv, foarte greu inteligibil). Cruzimea fara margini a acelor femei de serviciu ar fi trebuit sa-mi sugereze deja atrocitatile ce aveau sa se tina lant in razboaiele balcanice ale anilor ´90: intr-o zi mi-au sterpelit cu singe rece o biata revista pornografica pe care-o ascunsesem, prea putin precaut, sub valizele, sacosele si rucsacele cu care venisem. Sa-i iei unui biet tinar adult provenit dintr-o societate foarte reprimata mica lui sansa de-a studia pentru prima data in libertate gramatica revolutiei sexuale occidentale! Ce cruzime oarba, ce rapacitate bestiala!

De ce va spun toate acestea, (mult mai multe, probabil, decit v-ati fi dorit sau ati considera necesar sa aflati)? Fiindca exprima, cred, foarte bine genul de nevroza urbana pe care a produs-o lumea in care am trait. Este vorba, daca vreti, de fata ascunsa, intunecata, a lui Woody Allen. Woody e nevroticul care sufera de prea multa libertate, care, nemaiavind nici un fel de ingradiri, simte ca nu mai are nici intimitate, fiindca lumea lui interioara, tinzind spre libera expansiune in spatiul cosmic, nu-i mai apartine. Pentru mine, insa – incerc sa ma abtin sa vorbesc in numele Societatii sau chiar al vostru, dragi prieteni – plasat, cum spuneam, pe cealalt versant al nevrozei urbane, experienta a fost mai degraba aceea a unei chirciri, a unei crispari. Acest cuvint, „crispare“, intra imediat in rezonanta, in mintea mea, cu englezescul „crisp“, care, daca nu ma-nsel, inseamna „crocant“. Cred ca asa erau nervii mei, mai ales in ultima perioada a anilor ´80, si mai ales dupa ce am trecut prin ancheta Securitatii: crocanti. Un fel de rondele de calmar pane – sau, ca sa ma pastrez in limitele a ceea ce-am observat ieri, la lunch, un fel de chips de ceapa prajita specific germani. Capul meu era un bol urias plin cu asemenea tratatii crocante, din care tovarasul Ceausescu putea sa serveasca oricind si oricit, in timp ce se uita la televizor. Ca sa se vada, evident, pe sine. Fiindca, desi legatura naturala, fonetica, pare sa se faca intre Nazismus si Narzissismus, micul caporal al national-bolsevismului mioritic era, oioioi!, si el capabil de nebunii decadente.

Daca tot am ajuns aici (nu fiindc-as fi vrut neaparat, ci datorita vinturilor J hazardului), dati-mi voie sa spun: iata inca un motiv sa nu simpatizez tenta de estetism decadent din poezia anilor ´80 – sentimentul ca ea te aduce intr-o vecinatate excesiva cu neuro-narco-necro-narcisismul lui Ceausescu.

Vorbeam mai sus, cu auto-tandrete, despre acea stare continua de nervi-in-pioneze, in-virful-unor-andrele-mereu-miscatoare, pe care-o resimteam atunci, in prima mea faza de dezintoxicare, la Viena, pe la inceputul anilor ´90. Si pe care o simt si acum. O evoc fiindca este struna care, vibrind, sugereaza cel mai bine, si rezuma totdeodata, soundul anilor ´80, asa cum l-am perceput. Si prin aceasta exprima ceva ce, as spune, detinem impreuna. In co-proprietate. Chiar daca voi veti reactiona prompt spunindu-mi ca, aiurea, sanchi, n-ati simtit niciodata asa ceva, ce spun eu e valabil doar pentru mine, care-am fost intotdeauna un nevricos. Adica, sa ni-l imaginam noi stresat de femeile de serviciu pe Mariusel, eroul nostru, Walden al romanilor, care haladuia prin creierul muntilor si dormea, fara nici o problema, sub cerul instelat, cu ursii suflindu-i placut in ceafa sau gidilindu-l pe la sosete? Sau pe Andrei, cu aerul lui matter-of-factual, cu atitudinea lui no-nonsense, care se transmite, intr-un mod atit de proaspat si de incintant, si in lirica lui (pe care-as numi-o, fara ezitare si fara umbra de ironie, „poezie no-nonsense“ – iata titlul pe care-l voi da textului pe care-l voi scrie despre el pentru Vatra). Pai nu e clar ca, in locul meu, Andrei le-ar spune de la obraz: „Auziti, tanti draga, azi nu e cazul, mereti acasa“. Sau, pur si simplu, ar pleca linistit din camera, fara sa-si bata capul, si le-ar lasa sa-si duca la capat, in voie, mica orgie sanitara. OK, Simona, da, poate ea ar fi mai aproape de structura mea nevoasa, si totusi, dupa cum o stim, ea pare mult mai capabila sa-si construiasca o pupa de amintiri din copilarie in care sa se retraga, bisindu-si abisalitatile pina ar reusi s-o descurajeze pina si pe cea mai vigilenta agenta a curateniei. Altfel spus, ar intra in starea ei de transa autohipnotica si acele doamna harnice ca niste furnici ar trebui, vazind ca nu pot comunica cu ea, s-o accepte pur si simplu si sa-si faca treaba in jurul ei, mutind-o, eventual, de ici-colo, atunci cind ar fi cazul.

Dar, cu toata aceasta evidenta diferenta de reactii si de solutii de supravietuire, cred ca nevroza urbana a socialismului real ne leaga in profunzime. Cred, adica, dragi prieteni, ca si voi, ca si mine, ati tinde sa incurcati mereu cuvintul german „putzen“, care inseamna „a curata/ a face curat“, cu termenul la fel de teutonic, dar complet diferit, „ausraeumen“ (a te muta, cu conotatia, pentru mine, de „a o sterge“ sau chiar de „a sterge putina“). Din cauza acestei confuzii, interlocutorii mei (de pilda Dimitar, care, bulgar, traieste la Viena si a scris un roman de 600 de pagini direct in limba lui Grillparzer) nu inteleg ce vreau sa spun cu „Die raeumen mein Zimmer in Moment aus“. Fiindca eu vreau sa informez ca mi-o curata, si in fapt transmit ideea ca mi-o golesc, mi-o devalizeaza. Ei bine, cred ca si la voi exista tensiunea inconstienta care ma mina pe mine spre aceasta scrinteala deloc intimplatoare a limbii. Mai avem, pina astazi, in un mod comun de-a dormi iepureste si de-a ciuli urechile la cel mai mic zgomot. Esenta, intr-un fel, a vietii in somnambulismul socialismului real, pastrata in flaconase minuscule la gitul ini-mioarelor noastre.

Ieri m-am plimbat pentru prima data in viata mea noaptea prin padure, in compania lui Bobitza, care este un foarte tinar poet orfic (dupa cum il recomanda Ernest Wichner). Trebuie sa spun ca, la cei 22 de ani ai lui, imi aminteste de Marius din sus-evocata epoca a adolescentei noastre. Seamana si fizic putin cu el si are aceeasi atitudine naturista, de cunoastere a mediului forestier prin cufundare/confundare empatica. Mai stiti cum cutreiera Mariusel, uneori cu noi coada dupa el, tot felul de santiere parasite, si la urma mai avea energia sa ne hipnotizeze ca furculita ruginita si limba de galos dupa care sapase o ora erau de pe vremea lui Ionitza si Asan? In aceeasi ordine de idei, va amintiti cit de mult i-a placut lui Calauza lui Tarkovski si cum ne-a tirit in mod repetat sa-o vedem impreuna cu el? Adevarul este ca s-ar putea ca asta sa fi fost una dintre cele mai importante experiente mistice pe care le-am trait impreuna (dupa vizitele noastre mantrice la Sandu Musina). Totusi, mai mult decit asupra noastra, a celorlalti, la un loc, Stalkerul a avut asupra lui Marius un efect, cum sa-i spun?, subcutanat si, totodata, subcortical. Cred ca s-a identificat cu personajul in felul torid si total in care se identificase mai inainte vreme (ca noi toti, de altfel, cu posibila exceptie a Simonei) cu Winnetou sau Old Shatterhand. De altfel, Tarkovski insusi este facut asa: din tribulatii intre o stare infantila, pre-rationala, empatica, si o iluminare spirituala de dincolo de ratiunea matura. El nimereste intotdeauna (si noi presupunem, fara vreun motiv evident, ca face asta intentonat) cind pe dedesubtul, cind pe deasupra virstei responsabilitatii.

Dincolo, insa, de toate retinerile mele fata de exaltarile mistice tarkovskiene (pe care le regasesc, la un nivel mai scazut, si in, sa spunem, fenomenul pseudo-religios „Nichita Stanescu“) trebuie sa spun ca relatia dintre Marius si Calauza era adevarata si profunda. Nu mi-l mai pot evoca, retrospectiv, in afara acestui rol, chiar daca nu prea avea el, Mariusel, pe cine sa calauzeasca. De fapt, asta se intimpla si cu personajul respectiv. Aproape imi vine sa spun ca ne-am modelat dupa personajele din film. Marius e Calauza, bun, dar si Andrei este savantul-om de actiune, gospodar si articulat, iar eu, cel de-al treilea, scepticul gata sa se sufoce in cordonul ombilical al propriilor lui tribulatiuni. Fiindca nu mai am personaje ca sa continui, Simona s-ar putea supara. S-ar putea simti exclusa din peisaj. Dar, la urma urmei, ea ar putea fi chiar peisajul. Fiindca, se presupune de obicei, baietii sint cei care, chiar in ipostaza cea mai deschis-empatica, de Stalkeri, sint in afara lucrurilor, in timp ce fetele sint chiar in interiorul lor. Simona ar putea fi deci reprezentata prin toate acele abateri de la legile fizice care, treptat, se presupune ca ajung sa constituie un alt palier al realitatii, o coerenta secreta, alternativa, in Zona pe care-o strabat exploratorii din film.

Si totusi, aceasta imagine este mult prea conventionala pentru a fi adevarata. Si nu-i face dreptate Simonei, fiindca nu vorbeste despre ea, ci doar actioneaza o banala prejudecata. Imaginea feminitatii-Natura ma izbeste in prea mare masura ca stupida (unde stupid vine de la stup – un stup de prostie, dulce si onctuoasa). Cred ca Simona este, in mod special, o persoana foarte reflexiva si foarte autoconstienta, careia asemenea stereotipuri rasuflate nu i se potrivesc. De altfel, nimic din experienta directa nu ma indeamna sa cred ca barbatii ar fi mai inclinati catre gindirea conceptuala, abstracta, si femeile catre intuitia participativa. De altfel, as spune ca o trasatura a relatiei noastre de tinerete este si aceea ca, in mod straniu, printr-un fel de evolutie generala a atmosferei culturale a globului, asemenea clisee de gen, cum probabil ar fi numite astazi, au jucat un rol insignifiant. Cred ca am reusit, in general, sa avem, intre noi, o atitudine de tabara de munte, de kibbutz. Poate ca n-am privit-o noi tot timpul pe Simona chiar ca pe Demi Moore in „GI Jane“, dar tonul dominant a fost totusi cel al egalitarismului republican.

Tocmai de aceea vom avea, cred, intotdeauna o problema cu feminismul politico-ideologic (si nu numai noi, ci mult altii dintre cei ce s-au format in conditii similare). Fiindca micul nostru grup a ajuns la forma lui de egalitate-in-diferenta intr-un mod oarecum spontan, fara statistici, grafice, teorii, norme si reglementari, brosurele, slogane militante. Ceea ce ne da senzatia ca lucrurile se pot aranja de la sine si in societatea mare. Ceea ce este, de fapt, o iluzie, fiindca, totusi, in Romania, participarea femeilor la viata publica este mai redusa decit in Iranul ayyatolahilor. Cu alte cuvinte, ceea ce a putut functiona in modul cel mai natural sub forma ordinii spontane, in mica noastra societate asociala (mica, daca discutam in concret, dar imensa sub aspectul imaginarului – de unde posibilitatea confuziei), nu va functiona la fel pentru acea entitate mai mult sau mai putin structurata si determinata pe care am putea-o numi „societate romaneasca“.

Prin aceste observatii – in care voi va veti grabi sa distingeti permananta si fatala alunecare a mintii mele spre vidul abstractiunii – n-am rezolvat insa problema locului Simonei in sistemul de echivalentze pe care incepusem sa-l tzes intre tineretea noastra si Calauza (a propos, vede cineva vreo posibilitate de exploatare poetica a faptului ca cinematograful „Arta“, la care am vizionat si revizionat noi aceasta tapiserie miscatoare a postmodernitatii post-ortodoxe, a fost astazi transformat in sala de biliard si de jocuri de noroc?). Cred ca imaginea Maicii Domnului, care sigur apare cel putin o data, cu sau fara rost, pe undeva pe-acolo (doar e un film de Tarkovski, nu-i asa?), nu ne ajuta prea mult in rezolvarea acestei probleme. Poate cel mai potrivit ar fi sa spunem ca Simona ar fi echivalentul lui Tarkovski insusi, adica nu Natura, ci inteligenta regizorala din spatele situatiilor in care noi, personajele, ar urma sa fim pushi (am folosit acest sh, fiindca „pusi“ pur si simplu putea fi interpretat gresit; cineva ar fi putut crede ca spun „sa fim pusi“ in sensul de „sa fim gigea“). Daca cititi cu atentie textul ei despre noi, veti observa ca are o perceptie mai degraba regizorala, si cumva… coreografica (sper ca nu sint influentat in acest punct de faptul ca aici, la Wieppersdorf, se afla o doamna scriitoare care a fost balerina la viata ei si care a stat linga mine, cu putin inainte, la micul dejun). Ne priveste, ne analizeaza, ne descrie, ca si cum am fi personajele ei. Nu intr-un sens autoritar, manipulativ, nu asta vreau sa spun. Poate ca si cum ar fi mult mai sensibila decit noi insine la ceea ce este in mod obiectiv ireal, neverosimil, fictiv in noi.

In pseudo-concluzie, revin asupra ideii ca Simonei i s-ar putea potrivi rolul de regizor, in conditiile in care nu ni-l imaginam neaparat ca pe-un privilegiu, ca pe-o pozitie de putere. Cred ca ea impartasea cu Tarkovski, pe vremea aceea, un fel de hieratism al vagului, al indeterminarii. Desigur, la ea nu era filtrat prin simboluri si simbolisme pravoslavnice, raminind in sfera unei precizii infinitezimal-infantile. Un fel de joaca foarte precisa, dar care pastreaza si ceva dintr-o inconstientza consistenta, catifelat-autentica. Iata de ce propun s-o desemnam in pozitia de Tarkovski, aplecindu-se, cu cascheta data pe ceafa, cu toata tensiunea atentiei concentrata-n coloana, pentru a ajunge la vizorul aparatului de filmat, in timp ce Andrei, Marius si cu mine trudim, cu limbile scoase, la pirghia propulsoare a drezine care, desi in realitate sta pe loc, in film va aparea, va amintiti?, ca mergind si mergind, la nesfirsitt, printre balarii din ce in ce mai narcotice.

In yoga exista un exercitiu care consta in retragerea din simturi – te concentrezi in capul tau si nu mai auzi, vezi, mirosi. Ceea ce are legatura cu acele maimute astupindu-si fiecare cite-un organ de simt, pe care le imitam noi in pozele pe care ni le-a facut Jebe pentru cartea noastra de debut (ma intreb daca cineva a sesizat ironia situatiei de-a maimutari niste maimute…). Probabil ca si asta determina intr-un fel locul geometric (in sensul in care si petele cetoase sint, pina la urma, geometrice) a ceea ce ne tinea impreuna pe vremuri. Nu atit o practica libera a simturilor, o infatuata fluturare a lor in afara, cit un fel de abstragere din ele care functiona in felul urmator: sa-l dezvolti pe fiecare in parte, blocindu-le temporar pe celelalte, si apoi sa le recompui in ceva ce redevine „realitate“, dar intr-un mod foarte derivativ si incomplet. Ma insel eu sau voi, chiar inainte de-a va intilni eu, facuserati, la cenaclul vostru liceal, asemenea exercitii de spargere-n figuri a simturilor?

Dupa cum a devenit evident intregii planete, in urma largii difuzari a trilogiei cinematografiate Lordul Inelelor, atmosfera cea mai ireal-fabuloasa se obtine printr-n realism cit mai intens si mai socant al detaliilor. Fapt pentru care exista nenumarate exemple si dovezi in chiar cartea Simonei despre suprarealism. Or, la acest nivel cred ca functiona, pe vremuri, pentru noi, „poezia realului“. Desigur, s-ar putea spune, asa functiona pentru toata lumea. Problema este ca noi am descoperit cumva impreuna acest lucru, am ajuns sa-l simtim, sa-l internalizam, sa-l transformam intr-un reflexintim prin exercitiu comun. Am invatat impreuna lectia elementara ca, inainte de-a transmite tot felul de parascovenii ezoterice, poezia trebuie, in primul rind, sa provoace un raspuns emotional, care e desteptat de senzatiile proaspete, directe, si de cuvinte care inca le mai pot descrie convingator. O lectie esentiala, as spune, poate chiar Lectia (sugestia unui nume propriu: Lectitzia) prin excelenta. Iata de ce sintem, cred, reuniti pina astazi in respingerea cabotinismelor heidggerianizante, ortodoxo-hinduiste sau deconstructionisto-textualiste care prolifereaza in atmosfera literara a epocii.

Am redactat textul de pina aici in plina iarna, asa cum ar putea sa va indice scurta mea notatie de inceput, referitoare la intorsul cu papucii prin zapada. Iata, il reiau acum, la sfirsitul verii. Intre timp m-am intors acasa, iar acum ne preseaza termenul caruia am hotarit sa ne supunem. Desi dedicatia mea s-ar putea sa fie inutila, fiindca fac pariu ca Marius, de exemplu, nu s-a prea ocupat sa-si termine contributia, prins cum presupun ca este in prinderea in plasa a daunatorilor priboi care pun in pericol recoltele tinerei noastre democratii…

Poate va veti intreba, si poate se vor intreba si eventualii cititori pe care destinul i-ar putea mina, pe cai nebanuite si pe cai nebanuiti, in fata acestor rinduri: de ce atitea aluzii foarte personale la chestiuni pe care le intelegem numai noi, cei care-am participat la ele, la mica, minuscula, mitologie a grupului nostru? N-as putea sa raspund altfel decit, asemenea nemuritorului Moromete: „Intr-adins, Nila“.

Aceste aluzii foarte personale, am decis eu, sint necesare. Au o semnificatie de dincolo de ele insele. Sint legate, intr-un mod care va deveni evident ceva mai incolo, de impresia de pulverizare a societatiipe care am trait-o din refugiul meu de linga Berlin. Desigur, ati trecut cu totii prin capitala noii Republici Federale, Simona chiar a petrecut acolo destula vreme si a venit incintata de diversitatea delicios de decadenta de acolo (oooo, ooo, das ist sooo dekadeeent…, rideam eu cu Andrei, pe vremuri, dupa excursia noastra comuna la Viena).

Numai ca, plasat secant, intr-o parte, intr-o rina si intr-o doara, fata de Berlin (oras care mi se pare, altfel, si mie fascinant, cel mai interesant oras european, cel mai viu, menit sa fie adevarata capitala intelectuala si artistica a Uniunii), am vazut lucrurile si din alta perspectiva. Manualele (manelele) postmoderne ne spun ca am trai in lumea unui fascinant pluralism. Ca depasirea unor presupuse obsesii moderne ale unicei coerentze si ale adevarului irefutabil ar fi deschis zari de farmec pline, in care toate posibilitatile se aseaza de la sine intr-un sublim Curcubeu. De unde si Coalitiile Curcubeului, care rasar peste tot in tarile avansate (chiar si prin Coreea de Sud sau Taiwan, mai recent). Si eu credeam, la un moment dat, in aceasta noua lume a neingraditei auto-exprimari si auto-increderi. Problema este, insa, ca, de obicei, in cursul unor asemenea feerii, tindem sa identificam ideea de Diveristate-Pluralitate cu ideea de Noi insine. Sa ne imaginam, cu alte cuvinte, ca triumful Pluralismului este propriul nostru triumf si ca mintile noastre personale, prin deplina lor disponibilitate, prin curiozitatea lor mereu deschisa spre toate azimuturile, prin toleranta lor plina de intelepciune fata de toate cele omenesti, ar reprezenta autenticul si legitimul tron al zeitei Pluralismului. Versiunea de manual spune, cu alte cuvinte, ca lumea dezvoltata s-ar afla intr-un postmodernism in care pluralitatea reprezinta forma cea mai inalta a sensului, ca este ceva articulat si complex, bazat in mod esential pe inovatie, pe un inepuizabil dinamism creator, dezbarat de toate prejudecatile, inclusiv de aceea de a nu avea prejudecati.

Aceasta viziune este, insa, rodul unui amestec straniu de populism (exaltarea unei „culturi populare“ asimilate rapid si abuziv cu ideea de piata – Piatza ca Paiatza) si de incredere inconstienta dar absoluta in misia conducatoare a artistilor si Intelectualilor. Or, lucrul la care asistam nu este o pluralizare a ideilor si stilurilor gestionata de profesionistii artelor si ideilor. Radacinile fenomenului, petrecut intital in America, dar pe care-l poti vedea astazi cu ochiul liber in toata Europa, deci si in Germania, sint excelent exprimate de prietenul nostru Sorin Matei (membru de drept, din punctul meu de vedere, al micului nostru grup, si posesorul uneia dintre inteligentele cele mai vii si stimulative din cite am intilnit), in cartea lui Boierii mintii. El vorbeste despre „revolutia expresiva a anilor 60“, centrata pe ideea ca „fiecare ins e posesorul unei revelatii unice a existentei“, care „a dus la o forma de individualism extrem si a impus ideea stergerii distantei dintre creatorii si consumatorii de cultura, caci, intr-o lume de indivizi unici si irepetabili, orice experienta este valoroasa. In plan social, aceasta schimbare a provocat democratizarea demersului artistic si intelectual, facindu-i pe „autori“ egali cu consumatorii produsului lor. Ceea ce a dus la instaurarea popularitatii – vazuta ca aprobare venita din partea „egalilor“ – ca unic criteriu de valoare“.

Consecintele acestei revolutii – pe care, in tineretea noastra petrecuta in plin baroc evanescent fascisto-comunist, n-am fi putut decit s-o salutam cu entuziasm, asa cum un personaj liric de pe la inceputul anilor 60 exclama Ave! in fata a ceva ce el percepea, din cine stie ce motiv, drept o „maree a luminilor“ – consecintele acestei revolutii, spuneam, sint foarte ambigue. Fiindca, aducind lucrurile in contextul romanesc, aceasta descatusare a individului si a individualismului sau expresiv inseamna descatusarea acelor emotii cultivate de sistemul de educatie fata de George Cosbuc si Octavian Goga, fata de un Eminescu rezidual, fata de kitsch-ul metafizic si, mai ales, ooo!, mai ales religios. Iar pe de alta, este unda verde pentru poezia toridă, de „dusmani“ si „fratiori“, a manelelor, si pentru „Chipul tau si dragostea din the-e-eei, mi-aminte-e-esc de oh-kii te-e-heei“. Ce vreau sa spun este ca intre toate acestea se instituie o egalitate abosluta si confraterna, inatacabila si nechestionabila, deasupra careia nu exista absolut nici un principiu de autoritate, nici un criteriu de valoare. Ceea ce ne reveleaza ca ordinea spontana a acestui anarhism expresiv nu este, de fapt, una individuala, ci una a tuturor cliseelor si canoanelor expresive, depozitate de secole in sensibilitatea colectiva, care brusc ies la suprafata, cu toata vigoarea. Un pluralism si o diversitate absolut reale, doar ca instituite nu doar intre forme alternative de creativitate si de curiozitate intelectuala, ci si, cu drepturi depline, inalienabile si perfect egale (si nu sint deloc ironic cind spun asta) intre specii extrem de variate ale inertiei mentale si kitschului. Make no mistake, mintea, in formele ei incremenite, poate sa fie la fel de fascinant de variata ca si coralii multicolori din mările Sudului.

Acesta este procesul pe care l-am sesizat pe viu in Germania, tara in care democratia mediatica fuzioneaza astazi perfect cu ideile romantice ale eului absolut. Acolo, mai mult decit oriunde altundeva, omului ii este evident ca, in sfera sa interioara, complet sustrasa celei publice in care trebuie sa demonstrazi loialitate si disciplina, nu exista nici un fel de autoritate dincolo de ceea ce emotioneaza profund si spontan, dincolo de ceea ce induioseaza pina la lacrimi.

La noi, lipsa unei traditii inflamate a filozofiei subiectului (altfel decit in stare de crochiu) este suplinita cu succes de desocializarea accentuata produsa de comunism, care-l face pe individ sa simta ca buricul lui exista pentru a marca distinct centrul universului. Mi s-a parut intotdeauna ciudat de naiva ideea ca totalitarismul zdrobeste individualitatile. Dimpotriva, totalitarismul incurajeaza cu simpatie autismul civic, creeaza conditii minunate pentru refugiul in anomie si abulie solipsista si monomaniaca. Statul are toate motivele sa prefere sa lucreze cu indivizi, cu cit mai clar conturati si distincti, cu atit mai izolati, decit cu corpuri civice constituite. Astfel incit ceausismul mai mult sau mai putin tirziu a fost o buna scoala a individualismului expresiv anarhic. Noi insine sintem, cred, expresii ale acestui proces. Marea pacaleala fiind ca tindem sa luam drept protest ceea ce nu era decit un proces, o reactie organică – mai mult (sau mai putin): o reactie, in ultima instanta, de adaptare. De altfel, cred ca Marius, prin implicarea lui asidua in analiza continua a structurilor Securitatii (ceva absolut esential pentru instaurarea democratiei – si cred ca el este aproape singurul care promoveaza sistematic acest etos pe scena publica), sau implicarea lui Andrei in politicile publice (a fost, nu-i asa, consilier judetean, acum este decan si se incapatineaza sa construiasaca, uneori din nimic, o institutie transparenta, dinamica si autentic liberala) vine nu atit in continuarea poeziei noastre „personaliste“, cit si, in buna masura, impotriva ei. E, de altfel, semnificativ ca Marius a renuntat, in toata aceasta perioada, la poezie si fictiune.

Revenind, insa, vreau sa spun ca multe dintre anomaliile pe care tindem sa le consideram specifice „tranzitiei“ si despre care credem ca vor disparea de la sine prin „europenizare“ sint de fapt semnele clare ale unei pulverizari a cimpului cultural, care se va accentua o data cu integrarea europeana. Europa nu are o adevarata cultura democratica. Ea nu a fost fondata pe democratie, ci a ajuns acolo, dupa atrocitatile ultimului razboi mondial, pe baza teoriei raului cel mai mic. De aceea, ma indoiesc ca exista in Europa o adevarata cultura a democratiei, deci ca s-ar fi cristalizat o forma specific democratica a culturii europene. Asta in conditiile in care democratia expresiva si mediatica a demantelat totusi, inevitabil, edificiul ierarhic si teologal al culturii inalte a Vechiului Regim. Ceea ce se naste este, cu o sintagma pe care o preiau tot din Soso Matei, „o cacofonie de voci“, mai ceva decit ceea ce cunoastem de pe la noi. Parerea mea este ca n-am vazut inca nimic in materie de revenire la viata a unor forme de discurs intelectual si de poezie pe care le credeam moarte si-ngropate. Si nu ma refer aici la reconditionarea lor „post-moderna“, cu ironie mai mult sau mai putin tandra, ci de resuscitarea lor ca atare, in stil Jurassic Park.

Or, intr-o asemenea cacofonie, care va creste continuu in intensitate, va fi cu atit mai necesar sa ne pastram relatiile directe si personale, sa perpetuam micul nostru grup, mica noastra atmosfera, micul nostru spatiu public, mica noastra – ca sa reiau o metafora din poemul meu Efebia – republica. Fiindca vom avea nevoie de un asemenea teritoriu virtual, in care sa ne regasim, cei ce vorbim cam aceeasi limba, sau, oricum, dialecte cit de cit compatibile ale aceleiasi limbi. Iata de ce mi s-a parut foarte util sa facem acest volum. E ca si cum am pregati de pe-acum un fel de shuttle, care sa ne poarte printr-un haos viitor, mai mult sau mai putin vesel. Care, desigur, nu e rau in sine, fiind, de altfel, format in cea mai mare parte din minti care au aceleasi probleme si care si ele au reflexul de-a se asocia pentru a-şi păstra confortul minimal si chiar un sentiment discret al decentei, al demnitatii, al importantei proprii.

Pe de alta parte, am sa va rog sa nu luati chiar foarte-foarte in serios ceea ce-am spus mai sus. Am mai si exagerat nitel, ca sa va speriu. De fapt, daca exista o ordine spontana a mintilor vibrante, pe de o parte, si o ordine spontana a mintilor vegetative, pe de alta, cred ca exista si o a treia ordine spontana, care se instituie intre cele doua deja evocate, astfel incit sa ne aflam oriunde si in orice moment in cea mai buna dintre lumile posibile. Asa ca nu e el dracu chiar asa de negru. Noi sa fim sanatosi! Si sa ajungem sa realizam ceea ce Mircea Vintila, intr-un moment de inspirata ironie fata de sine si fata de Mircea Baniciu, Nicu Alifantis si… aaa… cum il cheama? E din Brasov, ca noi, deci merita numele de fiinta umana… a fost coleg cu Sandu la Saguna… e ceva arhitect si cinta tot timpul tot felul de piese imitindu-l mai ales pe Dylan… a scris si ceva proza… ah, cum pisici, il cheama… pisici, pisici, nu-mi amintesc si asta-mi da o anxietate teribila… patesc chestia asta parca tot mai des… asa ca acum intelegeti inca si mai bine anxietatea mea… are barba si a cintat cu ani in urma la Cerbu de Aur ceva in care facea misto de Iliescu… e culmea, sigur stiti cine e… ma incapatinez sa nu-ntreb, vreau sa-mi amintesc… am citit noi odata cind a cintat si el, adica Simona, Marius, si cu mine, nu, nu Tavitian (Taiwanitian), pe vremuri, la Casa studentilor, la Bubburesti… ala cu am cumparat garoafe la Ineu pentru partidul miaauuuu… E un omagiu Brasovului ca fac tot acest efort chinuitor sa-mi amintesc numele lui si, ca omagiu adus Brasovului, care ne-a zamislit pe toti, un oras central-european, o mindra republica de altadata, aceste rinduri isi au cu prisosinta (o priinta plina de sos?) locul, nu-i asa?, aici… e un omagiu adus Brasovului, fiindca omul e brasovean, spre onoarea lui… dar CUM il cheama? Ventila, Elefantis, Bambiriciu si… He, he, pina-mi amintesc: de cite ori vine vorba de nea Venitla, nu pot sa-l uit cum cinta el, cu-aceeasi delicatete feciorelnica din baladele urbane, cot la cot cu teluricul, bogumilicul Paunescu, Traiasca Romania, Partidul si Poporul, traiasca Ceauseeeeescu, traiasca viitorul. Veritabila emblema a culturii alternative romanesti, nu? Dar uite ca tot nu-mi amintesc… aaaargh! Stiti ca si lui Andrei ii vine sa se urce pe pereti cind nu-si aminteste un nume. Uite-asa patesc eu acush. Fiindca a venit vorba de Andrei, ce-ar fi sa introduc aici ceva ce tot aveam de gind sa, pe undeva! Asta pina-mi aduc aminte cum il cheama pe nea cutare… Stiti care este momentul in care am avut marea revelatie despre el, momentul in care am avut senzatia ca-l vad pina-n strafunduri, si de la care nu m-am mai suparat niciodata pe el? Cind mi-a povesit mama lui ca, mic copil, Andrei al nostru, aflat in mijlocul unui colectiv de egali, minati, in principiu, de aceleasi interese, adica, direct spus, la gradinita, isi lua totusi jucariile si se retragea cu ele deoparte, sa se joace singur.

Argh, tot nu mi-am amintit! Asa ca ia sa spun eu ceva simpatic despre Oprea: avea o caciulita, cred ca si dormea cu ea, mai ales sub cerul liber, care-l facea sa arate exact ca Piticul Pune-Piedici din cartile cu Mac, cu ratoiul Mac, excelent ilustrate de acea femeie geniala, care mi-a leganat copilaria (cu creatiile mintii ei, vreau sa spun, fiindca n-am vazut-o niciodata la fatza), careia as vrea sa-i aduc cindva un omagiu extins, poate sa-i dedic un vast poem, o oda – graficiana Livia Rusz. Asa, deci, cum il cheama pe baladistul cu pricina? Pe-un disc de-al lui e caricatura aia c-un peste pe care incearca cineva sa-l prinda c-o undita care are la capat, in loc de cirlig, secera-cum-ciocanul. He, he, he! Cum pisici il cheama? Bun, intre timp sa-mi amintesc ceva despre Simona, ca sa nu ziceti ca nu ma straduiesc sa am legatura cu agenda volumului nostru… De pilda ca avea obiceiul ciudat sa dea nume unor diferite parti ale corpului ei. Nu-mi mai amintesc decit ca burtii, abdomenului, ii spunea Lina. Mare-i gradina ta, Doamne! A, stiu! Il cheama Andriescu. Ba nu, zic asta fiindca, intr-o fractiune de secunda, inainte sa-mi amintesc exact, mi-a aparut pe ecranul mintii, intr-o explozie de lumina, Anca Andriescu, studenta noastra. De fapt el e Andriesch! Alexandru Eizweidreisch! Waw! Am reusit!

Sa revenim, asadar. Vroiam sa fac trimitere la o intorsatura de fraza a lui Mircea Ventila, dintr-un interviu legat de un turneu in care pornea impreuna cu Baniciu, Alifantis si Andriesch. Tot alintindu-se pe seama faptului ca muzica folk, cu tot cu practicantii ei, ar fi ajuns azi in pragul pensionarii (ca tot romanul, si Ventila pare sa-si traiasca cele mai gingase si intime infiorari cind se gindeste la pensionare), spunea, la un moment dat, ca, in viitor, ii astepata „turul statiunilor balneoclimaterice“. Iar eu vroiam sa spun ca, acolo unde el vedea o ultima decadere, pentru noi ar putea fi un triumf. Sa apucam acea virsta minunat-matusalemica la care sa facem si noi asemenea turnee prin statiuni! Pentru care nu vom avea public, mai mult ca sigur, dar vom avea bucuria de-a ne citi si reciti productiile unul altuia. Or, ca sa ajungem acolo, e bine sa ne pregatim de pe-acum! Trebuie sa mentinem tonusul relatiei noastre. Sa facem efortul de-a promova, fiecare in parte, imaginea celorlalti inspre acele regiuni ale scoartei cerebrale care nu vor fi primele atacate de senilitate. De aceea vad prezentul volum ca pe-o intreprindere profund motivata si necesara.

Trebuie sa va spun ca am inteles ieri, printr-o veritabila iluminare, sensul expresiei „a avea broaste-n burta“. Cred ca se refera la clipocitul stomacului, cind este foarte plin cu lichid. Dupa ce-am baut o sticla de 1 L de Coca-Cola (acest omagiu, acest sacrificiu marturisit cu toata deschiderea, ar trebui, singur, sa-i faca sa sponsorizeze prezentul volum), am inceput sa aud asemenea sunete dinspre abdomen. Si atunci am relaizat (la relectura am constatat greseala, dar zau ca-i pacat s-o corectam) ca sugestia broastelor nu tine de „oracait“, asa cum, in mod naiv, credeam eu. Nu. Stramosii nostri au observat ca viscerele, atunci cind sint abundent inundate, iti suna, la fiecare pas, de parca una-doua borscute tocmai ar sari intr-un lac!

De ce introduc aici aceasta notatie? Pai, ca sa inteleaga si cititorii cit de intima e relatia dintre noi, cum ne impartasim, ca vechi prieteni, cele mai adinci sentimente si senzatii! Ce tesatura psihica sau chiar psihotica fina si complexa exista intre noi, de parc-am fi verisori!

Dar sa mergem mai departe. In acele zile de la Wieppersdorf cu a caror atmosfera, de dragul coerentei textului, m-am silit sa reinnod, s-a intimplat un eveniment sub al carui impuls, soc, mai corect, m-am aflat ceva vreme, si despre care aveam tot timpul in cap sa va scriu. Astfel incit o voi face acum, mimind pe cit posibil febricitarea momentului. Este vorba despre faptul ca, intr-o zi insorita, pe cind ma straduiam sa scot o bicicleta din debara, injurindu-i in gind pe cei ce se sculasera mai de dimineata si apucasera sa ia singurul asemenea vehicol pe care nu trebuia sa stau complet cocirjat, s-a apropiat de mine Birgitt, directoarea-adjuncta a centrului, si m-a intrebat daca l-am vazut recent pe U., fiindca nu l-a mai asa nimeni, in ultimele 2 saptamini. Faptul ca i-am raspuns si eu negativ a fost declansatorul reactiei ei de-a se duce sa anunte cazul la politie.

Chiar in aceeasi seara, am avut o experienta halucinanta. Camera lui U. era chiar linga a mea. Dintr-un motiv ciudat, avea o usa dubla sau, mai bine zis, doua usi. Presupunerile mergeau in sensul ca, dat fiind ca ne aflam intr-o fosta casa de creatie a Uniunii Scriitorilor din RDG, acolo ar fi putut sa se afle, in vremile lui Erich Honecker (to’aschu Onigar, vorba lui to’aschu Tschauascheskku), un fel de centru general de ascultare, cu ramificatii caracatitzieneshti spre toate celelalte camere. Ei bine, stratul exterior al usii duble, ca sa spun asa, era dat deoparte si m-am gindit, cam naiv, ca ar fi fost posibil sa se fi intors U. La urma urmei, parapishologic vorbnd, agitatia de care fusese cuprinsa toata lumea cu privire la el chiar in acea zi ar fi putut veni si din faptul ca interferam cu undele mintii lui care se apropia de Wieppersdorf. Numai ca, prin usa intredeschisa de Birgitt, nu l-am vazut pe U., ci o scena din Tatort, serialul politist german arhetipal. Cu citiva anchetatori in uniforma care studiau meticulos garderoba nefericitului meu vecin. Spre deosebire de politistii din filmele americane in ancheta la locul faptei (de fapt, chiar asta inseamna Tatort, locul faptei), care par sa roiasca necontenit, ca termitele, cei germani au, si in film, si in realitate, o lentoare oniric-rituala. Sau, mai bine zis, ritualul american seamana mai mult cu un dans animat, in jurul focului, in timp ce ritualul german al prelevarii probelor, cu teatrul Kabuki. Am fost foarte tulburat de aceasta suprapunere pe viu intre realitate si fictiune. Spunindu-mi in sinea mea ca, daca tot trebuia sa mi se-ntimple, destinul ar fi putut veni sa-mi insoliteze rutina cu ceva mai ingenios decit Tatort.

Oricum, a fost o noapte in care n-am prea dormit, atent la orice piriitura din tavan. Iar a doua zi, totul parea sa aiba o aura ciudata. De exemplu, miscarea gainilor din curtea inspre care dadea geamul meu. Sau expresiile celorlalti, la masa – abulice, derutate. Culminind cu invocatiile lui N., din fata sus-mentionatei usi duble, acum perfect inchise: Mensch, komm wieder! Pina si lebada flegmatica aferenta baltii castelului, cind iesea pe mal, pasea parca si mai ingreuiata de ginduri ca de-obicei. Pina la urma, prietena lui U., contactata telefonic la Berlin, a relatat ca el a mai avut in trecut asemenea episoade si ca trebuie sa fim incredintati ca va reaparea. Desi ingrijorarile politiei erau legate de faptul ca din camera lui nu parea sa lipseasca nimic, nici macar jurnalul intim, pe care autoritatile-l preluasera asupra lor, cautind intr-una indicii. Masina lui era de asemenea in parcarea castelului. E adevarat ca nu i se gasisera nicaieri cardurile bancare, astfel incit se putea presupune ca era, totusi, autonom si pregatit pentru a se teleporta oriunde in Europa. Se pare ca nimeni nu s-a gindit la dezavantajul integrarii din punctul de vedere al localizarii poetilor vaganti…

Dupa inca o saptamina sau doua, U. a reaparut la Berlin, si s-a zvonit ca adastase pe undeva prin Italia. Iar acum, ca v-am linistit asupra soartei sale, sa ne apucam sa deslusim motivul inserarii acestei anecdote pline de suspense in prezenta evocare. S-o transformam, pe indelete, dintr-un fapt crud, usor senzational, intr-o fabula cu continut etic. Legatura pe care doresc s-o percepeti este intre starea de melancolie meditativa pe care mi-o producea concentrarea asupra voastra, dat fiind ca proiectam in minte rinduri precum cele de la inceput, si chiar vi le si scriam, cind femeile de serviciu ma alungau din birlog in camera computerelor, si starea de angoasa intensa generata de disparitia lui U. Daca suprapuneti cele doua stari de spirit, veti vedea cum, din hotarirea noastra de a ne reuni, intr-o conventie speciala si extraordinara, la 14 ani de la aparitia Pauzei de respiratie, la 22 de ani de la momentul in care ne-am cunoscut, emerge tema fragilitatii noastre esentiale. Ca fiinte umane. Si poate sint cel mai in masura sa constat asta, siciit cum ma aflu de dureri persistente la ambele capete ale coloanei vertebrale.

Fragilitate a fiintei umane, spuneam, la care puteti reflecta mai intens daca va evocati fantasmele mele legate de descoperirea corupului lui U. in milul de pe fundul cutarui lac din bezirkul Tetlow-Flemming. Sau daca va evocati, asa cum fac eu acum, morisca stranie din capul lui care-l poate oricind smulge in orice directie. Asadar, dragii mei, ceea ce ne face sa ne reunim este ca purtam cu totii adinc impregnate in memorie acele rinduri salvate de Andrei din oceanul de emotii curate al caietelor de amintiri din epoca noastra scolara: „Ce este viata? Un fum de tigara, o pluta pe valuri…“. Impulsul de-a se stringe laolalta al oamenilor care-si cunosc sau au ajuns sa-si simta punctele nevralgice vine direct din nevoia de autoprotectie, o fateta a instinctului de supravietuire. Dar tot micul conclav al vechilor prieteni este si cel care te poate ajuta sa te distantezi, treptat, de acest instinct si sa te mai deconectezi. Amintirile comune au probabil si efectul de anesteziere a angoaselor si pasiunilor celor mai incarnate. Altfel, daca stai tot timpul numai cu gindul la toate amenintarile care plutesc deasupra ta, te timpesti de cap.

Planuisem sa exprim aceasta idee finala printr-un citat din Montaigne, pe care mi-au cazut ochii chiar ieri. Ca sa nu credeti ca fac pe nebunul, pretinzind ca Montaigne este lectura mea intima, de placere, va marturisesc ca-l citeam pentru un seminar. Numai ca, uite, acum nu gasesc cartea, oricit m-as strofoca. Habar n-am unde-ar putea fi. In mod normal, trebuia s-o gasesc linga pat. Dar ea nu e nici macar la WC (unde, dupa cum bine stiti, impartasindu-ne noi de atita timp obiceiurile, ar fi fost foarte probabil sa se afle). Si era atit de potrivit! Citatul, vreau sa spun. Nu doar pentru continutul lui, dar si pentru ramificatiile lui contextuale. De exemplu, faptul ca, atunci cind scria chestiile alea, Montaigne avea exact virsta noastra de acum. Sau ca textul era prefatzat de un personaj emblematic si enigmatic – Ludwig Gruenberg, fost stalinist turbat, fara frica sau mila, in prima sa faza, marxist europenizant, in cea de-a doua, dar fara sa-si uite sacra datorie de-a combate neostoit putreda filozofie burgheza. Personajul nutrea, se pare, inautrul acestei carcase, melancolii care consunau cu stoicismul baroc al secolului al XVI-lea. Ca este asa rezulta si din faptul foarte onorant pentru el de-a fi singurul corifeu local al delirului marxist care, dupa 1989, sa se fi sinucis (gest cu care Montaigne ar fi fost, cred, de acord – in sinea lui, desigur, nu in fata Inchizitiei secolului sau). In al treilea rind, insa, vocea lui Montaigne era inextricabil intrepatrunsa cu aceea a traductoarei sale, Mirella Seulescu. Or, Mirella Seulescu a devenit pentru mine, in timpul lecturii, un alt nume, (dar cit de delicat si de muzical!), al Sortzii insesi. Fiindca, incapatinindu-se sa-l transmute pe autorul nostru intr-un limbaj sunind sinusoid a Miron Costin sau Neculce, dar parca si mai mult a pastisele sadoveniene dupa cei doi, ea reusea sa atinga culmi ale ininteligibilului pe care nici macar Mihai Miroiu si Mihai Spariosu nu le-au mai vizitat, in opac-arhaizanta lor redare romaneasca a Vietii si opiniilor lui Tristram Shandy. Or ce este ea, Soarta, altceva decit o scriere tot mai delicata si tot mai indescifrabila?

Deci, cum spuneam, nu gasesc cartea. Astfel incit, nu-mi ramine decit sa ma resemnez sa redau ideea printr-un echivalent, aproape perfect sub aspectul continutului, dar diferit ca forma, fiindca este in versuri. El i se datoreaza iubitului nostru prieten si comiliton Mariusel, si el pescar, pe vremuri, asemenea lui Andrei, al citatelor cu miez filozofic din caietele de amintiri si din oracolele colegilor nostri. Este vorba despre un text inscris pe pagina de garda a unui album pe care mi l-a facut cadou, cu mult timp in urma, de ziua mea. In intensitatea neatinsa de trecerea anilor a acestor versuri veti regasi (si insist acum, ca sa n-o mai fac ulterior, reducind efectul reverberatiei lor in spiritele voastre, dar si ale ipoteticilor, himericilor nostri cititori), cea mai profunda justificare pe care, cred eu, o putem aduce in sprijinul alcatuirii prezentului volum:

Astazi sint elev,

Miine, poate, am sa mor,

Dar aceste rinduri scrise

Vor ramine-n viitor…

PS: Realizez ca nu pot, totusi, sa inchei fara a va explica voua, dar si opiniei publice romanesti, nu doar contemporane, ci resimtite in evolutia ei istorica, de la momentul insusi, nu chiar atit de indepartat in timp, al adoptarii alfabetului latin, de ce am decis sa redactez acest text fara diacritice. Asadar, sa fie vorba despre revendicarea unei puritati urbane si rationale printr-o grafie curatata de toate caciulitzele si barbutzele care trimit la sunete cetoase, venite din negura preistoriei? La urma urmei, nu ne invata Marius despre dovezile arheologice indubitabile ca pe actuala suprafata a Romaniei s-a practicat cindva canibalismul ritual? Dar marturisesc pios ca n-am avut intentia de-a tulbura repaosul nici unuia dintre stramosi, nici macar pe al celor mai dezgustatori dintre ei. Atunci, veti intreba, este oare vorba despre un gest polemic, sau un experiment? Ferit-a Sfintul. Nici prin cap nu mi-a trecut sa bintui demonic cosmarurile dictionarelor ortografice, ortoepice si de punctuatie aprobate de Academie. Si marturisesc ca nu m-am gindit nici sa masez placut egourile comunitatii computeristilor si internetonautilor nostri, confirmindu-i in incrincenarea lor anti-diacritica.

Adevarul pur este ca acolo unde ma aflam cind am inceput sa va scriu computerele contineau toata gama de curiozitati a grafiilor est-europene, pe linga o bogata colectie de caractere chirilice, dar nu si diacriticele romanesti. Daca as fi stapinit mai bine tainele domeniului digital sau daca as fi rugat pe cineva mai priceput sa ma ajute, as fi reusit probabil sa descarc fonturile adecvate de pe internet. Problema este ca lipsa diacriticelor reprezenta, in acelasi timp, o scuza perfecta ca sa nu ma apuc de lucru.

Ei bine, la un moment dat mi-am zis: gata! Ce ma tot cramponez atit! Am promis ca scriu, scriu. Scriu oricum. Si, ca sa nu-mi complic viata pe urma, si nici pe a altcuiva, am sa decretez ca acest text asa trebuie sa fie si asa trebuie sa ramina: fara diacritice!

Acum abia realizati ca prezenta compunere a avut, in modul cel mai omenesc, doi parinti. Pe de o parte mama, despre care v-am vorbit deja: Frica, organica, devoratoare, de femeile de serviciu care-mi invadau saptaminal camera. Pe de alta parte, tatal: Curajul de a-mi infrunta lenea si de-a sacrifica, vai!, in cursul acestui gest toate palariutele, caciulitele si virgulitele care, frumos asezate pe sau dedesubtul lui a, i, s, t, reprezinta o miscatoare mostenire culturala.

Acum, cind am reluat si am terminat textul, m-am reconfirmat in aceasta decizie. Am simtit din nou lejeritatea inaripata care decurge din ea. Dar trebuie sa va confesez si o alta emotie, legata tot de producerea fizica a acestui text. Ma feream sa scriu la PC si pentru ca aveam senzatia ca ma apasa pe creier. Ca stau in fata unui perete alb, care ma timpeste. La laptop nu e la fel, fiindca ecranul e mult mai mic, nu te domina el pe tine. Nu te infrunta cu obraznicie. Dar am observat ca am ajuns sa ma obisnuiesc si chiar sa-mi faca placere, in momentul cind mi-am imaginat PC-ul ca pe un fel de bloc de piatra. Imprimarea literelor are functia unor incizii, asa ca iti poti crea iluzia ca esti un fel de sculptor. Mai precis, cineva asemanator cu daltuitorii de inscriptii de la Gizeh. Si, cu asta, simt in sfirsit ca am incheiat aceasta fata a piramidei pe care am convenit s-o ridicam egourilor noastre de proportii elefantine.

A voastra adoranta,

Mitza

 

[Vatra, nr. 6-7/2019, pp. 91-101]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.