Școala de la Brașov (ep. 5)

 

Portrete, evocări, amintiri

 

Viorel MARINEASA 

Bodiu la Timișoara

Nu cred că au fost prea fericiți anii pe care Andrei Bodiu i-a petrecut la Timișoara. Fusese student aici între 1984 și 1988. Ani urâți, cu ceaușismul în criză agresându-te în toate cele. Îl trimisese Sandu Mușina aici, cu gândul (poate) că merge la sigur cu intrarea la facultate, dar și având în vedere strategia „maestrului”, una care presupunea expunere diversă pentru învățăceii din școala mașscriistă. Însă mai toți nemții din Aktionsgruppe Banat (AgB) se tiraseră în Deutschland. Helmuth Frauendorfer, un emul al lor, tocmai încasase de la securiști scatoalce zdravene pentru că publicase în Forum studențesc versuri de genul: „Stau cu încălțările-n pat/ Și spun bancuri cu Bulă”, iar organul care citește gândurile i-a reproșat că făcuse trimitere la tovarășul Nicolae Ceaușescu; în plus, pusese în scenă cu studenții un text subversiv al uneia (Herta Müller) care abia debutase cu proză în volum (Niederungen/Depresiuni). (Cu așa ceva Andrei avea să se familiarizeze. „Aseară am băut o sticlă de vin cu Marius.//…/ Azi mi-a spus că tot ieri l-au bătut doi tipi./ Seara tîrziu. Pe stradă./ Poate erau grăbiți/ să-i scoată poezia din cap și/ s-o atîrne pe sîrmă/ ca pe o rufă albă în bătaia vîntului.” – „despre cum se poate citi o poezie”, în AB, Cursa de 24 de ore, Marineasa, Timișoara, 1994.) Nici Cenaclul Pavel Dan de la Casa Studenților nu se simțea prea bine după marea vânzoleală optzecistă, boema obosise, oamenii se împrăștiaseră, alții își vedeau de-ale lor, încercând să publice câte ceva atunci când mai toate ușile redacțiilor li se trânteau în nas. (E drept că „programele” s-ar fi potrivit, doar că de vină era un oarecare contratimp; unii „paveldaniști” proiectaseră cu câțiva ani înainte un volum colectiv, Voci în frenezia realului, ceea ce consuna cu „m-aș scrie pe mine în realitate” al grupului brașovean. Sau, cum ar fi spus celălalt „mare dascăl”, Gheorghe Crăciun: „Poezia tranzitivă… parcurge realitatea, o absoarbe în structurile ei. Materia din care se hrănește poezia tranzitivă e cotidianul, banalul, viața imediată, comună, obiectivă”.) Așa că am fost bucuros, în calitatea mea de lefegiu al „Casei”, dar și în virtutea prieteniei cu Mușina, să-l instalez pe Andrei ca șef al grupării cenaculare timișorene pentru a-i reda suflul și ritmul. Și el chiar și-a luat treaba în serios, așa că întâlnirile cu, de pildă, Universitas-ul bucureștean au fost unele de referință. Timișoara pare compatibilă cu Brașovul. Dar lui Andrei nu-i pria; îl bătea gândul să se transfere. Pe lista de prieteni din poemul „trezirea” abia dacă apar doi-trei timișoreni (și aceia, cum s-a văzut ulterior, cu probleme). Îl vedem deambulând singuratic prin Mica Vienă: „am trecut prin centru să cumpăr țigări am/ intrat într-o plăcintărie a trecut și ianuarie/ și a fost destul de cald lîngă mine era o femeie/ care mînca plescăind m-a scos din/ sărite am/ vrut să-i pun mîna pe gură s-o opresc într-un fel/ dar am zis treaba ei am mîncat însă mai repede/ am intrat într-o librărie să văd dacă nu/ i-a apărut cartea lui marineasa am ieșit după/ vreo cinci minute începuse să plouă bine că/ nu ninge mi-am spus am văzut o femeie/ frumoasă aproape de treizeci de ani păcat mi-am/ spus am mers la anticariat se vindeau cărți/ de bucate la pachet cu cărți de critică/ ale unor obscuri afară stătuse ploaia m-am întîlnit/ cu o colegă/ mi-a spus că merge la anticariat i-am/ zis să nu se mai ducă și n-am reușit s-o conving/ cred că se plictisea și avea chef să se plimbe m-am/ gîndit să beau o bere am renunțat de/ revelion și-așa ți-ai dat în stambă mi-am spus am/ renunțat și asta e aiurea să-ți propui un lucru/ pe care știi sigur că nu îl vei face m-am întors/ spre centru am trecut prin fața redacției orizont mi-am/ spus că nu l-am văzut de mult pe mihăieș dar n-am/ urcat poate are treabă mi-am zis sau nu e la servici/ un sîrb m-a întrebat dacă nu cumpăr Vikend nu/ i-am spus fac economii mi-am spus am trecut prin/ piața libertății apoi prin piața operei m-am dus la/ universitate să cumpăr românia literară am/ coborît în bar am băut un suc am urcat/ la bibliotecă mi-am luat Breban Ivasiuc și Goethe/ Cînd am ieșit era soare./ Era o sîmbătă frumoasă./ Un sfîrșit de săptămînă frumos.” Aproape ca-n Salinger.

Și se poate continua în același registru. Sigur, nu putem pune semnul egal între viață și poezia ieșită din mașscriism. Totuși… Poemul „319”. Canonul camerei 319 din căminul 16 Complex. „Aici stau eu. În căminul/ 16 sigur e greu e chinuitor să/ crești un copil și soră-mea/ are unul mama ne-a crescut pe toți patru și/ iată-mă întins în pat la 21 de ani sau/ stînd la masă cu o carte în mînă. Aici/ și acum…” Aici nu trăiește de unul singur, prietenul cel mai bun hăhăie cât e ziua de lungă că-l toarnă la Secu, îl au ăia la mână, n-are ce face, Andrei nu-l crede, ăla insistă, cică scuipă de bine, îi ia peste picior pe băieți, Andrei tot nu-l crede, hăhăiala amicului ba îl amuză, ba îl cam scoate din sărite, îi filează o lampă, își zice și îi zice, dar e singurul cu care poate schimba o vorbă, de-abia peste ani va avea confirmarea că omul nu l-a mințit, iată dosarul de la CNSAS, l-a turnat cu grație, e drept, dar tot nu-i va pica bine. Nici neamțul din cameră nu se ridică la nivelul celor din AgB, e arogant, scrie versuri ridicole și s-ar putea să fie ciripitor.

Și au mai fost destule. Oameni „de bine” îi îngrădiseră accesul la revista Forum studențesc (tot din documentele CNSAS se va vedea că un șef de-acolo, de altfel coleg de facultate, informa de zor și cu aplomb despre scrisul și purtarea nesupusului Andrei Bodiu). Mai mult, nu s-au sfiit cei de la Secu să-l interogheze într-o sală de seminar de la Universitate, jucând pieseta ieftină cu anchetatorul dur și cu secundanta maternă, iar când mi-a povestit momentul, în ciuda îngrijorării, lui Andrei încă îi flutura un rest de surâs în colțul gurii. Acel zâmbet al lui care-i angrena și ochii, atunci când se entuziasma, când ironiza, când se speria, când se confesa cu atâta deschidere că te lăsa bușbe. Și ca tacâmul să fie complet, tatăl fetei pe care o iubea, un ștăbuleț al sistemului, i-a interzis, din înalte considerente ideologice, să se mai vadă cu ea.

Poate că am exagerat. După revoluție, Andrei a revenit adesea la Timișoara. Parcă iubea tot mai mult orașul. Cât privește prieteniile legate aici, ne spunea că nu va renunța nicicând la ele. În 2017 m-am trezit invitat (împreună cu Daniel Vighi), ca obiect de studiu și dezbatere, la Colocviul Național Universitar de Literatură Română Contemporană de la Brașov. Fusese unul dintre proiectele lui Andrei Bodiu, m-a asigurat Adrian Lăcătuș, cel care preluase frâiele organizatorice ale manifestării.

*

 

Ştefan BORBÉLY

Virgil Podoabă

Virgil Podoabă a fost dintotdeauna ţanţoş ca un gascon expandat, motiv pentru care porecla sa de tandreţe din anii de facultate era „D’Artagnan”. I se recunoştea, prin intermediul ei, disponibilitatea permanentă pentru lupta de idei, dar şi arta de a o purta cu viziera ridicată. Puteai fi sigur, în cazul lui Virgil, că nu te va slăbi până în ultima clipă, că te va ţine mereu în priză, dar că va face toate acestea fără obstinaţia de a ieşi mereu în câştig din bătălia respectivă, de a învinge. Cavalerismul coregrafic l-a caracterizat dintotdeauna, fie el victorios, fie perdant, dar îţi cerea mereu un singur lucru: investiţia existenţială integrală în disputa respectivă. Să te dedici cu totul „cauzei”, să arzi până la combustia totală, să nu laşi în urmă resturi sau adevăruri insuficient rumegate. Atunci când va proiecta un prim doctorat, îl va intitula, de altfel, Eminescu, poet total.

Îl exaspera, desigur, suspiciunea că preopinentul ar putea investi energii drămuite sau doar strategice în dezbaterea respectivă, în condiţiile în care el dădea mereu totul şi nu voia să fie răsplătit cu jumătăți de măsură sau cu răspunsuri doar alunecoase, tactice. Avea darul de a arde integral, chiar şi-n cauzele cele mai mărunte, şi-ţi cerea o combustie participativă pe măsură. Rezultatul a fost că, dintre noi toţi, cei care, prin 1972-76, ne adunam la Filologia clujeană sub oblăduirea lui Mircea Zaciu şi sub aceea a Ioanei Em. Petrescu, Virgil Podoabă a dezvoltat cele mai multe relaţii de prietenie unilaterale. Era atât de absorbit de incandescenţa propriei sale investiţii afective sau intelectuale, încât nu sesiza că unii din jur nu puteau, pur şi simplu, întreţine partitura şi se eschivau sau luau distanţă. Cu toate acestea, Podoabă a rămas pentru mine (adică pentru unul care, în mod instinctiv, luam distanţă) hârtia de turnesol care scotea la lumină calitatea umană, reală sau doar iluzorie, a tuturor celorlalţi din jur. Omul meu de încredere, dar de care mă bucuram că nu se află în preajmă.

În anii noştri de formare, care au coincis, în mare parte, cu perioada petrecută în redacţia Echinoxului (invocată des de către Virgil în exerciţiile sale memorialistice), fiecare dintre noi îşi concepea viitorul cam în două feluri. Primul, de multe ori bovaric, dar spontan şi sincer, era acela al carierei literare. Nu ştiam, încă, ce ne vor rezerva revistele pentru care vom lucra, intuiam, de bună seamă, că vin ani zgrunţuroşi, în care puterea noastră de adaptare (cam bulversată, prin insurgenţă, la Echinox) va fi din plin pusă la încercare, dar dacă ne întrebai ce anume voiam să facem cu viaţa care ne stătea, plină de necunoscute, în faţă, răspundeam de regulă în categoriile unei existenţe livreşti, de hârtie. Al doilea fel venea, în mod paradoxal (fiindcă, strict logic, ar fi trebuit să fie invers) din cărţile pe care le citeam, cu predilecţie din direcţia acelora care tratau despre existenţialism, tema predilectă a deceniilor „sartriene” de atunci. Acesta a fost unul dintre paradoxurile majore al generaţiei mele: am învăţat viaţa din cărţi, am trăit existenţialismul ca fapt livresc într-o primă instanţă, şi abia ulterior ca pe o realitate cuantificabilă empiric, la suprafaţa concretă, palpabilă a lucrurilor şi oamenilor. Experimentam un anume abis, dar era abisul cărţilor, al bibliotecii, nu al istoriei.

Două atitudini intrau în disjungere aici, în funcţie de caracterul sau firea fiecăruia: expectativa şi angajarea. Pentru unii (recunosc că eu făceam parte din această falangă), reflexul retractil devenea esenţial în contactul cu o lume care dorea cu tot dinadinsul să te altereze. Mi-am spus de fiecare dată, atunci când m-am analizat, că noi reacţionăm, în ultimă instanţă, în funcţie de una dintre cele trei amprente post-platoniciene pe care le avem inculcate în subconştient. Unii sunt cinici, alţii epicureici, alţii stoici. Retractilitatea mea se apropia, în mod evident, de epicureism: preferam, căutam „grădina” mea, cultivam enclava, aveam nevoie de un „gard” împrejmuitor, care să mă protejeze. În sintaxa – labilă, recunosc… – a acestor trei modele, Podoabă a fost şi a rămas un stoic. În mod instinctiv, el înclina înspre angajare („am avut impulsul stringent de a mă amesteca în treburile publice”, scrie el la p. 227 a Punctului critic din 2007), ceea ce explică, în bună măsură, dinamica locurilor de muncă şi a domiciliilor multiple pe care le-a schimbat. Enclavizat la Tg. Mureş până după Revoluţie, eu am făcut o singură mişcare, dând concurs de admitere pe un post academic la Cluj, însă şi atunci când am procedat în acest fel, determinantă a fost, în subconştientul meu, şansa de a reveni la un loc pe care-l ştiam, la un „cuib” (Filologia clujeană), pe care, în mod afectiv, nu-l părăsisem, de fapt, niciodată.

Dimpotrivă, Podoabă şi-a luat lumea în cap: a fost profesor în zona de no man’s land a Zalăului, s-a angajat la Familia orădeană, de acolo a migrat înspre Vatra, şi-n cele din urmă, când a venit vorba să îşi confirme virtuţile academice, a făcut-o taman departe, la Braşov, adică într-un mediu total nou pentru el şi pentru noi toţi, a cărui funcţionare n-o cunoscuse dinainte. Mai mult decât atât, ineditul experienţei de sub Tâmpa a fost o dublă noutate pentru el, fiindcă dacă în celelalte angajamente el l-a urmat îndeaproape pe Al. Cistelecan, atenuând anxietatea de adaptare prin recursul la un racord afectiv personal făcut să îl protejeze, la Braşov el s-a dus înainte ca prietenul său de o viaţă să îl urmeze, rămânând inevitabil „orfan” atunci când Cis s-a decis să se replieze acasă, la Tg. Mureş.

Motivul pentru care scriu aceste pagini este acela de a demonstra că fenomenologia pe care Virgil Podoabă şi-a asumat-o ca forma mentis în cărţile şi analizele sale reprezintă o reformulare personală, de ordin cultural şi literar, a existenţialismului său stoic, de pornire. „Experienţa revelatoare – va scrie el în Punctul critic (p. 304) – se află la originea subiectivă a ceea ce ajungem să fim.” În epoci culturale sincretice, aşa cum a fost şi deceniul în care ne-am format noi, acurateţea cronologică a provocărilor exterioare interesa mai puţin. Ceea ce conta era faptul că primeai impulsuri din toate direcţiile, uneori chiar incongruente, pe care le sistematizai în funcţie de amprentele subconştiente personale. În general, două axe definitorii structurau aceste achiziţii: primul avea în centrul său textul, al doilea personalitatea creatoare, adică opera privită ca experienţă inconfundabilă a eului. Undeva la mijloc, ca tehnică de analiză pentru noi, s-a situat tematismul lui Jean-Pierre Richard, cu inerente racorduri la „materia sensibilă” a lui Bachelard, un autor pe care şi Podoabă îl va folosi ca reazăm fenomenologic. Tematismul pornea, de fapt, tot de la text, dar privea întregul într-un cadru mult mai cuprinzător, în care intra atât arhetipologia (atât cât o ştiam noi pe atunci, dinspre Jung), cât şi rezonanţa mitică a operei sau obiectivarea straturilor subconştiente ale celui care scrie.

În disputa, cu un deznodământ niciodată elucidat, al celor două perspective de lucru, Podoabă s-a situat dintotdeauna de partea personalităţii creatoare, a operei privite ca experienţă inconfundabilă a eului. Sintagma centrală a metodei era, pentru el, „experienţa trăită”: o experienţă care include intersubiectivitate, empatie, viaţa înţeleasă ca pe o succesiune de „discontinuităţi intuitive” şi nu în ultimă instanţă intenţionalitate subiectivă. Însă, ea mai presupunea ceva, o „cutremurare” interioară (îl ştiam mai mult intuitiv, decât sistematic pe Kierkegaard…), capabilă să genereze „seisme” lăuntrice. Podoabă îşi va aduce aminte de ele în Punctul critic, atunci când va elabora seria seism exterior – seism interior – experienţă revelatoare, definind-o pe aceasta din urmă ca pe „locul unei experienţe ieşite din comun, locul unei rupturi şi al unei metabolé interioare, graţie cărora un călător [notaţiile sunt prilejuite de lectura jurnalului parizian al lui Eugen Simion] nu rămâne, la sfârşitul călătoriei, cel de fusese la începutul său”.

Podoabă formulează în acest fel din cam aceleaşi motive pentru care ne provoca pe noi la seminarii: convins fiind că, din chiar clipa în care se așază în faţa foii pentru a aşterne un gând sau o imagine, scriitorul îşi asumă o integralitate subiectivă totală, lipsită de resturi. Sofisticata „cultură a suspiciunii” hermeneutice, din care face parte şi tematologia, concepe scriitorul ca pe o fiinţă „învăluită”, pregătită să regizeze, prin intermediul scrisului său, un alambicat registru intercalat de lumini şi umbre, de evidenţe şi escamotări. Tematistul e un prestidigitator magic, el revelează şi ascunde simultan, narcotizându-şi cititorul, pentru a-i solicita, în cele din urmă, o înţelegere a textului literar vecină cu reveria. Dimpotrivă, cealaltă perspectivă e cerebrală, raţională, mereu trează, scriitorul forţându-l pe cititor să-şi asume fervoarea unei experienţe revelatoare totale. Formulând în alţi termeni lucrurile, fenomenologul e artistul incandescenţelor reci, cristalizate, în funcţie de care cititorii (comentatorul este tot un cititor…) se împart în două categorii: unii izbutesc să se ridice la nivelul – adesea insuportabil – al acestei „intensităţi de autentificare”, pe când alţii renunţă, clachează din motive de neputinţă.

Critic sistemic şi orgolios, Podoabă a aspirat mereu înspre această intensitate integratoare, universalizantă, fiind interesant şi foarte subtil motivul pentru care el privilegiază această percepţie în detrimentul altora. Astfel, la un moment dat, în Fenomenologia punctului de plecare (p. 43), el sugerează că sursa de autenticitate a „experienţei revelatoare” se află în însăşi ubicuitatea sa, adică în capacitatea de a funcţiona în domenii ale vieţii care nu presupun în mod obligatoriu, preexistenţa unui semn sau a unui text: „Pe scurt […], experienţa revelatoare poate avea loc oriunde şi poate veni de oriunde: din oricare dintre relaţiile […] subiectului, pe oricare din nivelele sale, cu oricare din nivelele obiectului – ale referenţilor săi. Sursele şi resursele sale generatoare sunt neîngrădite şi, la drept vorbind […], ea poate pica de oriunde. Poate surveni oricând şi, mai ales, de oriunde: din cer sau din pământ, din paradis ori din infern, dinspre Dumnezeu sau dinspre Diavol…”

În consecinţă, forma sub care se prezintă „experienţa” teoretizată de Podoabă e emfatică, excesivă până la inconfortabil, aproape mereu exacerbată. Mă grăbesc să precizez că recurg la aceşti termeni în sens strict tehnic, descriptiv, fără pic de derizoriu. Dusă până la capăt, tipologia urcă până la Renaştere, adică înspre o formulă umană a cărei unică măsură o reprezintă disponibilitatea înspre putere, înspre exces, sau opulenţa. Analizând anumiţi scriitori (Aurel Pantea, de pildă, chiar şi Augustin Pop), sau conversând cu ei (aşa cum se întâmplă cu Vasile Dem. Zamfirescu, într-un capitol memorabil din Punctul critic), Podoabă îşi surprinde mereu protagoniştii, invitându-i să rememoreze experienţe „ultime”, definitorii, să meargă înspre limitele extreme ale vieţii pe care au trăit-o. Cu Ana Blandiana, convorbirea atinge intensităţi abisale, alchimice, deşi e limpede că autoarea nu e pregătită să definească „stratul total” al experienţei sale angajante, sau – aşa cum formulează Podoabă – „materia prima” a viziunii sale despre lume. Invitat să identifice „experienţa revelatoare”, „totală”, a carierei sale de psihanalist, Vasile Dem. Zamfirescu preferă să relativizeze sintagma, înlocuind-o cu „experienţă crucială”. Cazul nu e singular, mesajul său fiind transmis, de fapt, cititorului, îndemnat, la rândul său, să-l „calmeze” pe critic, să-l tragă spre pământ, să stingă câte ceva din vâlvătăile care l-au cuprins.

Însă, dacă există o „metodă” în scrisul şi viaţa lui Virgil Podoabă (şi, în mod incontestabil, ele există…), ea poate fi definită în felul următor: aruncă-ţi subit preopinentul în faţa unui abis totalizant, şi vezi cum reacţionează. Defineşte reacţia, analizeaz-o. Vezi dacă subiectul rezistă sau nu la această probă a excesului care i se aruncă în faţă; defineşte-l în funcţie de eşec sau de reuşită. Emfaza face parte din strategie, Podoabă fiind, sub acest aspect, unul dintre cei mai „preţioşi” critici ai literaturii române actuale. Numai el poate scrie despre experienţa revelatoare ca şi „capovolgimento ontic”. Şi doar el îşi poate subintitula un studiu dedicat lui I. Negoiţescu Un subiect critic quasi fenomenologic indus dintr-Un roman epistolar între aprop(r)iere, dezapropriere şi distanţă. În final de paragraf fie spus, demonstraţia din textul cu pricina e nu numai incitantă, ci de-a dreptul unică, strălucitoare, fiindcă are în vedere identificarea „originii scrisului” la I. Negoiţescu (sursa secretă, definitorie a experienţei sale revelatoare) într-un complex psihic subconştient modelat de o experienţă erotică deficitară.

„Proba de foc” a unei experienţe critice o reprezintă, orice s-ar zice, aplicarea sa la un autor care, în aparenţă cel puţin, nu i se potriveşte. Am citit cu evlavie de învăţăcel cuminte toate marile texte ale lui Jean-Pierre Richard, având impresia că „l-am prins” o singură dată, în superbul eseu paradoxal Profunzime la Baudelaire din Poezie şi profunzime. Aici, Jean-Pierre Richard îşi propune să ne demonstreze, cu o acurateţe matematică ieşită din comun, că Baudelaire a fost un autor fericit, un poet care şi-a acoperit „golurile” cu o materie tandră, mătăsoasă etc., adică o perspectivă pe care nimeni n-ar fi îndrăznit s-o formuleze ştiind cum a fost în realitate Baudelaire, cât de ucigătoare erau abisurile care-i puneau la încercare viaţa şi poezia. Până în momentul de faţă, eseul lui Richard funcţionează, pentru mine, ca „experienţă revelatoare”, asociată cu convingerea că dacă te poziţionezi într-un unghi critic insolit, pe care oricine din „breaslă” l-ar socoti absurd, poţi scoate dintr-un text anume „giuvaeruri” semnificative („giuvaer” este un termen agreat de către Richard, nu e de la mine…).

Virgil Podoabă şi-a pus şi el la încercare insolitarea, în Mircea Zaciu. Ultimul latin (2005), adică într-o carte despre un foarte subtil orchestrator al relativismelor adaptative ale vieţii. Nu scădem nimic din veneraţia pe care i-o datorăm Profesorului definindu-l astfel. Negoiţescu, sau chiar Balotă cunoscuseră, prin revelaţie directă, genunile despre care scriau. Le trăiau, se lăsau devoraţi de ele. Zaciu a fost, dimpotrivă, orice altceva decât un critic abisal sau unul al opţiunilor extreme. S-a aşteptat din partea lui o sinteză, o „mare operă”, capabilă să reziste peste decenii, care n-a mai venit. Nu e vorba de faptul că n-a dus-o la bun sfârşit, că n-a izbutit s-o termine, ci de faptul că nici măcar nu a început-o, deşi se afla în situaţia ideală, privilegiată s-o facă.

Cu alte cuvinte, Mircea Zaciu părea să fie, ca subiect de carte, de-a dreptul impropriu pentru „experienţele totale”, extreme despre care scria Podoabă. E drept, Ultimul latin aduce în discuţie doar Teritoriile şi experienţa germană, fără să extindă demonstraţia asupra operei critice sau a jurnalului. Cu toate acestea, Podoabă rămâne şi aici fidel obsesiilor sale, încercând să identifice experienţa de obârşie, izvorul din care se desprind, apoi, toate braţele de apă. Din nou, ecuaţia găsită e strălucită, fiindcă ea explică, în ultimă instanţă, dilema integrală a unui om care a dispus de toate condiţiile pentru şlefuirea unui diamant, lăsând în schimb în urmă doar piatra brută, netăiată. În ochii lui Podoabă, „secretul”, în cazul de faţă, l-a reprezentat frica de singurătate. Anxietatea de a rămâne singur cu foaia albă din faţă, dizolvată compensativ în socializare. Ideea se reţine, ea definind, de fapt, proba de foc a fiecăruia dintre noi.

*

 

Diana TĂTĂRUȘ

Școala de la Brașov – o „carte a întâlnirilor admirabile

În primii mei ani de profesorat, la o clasă de-a opta, au venit niște doamne care reprezentau o asociație menită să sprijine elevii în drumul lor spre maturizare, printr-o campanie de informare. Una din persoanele respective s-a prezentat astfel: „Mă numesc X și am terminat Șaguna!”. Am fost contrariată de această introducere, pe care am avut tendința să o ironizez, căci, mi-am zis în sinea mea: „Ia te uită, cel mai măreț lucru pe care l-a realizat e că a absolvit un liceu prestigios!” (la care, de altfel, învățasem și eu, dar fără a mă simți vreo excepție.) La urma urmei, fusese un liceu cu bune și rele, dar, pentru mine, nu ceva cu care să epatez la maturitate, în ciuda statutului său special. Totuși, mi-am dat apoi seama că am făcut o greșeală în evaluarea aceea impulsivă, care la mine e o chestiune de temperament. Zic greșeală, pentru că, reflectând, am realizat că, probabil, ceea ce reprezenta pentru acea persoană Liceul Șaguna, a însemnat pentru mine Facultatea de Litere din Brașov. Deși mult mai nou înființată comparativ cu Șaguna, această instituție a fost precum un erou din basm, care crește într-o zi cât alții într-un an, grație eforturilor unor personalități. Este vorba despre câteva figuri tutelare, care au coagulat un anumit spirit cultural proactiv, creându-ne un puternic sentiment al apartenenței, al conștientizării valorii, al unei anume naturaleți perfect integrate culturii.

Din perspectiva mea, Școala de la Brașov cuprinde două generații: întemeietorii (Gheorghe Crăciun, Alexandru Mușina, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Ovidiu Moceanu – grup la care s-au afiliat Romulus Bucur, Virgil Podoabă etc.) și continuatorii (Adrian Lăcătuș, Rodica Ilie, Georgeta Moarcăș, Dan Țăranu ș.a.). De la toți aceștia au învățat câțiva dintre poeții și scriitorii actuali valoroși. Îi voi aminti pe colegul de masterat Andrei Dósa, pe colegul de doctorat Ioan Șerbu, pe poetele Sabina Comșa și Anca Dumitru etc. Aici s-a deschis pentru mine Cartea întâlnirilor admirabile, scrise și descrise de data asta nu de Anton Dumitriu, ci de profesorii deosebiți pe care i-am avut. Nu știu la cine să mă refer mai întâi, de vreme ce pentru toți am nutrit o uriașă admirație și întrucât de la fiecare am primit lecții fundamentale pentru orice filolog, dar, mai presus de toate, lecții despre umanitate, principii, metode și modele de o coerență necesară formării în orice domeniu. Firește că acest text este scris sub egida emoțiilor, la fel de vii ca acum 10 ani, când am absolvit, deoarece emoția a făcut mereu parte din ceea ce se transmitea dincolo de cunoștințe și teorii. Cursurile profesorilor noștri erau și emoție. Și nu o dată am părăsit sala de curs înflăcărată de o idee, cu obrajii roșii și mintea scurtcircuitată, convinsă că grandoarea literaturii adevărate poate să schimbe lumea.

Spiritul Gheorghe Crăciun și emoția in absentiae

Pe Gheorghe Crăciun nu am avut privilegiul să îl văd la catedră. În 2006 când am intrat în anul I, era deja foarte bolnav, iar în ianuarie anul următor s-a stins. Totuși, l-am cunoscut cred, suficient de bine, căci teoria literaturii pe care ne-a predat-o extrem de elegant Rodica Ilie a avut ca bază cursurile lui Crăciun. Au fost apoi beletristica sa, jurnalul Trupul știe mai mult, colocviul dedicat personalității sale, urmat de reeditarea, în 2009, a sintezei Aisbergul poeziei moderne. Treptat, am făcut un cult pentru opera sa. Am citit Pupa Russa de trei ori, iar Compunerea cu paralele inegale aș fi vrut să nu se termine niciodată. Receptarea aceasta, „îndrăgostirea” de Crăciun a fost un fenomen intens, căci între colegi eram mulți care ne băteam pe exemplarele de la bibliotecă. Da, ne-a plăcut, pentru că oferea structură, claritate, o viziune, dar oferea, mai mult de atât, plăcerea textului. Aceste calități s-au văzut/întrupat la colegii și discipolii săi, care, profesori la Litere și ei, au reprezentat o perpetuare a ceea ce am putea numi stilul și spiritul Gheorghe Crăciun. De altfel, admirația față de profesorul și scriitorul – devenit între timp o emblemă culturală – a fost, la început, intermediată de perspectiva celor care i-au călcat pe urme la catedra de teoria literaturii, precum și de cea a prietenilor apropiați (universitari filologi și scriitori). Întocmai cum sugerează Girard în teoria sa despre dorința triunghiulară: dorim dorința altuia. Primeam semnale din toate părțile: „Crăciun e mare! Nu trebuie să-l ratați!”. Așa că am încercat, inițial în mod conștient (apoi nu a mai fost nevoie de niciun efort), să urmez îndemnul care a avut ca rezultat o validare totală (onestă și inocentă, dar și critică, ulterior). Și mi-a plăcut pentru că, citindu-l și încercând să-l înțeleg, mi l-am apropriat. Mi s-a părut fabulos cum, un om dintr-un oraș care nu e nici măcar capitală, dintr-o țară fost-socialistă, a putut să aibă o înțelegere atât de profundă a fenomenului literar. Ce efort trebuie să fi făcut omul acesta să citească atât într-o Românie care cenzura intelectualul? Cum de a reușit, în contextul dat, să aibă o privire atît de cuprinzătoare asupra literaturii? S-a aflat, cu siguranță, în micul procent din oamenii autodidacți. În acest sens, Gheorghe Crăciun mi-a demontat în mare parte complexul marginalității.

 

O a doua figură pe care vreau să o pomenesc este a lui Alexandru Mușina. Un personaj aș zice, și nu unul secundar. (Despre cele secundare scrie Romulus Bucur într-un volum de poezie.) Domnului Mușina îi zăream uneori silueta discretă prin corpul T, cu aproape nelipsita pălărie, cu expresia blând-ironică. În contrast cu aparența sa fizică era tonul convingător. Vorbea pasionat despre literatură și era atât de angajat când ținea seminarele, încât tot ce voiam după ce se terminau era să mă apuc de citit. Exigent, însă niciodată rău-voitor. Nu te puteai supăra pe felul în care te evalua. Câteodată ușor melancolic, probabil și din cauza audienței formate din studenți slabi, care citesc puțin. L-am ascultat cu nesaț la Maratoanele de poezie și la dezbaterile literare care închideau Colocviul de Literatură Contemporană, unde devenea el însuși o poezie, un showman al argumentărilor îndrăznețe, amuzante, inteligente, subtile și consistente, în spatele cărora se afla mereu un echilibru axiologic dublat de o luciditate rar întâlnite. Cred că își asuma cumva acest rol duplicitar de poet și profesor, care poate jongla cu tonul serios și cel ludic. Masteranzilor săi de la scriere creatoare le-a insuflat atâta curaj (de fapt nu numai lor), încât nimic nu mai era imposibil în materie de literatură, tot așa cum pentru Mușina nu a fost imposibil să ajungă de la profesorul de franceză din Budila un poet extraordinar, dar și autorul uneia dintre cele mai serioase și originale sinteze despre poezie (Paradigmele poeziei moderne) și un profesor universitar carismatic, foarte apreciat.

Totuși, activând funcția de search a memoriei mele, mărturisesc că cele mai multe amintiri le am, probabil, cu Andrei Bodiu (pe atunci decan). Din prima clipă mi-a câștigat simpatia, prin sinceritate, prin faptul de a fi fundamental implicat, prin modestie și deschidere nemaipomenită. Nu se ferea să spună lucrurilor pe nume, fără menajamente, dar, totodată, fără să fie agresiv. Noi eram o generație slabă, dar el a zis atât: „Stați liniștiți! Până în anul trei copacul se va scutura de maimuțe!” Și a avut încredere în noi, cum avea, de altfel, și în elevi. În repetate rânduri ne-a amintit că nu este de acord cu obositorul clișeu al elevilor slabi din ziua de azi. Că este o aparență și rolul profesorului este acela de a se adapta la copii, nu invers. Critica, pe bună dreptate, snobismul și atitudinile de superioritate. Ne împărtășea bune practici și eșecuri, la care asistase în calitate de inspector la gradele didactice. De la el, cred, că am învățat eu să fiu profesor. De la un om al prezentului său, dar mereu cu intuiție și perspectivă, de la un om Tânăr cu majusculă, cu simțul umorului, motivat și care ne motiva prin puterea exemplului. La cursurile și seminarele de ILR era o atmosferă prietenoasă; se râdea mult, pentru că insera anecdote, glume, bancuri, dar era un echilibrat, pentru că făceam și treabă. Reușea să ne ia de la cel mai jos nivel și construia tacticos un fundament. Pe urmă ducea discuțiile într-un plan mai subtil. Și asta, fără ca vreodată să ne umilească pentru neștiință, chiar dacă erau lucruri ce ar fi trebuit știute din liceu. Bodiu a înțeles că misiunea sa este să corecteze, să umple goluri, să arunce ancore. Ne-a tratat cu respect și cu dăruire. Ne-a învățat cum să citim poezie. Stăteam un seminar întreg la un text de patru strofe, să se asigure că am priceput. A avut răbdare cu noi, cum n-au avut-o, probabil, nici învățătoarele. Un pedagog desăvârșit, aș zice. Erau și o mulțime de colegi care nu citeau, dar și dintre ei se mai dădeau pe brazdă ca să treacă măcar toamna la examenul cu testul eliminatoriu „din bilețele”. Proba evalua strict parcurgerea corpusului beletristic, prin recunoașterea autorilor și a operelor din care erau extrase citate. Era, de fapt, proba care tria superficialii de riguroși. El a ținut mult la asta: să ne facă niște profesori riguroși. Diminețile îl întâlneam deseori în autobuzul 6, cu rucsacul burdușit de volume, uneori somnoros și îngândurat, dar, de fiecare dată, dispus să asculte, să îndrume, să rezolve. Și nu impunea acea distanță, nu era scorțos deloc. Dimpotrivă. Ne atrăgea atenția cu diferite ocazii că suntem norocoși că trăim în democrație, făcând referire la unele experiențe personale sau ale altor scriitori optzeciști trăite înainte de 1989 și care ajungeau deja în zona dramaticului. Împărtășea cu noi impresii din călătoriile sale de lucru, mai ales în ceea ce privește normalitatea manifestărilor culturale (recitaluri de poezie, festivaluri, consum de artă stradală, cumpărare de cărți din librării etc.), manifestându-și în același timp tristețea și indignarea pentru situația reticenței și anormalității balcanice. Profesorul Bodiu mi-a fost model pentru disciplina muncii, hărnicie, pasiune, puterea de a schimba lucrurile prin acțiune concretă. Ca poet, l-am descoperit puțin mai târziu și mi-a rămas în suflet prin Oameni obosiți și Firul alb; o poetică adâncă și totuși limpede. Cred că a contribuit semnificativ la creșterea vizibilității Școlii de la Brașov, pentru că, instituțional vorbind, dar nu numai, a fost extrem de implicat în acest proiect.

Evocările se pot lungi pe mai multe pagini, având mereu senzația că nu am surprins suficient și satisfăcător cumulul de experiențe pozitive și pe care le-am trăit în jurul acestor oameni minunați, în prezența cărora ți-e aproape imposibil să te plafonezi. Tocmai pentru că am simțit că e un mediu aparte, am încercat să mă mențin cât mai aproape, să prelungesc studiile. Anul trecut am reușit să-mi susțin doctoratul, sub îndrumarea lui Virgil Podoabă, un profesor remarcabil, ale cărui problematizări au fost adevărate punți către lume și către mine. Probabil că el a adus Școlii de la Brașov acea obiectivitate necesară, prin faptul că, pe lângă critic și eseist, are statutul de profesor navetist, împărțindu-și activitatea între Mureș și Brașov. Dar are, de asemenea, și o lungă constanță în activitățile Literelor brașovene.

 Ceea ce mă bucură este să văd că eforturile celor care au clădit această facultate sunt susținute în prezent, că se mențin standardele, că, în continuare, se scrie bine la Brașov, că fructele care au apărut ne fac cinste, că ambianța la evenimente este una cât se poate de primitoare și relaxată, că profesorii zâmbesc și au simțul umorului, în ciuda stresului birocratic, că se țin anual activități in memoriam, că la Serile Facultății de Litere vin oameni interesanți, se lansează cărți bune, se dezbat constructiv idei. Este deja un ethos asociat Filologiei brașovene și nu încetez să îmi exprim recunoștința că am luat parte la tot ceea ce înseamnă el. Și dacă efortul celor care au pus bazele nu are cum să treacă neobservat, cred că ar trebui punctată și implicarea celor care țin acum această instituție la nivelul la care se află, printr-o permanentă actualizare și împrospătare la nivel de bibliografie, dar și prin parteneriate (vezi relativ recenta secție de chineză a facultății), o racordare la cercetarea cea mai nouă, proiecte culturale cu finanțări consistente, articole științifice în reviste de specialitate ș.a. Acești oameni din spatele muncii universitare, deși nu atât de vizibili ca scriitorii ale căror figuri le-am evocat, sunt la fel de remarcabili.

De câte ori mă gândesc la alegerile pe care le-am făcut, simt că în privința facultății am făcut-o pe cea mai bună, și dacă ar fi să mai am o dată 19 ani, m-aș înscrie tot aici. Pentru că nu a fost o simplă facultate, ci o experiență complexă, fără de care nu aș fi devenit omul care sunt astăzi.

*

 

Cristina PALAȘ

„La editura noastră”

Am fost redactor la editura Aula pentru 8 ani de zile. Timp suficient pentru ca, dintre toți profesorii mei de la Literele din Brașov, să-l cunosc cel mai bine pe Alexandru Mușina, împreună cu care am împărțit 6 ani de editură. Nu îmi propun să-i fac aici un portret seducător. S-a scris mult despre el, din păcate mai mult după moartea sa, și cred că puține dimensiuni ale personalității lui au rămas neexplorate în aceste rememorări. Am optat pentru o evocare/confesiune (deși, îmi dau seama acum, că – pentru mine, cel puțin – e un demers mult mai dificil decît o analiză la obiect pe unul dintre excelentele sale volume de poezie), pentru că simt că-i sînt, cumva, datoare. Datoare pentru că, în cei 6 ani de care pomeneam, n-am apucat să-i mulțumesc. Tocmai lui A.M., care nu uita niciodată să mulțumească public pentru orice infimă contribuție ar fi avut cineva la corectarea unui text, la tehnoredactare, la mutat o cutie din stînga în dreapta sau la orice altceva. Îmi asum faptul că imaginea pe care i-o voi contura va fi, poate, incompletă sau redundantă pentru public, dar autentică și relevantă pentru cei care l-au cunoscut îndeaproape.

În timpul anilor mei de studiu, Alexandru Mușina deja nu mai avea cursuri la programul de licență. Însă celebrul său curs de folclor continua să impună un soi de respect sfios, de fiecare dată cînd auzeai de un filolog care „a făcut folclor cu Mușina”. Pentru noi, tinerii studenți, era un fel de certificare supremă a cunoștințelor acelui absolvent.

Abia prin anul IV, cred, la ediția a doua a colocviului de literatură organizat de facultatea noastră, am reușit să asociez, în sfîrșit, faima profesorului cu imaginea sa fizică. Am remarcat, ca toată lumea, ochii rotunzi, albaștri și iscoditori, cu care părea să evalueze rapid fiecare individ care se întîmpla să se găsească în cîmpul său vizual. Aveam să ne reîntîlnim toamna, în același an 2007, la examenul de admitere la masteratul de Scriere Creatoare (Mulțumesc, Raluca, pentru insistența și răbdarea cu care m-ai convins să mă înscriu la masterat!). Nu-mi mai amintesc întrebările legate de examenul propriu-zis, ci doar stăruința cu care m-a întrebat dacă am un loc de muncă, de ce nu am un loc de muncă și care ar fi acela, dacă aș avea unul. Așa că, repede după admitere, m-am angajat la editura Aula și așa l-am cunoscut pe Alexandru Mușina într-o dublă ipostază: cea de profesor și cea de șef (nu-mi place cuvîntul „patron”). Un moment de cotitură pentru mine, cu repercusiuni pînă în prezent.

Condiția sine qua non pe care profesorul Mușina ne-a impus-o la masterat era prezența la toate cursurile. Cum, de lunea pînă miercurea, plecam împreună la cursuri, la ora 3, direct de la editură, oricum nu puteam chiuli – ceea ce, desigur, n-a fost un lucru rău J. Am foarte vie în minte imaginea domnului Mușina purtînd un costum de in cu un tricou modern, geanta A4 din piele și nelipsita pălărie de paie, străbătînd aleea care mergea din fața blocului în care era editura și pînă la stația de taxi. Iar eu, țopăind confuză de pe stînga pe dreapta, ca să-i facilitez accesul la gărdulețul viu care mărginea aleea și pe care trebuia să-l atingă de fiecare dată, razant, cu vîrful degetelor. O mică superstiție de profesor de folclor, despre care n-am îndrăznit să-l întreb.

Profesorul Mușina era, neîndoielnic, strălucit și generos. Strălucit nu doar pentru că avea o cultură enciclopedică, ci și pentru modul halucinant în care reușea să te țină captiv atunci cînd îți vorbea despre Pound sau Cervantes, despre Urmuz sau despre poezia direcției 80. Cumva fără efort și fără nimic prețios, pe un ton aproape colocvial, care reducea, în mod miraculos, distanța profesor-student. Reducea distanța și creștea respectul. Domnu’ Mușina era un polemist (ceea ce a încercat să facă și din noi, la cursurile de Gîndire critică), îi plăceau provocările și cred că se simțea ca peștele în apă atunci cînd vreunul dintre noi reușea să-l contreze cu vreo afirmație. Am priceput, curînd, și motivul obligativității prezenței la cursuri: regulile scrierii creatoare nu le puteam deprinde singuri, acasă, ci prin dezbaterile, discuțiile și analizele minuțioase pe care le operam în comun, ghidați de domnul Mușina, pe baza textelor pe care doar le scriam acasă.

Profesorul Mușina era generos pentru că, oricît de neînzestrat ai fi fost pentru scris și oricît de stupide ar fi fost producțiile tale literare, niciodată nu aveai parte de o judecată inchizitorială, umilitoare, care să te facă mai curînd să renunți la cursuri decît să te mai întorci a doua zi. Fiecare text pe care-l citeam era evaluat cu o desăvîrșită blîndețe. Ți se livra, foarte delicat, întîi partea care nu ți-a reușit, cu argumentele aferente și, la final (subtilă strategie psihologică!), sublinia, cu tușe groase, partea care ți-a reușit. Și de fiecare dată găsea una. Chiar dacă părea că lauda prevalează, rețineai, desigur, și criticile și te simțeai cumva rușinat pentru nereușitele tale. Observațiile finale erau legate de pașii de urmat pentru a face dintr-un text „cu mici chichițe” (unul din cuvintele lui preferate) unul publicabil. Aceiași pași (consolidați, în anii de după masterat, la editură) îi urmez și azi, de fiecare dată cînd am de redactat un volum de poezie sau proză.

Calitatea slabă, uneori, a „performanțelor” noastre nu ne împiedica, or, din contră, ne împingea chiar să ne distrăm copios pe seama rescrierilor sau textelor originale, amuzante, produse de noi. De multe ori se rîdea cu poftă la masteratul de Scriere creatoare. Și, de multe ori, participa și domnu’ Mușina. Pentru că, la fel ca lui Andrei Bodiu, și lui A.M. îi plăcea să rîdă.

Și mai des am venit în contact cu latura jovială a personalității domnului Mușina „la editura noastră”, cum ne scria uneori în dedicațiile la volumele sale, nouă, angajaților editurii. Dar nu de la început. Știam despre el că nu prea-i plac fumătorii, drept urmare, că nu prea permite pauze de fumat în timpul programului. Nu-mi plăcea să mă ascund, așa că am încercat să-mi negociez, printre alte „drepturi”, și pe cel la pauzele de fumat. Eram, probabil, cam vocală, motiv pentru care, la început, cred că nu ne suportam prea bine unul pe altul. Pînă am înțeles că nu pauzele îl deranjau, ci faptul că le foloseam pentru fumat. M-am convins de asta în primăvara anului cînd mi-a propus să mă înscriu la doctorat, dar numai cu condiția să renunț la fumat pînă toamna. Mi-am întărit această convingere atunci cînd am constatat că, observîndu-mi obiceiurile (proaste), domnul Mușina a început să mă sune dimineața nu cînd trebuia să îmi încep programul de lucru, la ora 8.00, ci după 8.30, cînd știa că ajung, de fapt, la editură. O întîrziere zilnică, regulată (nu sînt un om matinal), pe care nu mi-a reproșat-o niciodată.

Domnul Mușina avea competențele unui leader, nu ale unui simplu șef. Era un excelent editor, implicat și competent, în ciuda a ceea ce, cu o cutezanță puerilă, nejustificată azi, cînd A.M. nu se mai poate apăra, unii dintre premianții zilei declamă „masacrarea” manuscriselor acelor cărți pe care i le-au încredințat cu ani în urmă și pe care, după mult efort de reducere a balastului și chiar rescriere, editorul Mușina le-a transformat în volume foarte bune. Uitînd, desigur, mărinimoasele mulțumiri adresate, la vremea respectivă, editorului pentru acest proces laborios. Eram acolo, am lucrat împreună la aceste volume și sînt, cum ar veni, un martor creditabil. Așa cum s-a amintit deseori, era foarte preocupat de scriitorii tineri, pe care i-a susținut cu pasiune. Unii dintre ei, cu care mă mai întîlnesc ocazional, îmi spun că n-au mai putut publica nimic după volumul de debut, pentru că nu mai e domnul Mușina, ca să-i motiveze. Îi înțeleg. La fel funcționez și eu.

A.M. era în permanență „la zi” cu tot ce se întîmpla în lume, din punct de vedere literar, cultural, socio-politic, muzical, istoric, geografic, climatologic etc. Abia aștepta să fie antrenat într-o discuție, de orice natură ar fi fost ea, ca să-ți țină un curs pe subiectul respectiv. Îți recomanda exact ce să citești, indiferent de domeniul de care erai pasionat. Admiram cu toții capacitatea lui enormă de sinteză, memoria, gîndirea extrem de structurată și modul în care fiecare informație nouă părea să se așeze într-o ierarhie mentală precisă, creîndu-și rapid conexiunile cu informația preexistentă prin niște mecanisme absolut necunoscute unui om obișnuit. Orice discuție cu domnul Mușina era lămuritoare, făcea să se risipească rapid ceața din jurul unei dileme. Iar această luciditate și seriozitatea l-au însoțit pînă la final. Deja foarte slăbit, continua să-și întîlnească doctoranzii, o dată pe săptămînă. Continua să se implice în proiectele editurii. Continua să-și rescrie volumele în multiple variante („ultima corectură”, pe care noi, redactorii, ne bucuram că o aveam, în sfîrșit, pe birou, nu era, de fapt, niciodată „ultima”, chiar dacă era vorba doar de înlocuit un termen printr-un sinonim, de modificat un titlu, de scos ori de adăugat o virgulă). Continua să pretindă că e doar „răcit” și să nu cedeze în fața bolii. În acești 6 ani, nu l-am văzut comportîndu-se ca un om bolnav, nu l-am auzit plîngîndu-se de probleme sale. Niciodată, pînă la ultima noastră întîlnire, într-o dimineață de vineri, la editură. Am stat de vorbă vreo 15-20 minute și, cu fiecare minut din cele 15-20, eram tot mai îngrozită de gîndul că acesta urma să fie ultimul nostru dialog (nu atît pentru că suferința îl schimbase fizic, ci pentru că ceva, în discursul său, se schimbase). Și așa a fost…

Editura Aula (azi Aula Magna) ocupă un spațiu privilegiat pe harta mea mentală. Era un loc în care te simțeai confortabil și un loc care facilita interacțiunile cu oameni valoroși. Pe mulți dintre prietenii mei de azi (Corina, Larisa, Manu, Mircea, Ramona, Mihaela, Naomi) i-am cunoscut acolo, în diverse calități (de colaboratori la proiectele editurii, scriitori, colegi, doctoranzi ai domnului Mușina). Am cunoscut-o pe doamna Tania Mușina (alături de care am continuat să lucrez la editură, după dispariția domnului Mușina), care rămîne modelul meu (știu că nu doar al meu) de finețe, eleganță și diplomație. Și l-am cunoscut pe Alexandru Mușina, pentru mulți ani la rînd singura persoană cu care am vorbit zilnic la telefon. Atunci cînd tratamentul pe care îl urma nu îi permitea să iasă din casă, domnul Mușina mă suna, de la două etaje distanță, și stăteam, deseori, destul de mult la telefon, prinși în divagații îndepărtate de scopul prim al discuției. Se scuza uneori spunîndu-mi: „Scuză-mă, Cristina, sînt nevorbit. Tu ai treabă.”. Atunci cînd cobora în editură, discuțiile de lucru nu mai aveau loc, așa cum se obișnuia, în biroul său, ci în biroul meu. Își trăgea un scaun aproape, răsturnînd, de obicei, cîte ceva (domnu’ Mușina avea o fermecătoare natură de om distrat) și își începea micro-cursurile de istorie sau de literatură. În acești ultimi ani, deja nu-l mai percepeam ca pe un șef, ci mai curînd ca pe un coleg. Ne sfătuiam despre autorii cu care ar trebui să colaborăm, despre cum trebuia să arate cartea la care lucram, despre ce trebuia să scoatem din ea ori ce fonturi să folosim la editare. Ba chiar, într-o perioadă nu prea veselă din viața mea, mi-a întocmit, împreună cu doamna Mușina, o listă de comedii la care ar fi trebuit să mă uit, în detrimentul filmelor „serioase”, pe care le preferam. Era preocupat de problemele personale ale angajaților lui și nu dădea înapoi atunci cînd era necesar să îi ajute (și nu vorbesc aici despre recomandările cinematografice). Pe fiecare dintre noi ne-a susținut (ori chiar împins) să ne continuăm studiile.

Cam așa arată, pentru mine, omul Alexandru Mușina. Am neglijat, cu siguranță, multe aspecte care ar fi meritat cunoscute de cei care nu-l știu pe A.M. decît prin intermediul cărților lui. Unele cu voie, altele fără. Unele pentru că au trecut de-atunci deja mulți ani, altele pentru că, probabil, gena mea egoistă pretinde să le păstreze doar pentru sine.

Nu cred că un absolvent de filologie brașoveană din generația mea poate privi înapoi la anii săi de formare fără să rememoreze cursurile de scriere creatoare ale lui Alexandru Mușina. Dar nici pe cele de Istoria literaturii române ale lui Andrei Bodiu, pe cele despre Modernitatea central-europeană ale lui Adrian Lăcătuș ori pe cele de Literatură comparată ale lui Virgil Podoabă. La fel, cursul de Teoria Literaturii ținut de Rodica Ilie, Teoria culturii cu Caius Dobrescu, cel despre Poezia modernă al lui Romulus Bucur, cel de Folclor al Ruxandrei Ivăncescu, cursul despre Literatură și vis al lui Ovidiu Moceanu ori seminariile de ILR cu Mihai Ignat sau cu Geta Moarcăs. Istoria Școlii de la Brașov, cu marii ei absenți, își continuă cursul.

*

 

Rucsandra POP

Și profesorii sunt oameni!

În toamna lui 1995 am început să fac meditații cu George Crăciun. Aveam la activ două admiteri picate la secția de Comunicare a Facultății de Litere din București și o stimă de sine foarte scăzută. Mergeam la meditații ca la tăiat, dar și ca la terapie. Mergeam ca la tăiat pentru că profu’ ne dădea teste aproape săptămânal, teste la care eu luam note între 3 și 5. O singură dată mi-a dat 6, la un test despre teatrul lui Alecsandri, cred. N-am să uit niciodată ce mi-a spus: am vrut inițial să-ți dau 9, dar când am pus grila pe testul tău, a ieșit un 6 amărât. Pentru mine oricum a fost o mare victorie, ca dovadă că acum, aproape 25 de ani mai târziu, încă îmi amintesc scena. Spun că mergeam la el ca la terapie, pentru că aveam senzația că de câte ori mă duc acolo se face ordine în sertărașele din mintea mea. Într-un an de meditații cu George Crăciun am învățat mai multă literatură decât în 4 ani de liceu. Practic, întâi m-a dezvățat și apoi m-a învățat. Mai mult, mi-a dat niște instrumente și noțiuni de bază și m-a ajutat să-mi structurez gândirea. Cu toate acestea, la examenul de admitere la literatură am luat 6.75, ca dovadă că grila lui de corectură era corectă.

Pe vremea aia locuiam în cartierul Tractorul, la fix 5 minute distanță de blocul în care locuia familia Crăciun. Cu Vlad, fiul profesorului, fusesem colegă de clasă la Șaguna și cred că prietenia cu Vlad și cu Oana ajutase mult la construirea mitului George Crăciun. Nu cred că-i citisem încă cărțile. Când mergeam la meditații, parcurgeam distanța dintre blocul meu gri și blocul lui gri cu un fel de groază amestecată cu nerăbdare. Camera în care avea loc exercițiul săptămânal de tortură era fix în dreptul ușii de intrare. Erau rafturi cu cărți pe doi sau trei dintre pereți, era biroul de scris al profului și o canapea pe care ne aliniam câteva fete pierdute și, rar, câte un băiat. Privind retrospectiv îmi dau seama că nimeni în camera aia nu era fericit. Nici lui nu-i plăcea să dea meditații. În general ne dicta, ceea ce pe mine mă enerva teribil, însă erau și momente de discuții, când parcă se auzea un păcănit în urma căruia se vedea cum ni se deschid mințile și atunci se petrecea schimbarea. Saltul intelectual pe care l-am făcut în acele luni a fost, realmente, uriaș. În ciuda notelor pe care le primeam, citeam și învățam ca să nu-l dezamăgesc. Îl vedeam ca pe un soi de figură paternă.

George Crăciun era serios, dar în nici un caz gomos. Dacă stau să mă gândesc mai bine, cred că era un furios reprimat. Îl înfuria teribil că-și luase pe umeri această misiune pașoptistă de a înființa și de a crește instituții într-o Românie în degringoladă și că toate aceste activități nu-i lăsau timp pentru scris. Și cred că și mai tare îl înfuria faptul că avea acest simț al datoriei, care nu-i dădea voie să abandoneze. Părea și chiar se declara sfâșiat între facultate, care era un copil al lui, Editura Paralela 45 și activități care-i păreau lipsite de noimă – ca de exemplu meditațiile. George Crăciun era extrem de exigent, tot timpul nemulțumit de propria-i persoană și de cei din jur. Însă era foarte generos cu ideile. Era un teoretician redutabil, pentru că el trăia teoria prin literatura lui. Avea o minte extrem de bine structurată și o claritate în exprimare greu de egalat. Era un profesor charismatic, dar care reușea să te țină la distanță. Nu se lăsa ușor prins în conversații frivole. Când îl prindeai în pasă bună și devenea jovial era o plăcere să stai de vorbă cu el. Adevărul e că, atunci când l-am cunoscut eu, își părăsea morga profesorală destul de rar. Poate doar atunci când la masă se strângeau destui oameni din generația lui.

Trecând prin istoria culturii occidentale, Steiner propune în cartea sa „Maeştri şi discipoli” trei modele de Maeştri. Primul este modelul profesorului de Torah care este „nici mai mult, dar nici mai puţin, decât un auditor şi un mesager, a cărui receptivitate – mai întâi inspirată, apoi educată – i-a permis să cuprindă cu mintea un Logos revelat“. Cel de al doilea model este cel socratic, unde metoda de predare e forţa exemplului. „Profesorul socratic este, după o formulă celebră, un fel de moaşă pentru spiritul gravid, un ceas deşteptător care ne trezeşte din amnezie, din ceea ce Heidegger ar numi uitarea Fiinţării“. După Steiner, cel de al treilea model este cel al maestrului care nu-şi găseşte discipolii, „nu găseşte receptori demni de mesajul său, demni de a-l moşteni” . Nietzsche ilustrează cel mai bine acest tip de maestru.

Dacă stau să analizez relația cu George Crăciun prin prisma celor 3 modele propuse de Steiner, îmi dau seama că era o combinație perfectă între ultimele două modele. Pe de o parte era un Socratic, vorbea cu o elocvență de care vrând-nevrând te molipseai, îți intra în ADN. Pentru mine, lecția pe care o preda Crăciun era una a verticalității, a rigurozității și a dedicării totale pentru scris și căutări intelectuale. Nu știu dacă acest lucru e valabil pentru toți cei care l-au avut mentor, dar eu m-am numărat printre cei care au avut norocul să pătrundă în laboratorul său în care performa adevărate demonstraţii de crăciunism. „Predarea exemplară înseamnă joc de scenă şi se poate desfăşura pe muțeşte. Socrate şi sfinţii predau prin însăţi existenţa lor“, sintetizează Steiner modelul Socratic. Cu Crăciun schimbul intelectual era mai degrabă implicit, decât explicit. Dacă erai în prejma lui, furai de la el meserie și te molipseai de gândirea lui critică și de logica impecabilă. Eu, de exemplu, cred că am învățat mult trecând prin experiența de a-i dactilografia cursul de Teoria Literaturii. În orele alea lungi cât am stat să descifrez scrisul colțuros al lui Crăciun și din discuțiile legate de curs sau de anumite trimiteri am învățat enorm, deși atunci îmi părea o simplă muncă de scrib. Tot prin Crăciun mi-am descoperit pasiunea pentru istorie recentă și pentru istorie intelectuală. Voi reveni la aceste lucruri.

Acum însă, m-aș întoarce la modelul maestrului care nu-şi găseşte discipolii, pe care cred că George Crăciun l-a ilustrat foarte bine, cel puțin de la un anumit moment al carierei lui. Cred că a fost un excelent mentor pentru cei din generația dinaintea noastră – pentru Simona Popescu, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu și Marius Oprea, dar la generația noastră era deja obosit, avea prea multe pe cap ca să se dedice modelării unor oameni, mai ales dacă nu-i considera străluciți. Dădea în relație, dar dădea fix atât cât putea, cu mențiunea că avea slăbiciune pentru un anumit tip de inteligență. Însă întâi trebuia să te ridici cât mai aproape de standardele lui. Momentul când eu am ajuns să îl percep ca mentor a fost cel al lucrării de diplomă. Mi-am fost coordonator și m-a ajutat să descopăr și să cartez o zonă total ne-explorată la vremea respectivă – literatura de închisoare. Mi-a fost o adevărată moașă. Pe vremea aceea erau puține lucrări critice despre memorialistica de închisoare și un corpus de texte enorm. Subiectul l-am ales eu și el m-a ghidat foarte subtil și elegant în cercetare. Întâlnirile care aveau loc în vechea cameră de tortură aveau acum altă calitate, erau deja niște discuții plăcute. Nu-mi amintesc cât mi-a fost alături în procesul de redactare, însă când m-am apucat de scris, mi-era foarte clar ce am de pus pe hârtie. Mai mult, a ajutat la nașterea interesului meu pentru antropologie și istorie recentă, dându-mi pe mână un subiect încă în viață, de la care puteam să aflu pe viu, în lungi conversații, despre experiența în închisoare. George Crăciun m-a trimis la scriitorul Adrian Hamzea, care făcuse ani grei de pușcărie și de canal și care avea niște fragmente de memorii nepublicate. De câteva ori am mers împreună în vizită la domnul Hamzea, care mi-a devenit și el un soi de mentor. Savuram momentele petrecute împreună cu cei doi scriitori, în care blândețea și jovialitatea domnului Hamzea radiau asupra lui George Crăciun. Proful și cu mine fumam și, pe ascuns, îi mai dădeam și domnului Hamzea câte un fum, cu grijă să nu ne prindă doamna lui, care îl îngrijea cu mare devotament și îl păzea ca un cerber. Acest mic ritual de liceeni crea un soi de intimitate foarte plăcută. Ca parte din cercetarea mea, i-am pus domnului Hamzea manuscrisul în ordine. Am pus scrierile lui în anexă la lucrarea mea. Lucrarea a fost lăudată de Crăciun la susținere. Am primit nota 10 și, ceea ce era mai important pentru mine, prima validare din partea profesorului Crăciun.

Am realizat de curând că, în perioada aceea, m-am antrenat pentru exercițiul în care m-am lansat la master și doctorat – acela de a recupera memoria bunicului meu, Mihai Pop. De fapt, m-am antrenat pe tot parcursul facultății pentru că George Crăciun, Alexandru Mușina și Romulus Bucur îl avuseseră profesor și îl pomeneau destul de des. În Facultate l-am descoperit pe bunicul meu ca intelectual. Deși trecuseră peste 20 de ani de când îi fuseseră studenți, profii își aminteau cu mare plăcere cursurile lui. Unii ştiau chiar pe de rost numărul de telefon din Caragea Vodă numărul 1, casa unde locuiau bunicii.

În primul an, în bibliografia pentru cursul de Folclor, predat de Alexandru Mușina, am găsit în capul listei Folclor literar românesc, de Mihai Pop şi Pavel Ruxăndoiu. Cel care până atunci fusese pentru mine Tata Mihai sau Moșu se transforma în profesorul Mihai Pop. Mai mult, bibliografia de curs a lui Mușina era în mare parte construită pe cărți pe care bunicul le pusese în circulație în România în anii ’70. Tot în primul an, la cursul de Teoria Literaturii susținut de George Crăciun i-am descoperit pe formaliștii ruși și pe Roman Jakobson, care ulterior am aflat că fusese mentorul bunicului meu. Crăciun mi-a spus că bunicului îi datora pasiunea pentru semiotică și descoperirea textualismului. Nu înțelegeam prea bine la vremea respectivă aceste concepte, dar era prima oară când cineva îmi vorbea despre o altă dimensiune intelectuală a lui Mihai Pop și asta mă fascina, pentru că eu îl percepeam ca pe un personaj foarte modern, iar folclorul era pentru mine o știință care aparținea trecutului. Cum nu aveam deloc experiența satului – fiind orășeancă get-beget – nu eram atrasă de folclor, nici măcar de dimensiunea lui exotică. Din fericire, Mușina a reușit să mă apropie de folclor, dar mi-a deschis ochii și înspre antropologie. Asta s-a întâmplat nu doar datorită harului lui de profesor. Cred că a contat enorm că era un personaj fascinant și avea mult din Moșu. Era hâtru fix ca el și era interesat de can-can-uri pe care le analiza cu pasiune. Avea o curiozitate profund antropologică – de care nu eram conștientă atunci, dar pe care acum o văd limpede. Ochiul antropologic al lui Mușina este prezent și în literatura lui. Chiar dacă nu străluceam la folclor, Mușina m-a luat sub aripa lui, mi-a devenit mentor. Îmi place să cred că nu a fost „un nepotism”, a fost mai degrabă din partea lui o reverență făcută profesorului Pop.

Alexandru Mușina era, într-un fel, opusul lui George Crăciun. Mușina era și el exigent, dar era mai degrabă solar, asta când umorul lui nu se transforma în ironie șfichiuitoare. Deși era aspru și pica studenții pe capete, era prietenos și mereu cu zâmbetul pe buze, un zâmbet de cele mai multe ori ironic, în care eu regăseam modul de a socializa al bărbaților din familia mea. Mușina era curios, adora bârfele și conversațiile pe teme banale. Evident, oricât de banal era subiectul, Mușina reușea să îi atașeze un conținut cultural. Din păcate, n-am apucat să fac teren cu Mușina. Știu că cu generațiile dinaintea mea făcea cercetare, însă când am intrat eu la facultate începuse să ia un pic de distanță. Tind să cred că deja se declanșase boala și asta îl făcea să fie mai precaut. Sau poate activitatea la editură era pe primul plan.

Cu ambii profesori mă vedeam relativ des. În primul rând, în perioada studenției mele – între 1996 și 2000 – comunitatea de la litere era foarte bine sudată. Erau multe evenimente legate de facultate și încă se ieșea destul de des la bere. Adevăratele conversații aveau loc la bere, la cenacluri sau la lansări de carte – acolo conceptele se dezabstractizau și operele literare cercetate prindeau viață.

Mă intersectam cu cei doi profesori și la ziar unde eu eram reporter și ei erau editorialiști. De altfel, așa ajunsesem să culeg la calculator cursul de Teoria Literaturii. Tot în redacția noastră s-a tehnoredactat ultima serie din Interval. De obicei, de Interval se ocupa Andrei Bodiu – pe atunci foarte tânăr – cu profesorul Adrian Timar, care făcea grafica. Era sărbătoare când veneau să lucreze la noi, la Monitorul de Brașov. Toată lumea dădea o mână de ajutor, pentru că redacția era plină de studenți la Litere. Dar adevărata sărbătoare era când venea Mușina și era pus pe vorbă. Mușina era cel mai scump la vedere, dar când ne vizita dădea adevărate spectacole în redacție. Nimic nu rămânea nedisecat de el, de la cele mai serioase subiecte politice, la cele mai banale știri. Era curios ca un copil și înțelept ca un bătrân. Îl ascultam ca pe Oracol.

M-am format la Brașov în acest dublu mentorat, cu multe și puternice influențe de la ceilalți profi din facultate. Fiecare dintre ei – Mihaela Gheorghe, Romulus Bucur, Virgil Podoabă, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Ruxandra Ivăncescu, Ovidiu Moceanu, Mihai Ignat sau mai tinerii Anne Bota, Rodica Ilie, Georgeta Moarcăs, Adrian Lăcătuș – care mi-au fost colegi mai mari și apoi asistenți – au pus câte o piatră la cine sunt azi și, mai ales, la cum gândesc. Simt că sunt compusă din revelațiile de la cursul de pragmatică al Mihaelei Gheorghe, din neliniștile metafizice ale lui Madame Bovary – pe care mi-au deslușit-o pe rând George Crăciun și apoi Adrian Lăcătuș la seminarul de comparată, că nu aș fi reușit niciodată să îi înțeleg și să-i citesc cu plăcere pe pașoptiști dacă nu ar fi fost genialul curs al lui Andrei Bodiu, că nu aș fi știut ce e dragostea dacă Virgil Podoabă nu ne-ar fi vorbit ore și zile în șir despre Beatrice a lui Dante. Simt că nu aș fi știut să iubesc poezia dacă nu îi aveam în preajmă pe Romulus Bucur, care ni i-a predat pe poeții americani, și pe Mușina. Simt că „Cei care m-au iubit au murit înainte de vreme,/ Cei care m-au înțeles/ Au fost loviți pe la spate și înmormântați în grabă, cei/ Care mi-au tras la xerox programul genetic au înnebunit/ Și-și plimbă în soarele amiezii/ Privirea tumefiată, creierul mirosind a cloroform”. E bine că „Dimineața ne primește totuși cu brațele deschise”.

De câte ori revăd Cercul poeților dispăruți, mă întorc în facultate. Știu că sună ca un clișeu și știu că abuzez, pentru că am mai scris despre asta. Dar chiar îmi doresc să văd un film despre Școala de la Brașov – documentar sau ficțiune. Cred că avem călătorii ale eroului exemplare și cred că, dincolo de poveste, sunt niște valori care sunt de dat mai departe. Școala de la Brașov este un brand post-decembrist și un brand puternic, la care ar trebui să lucrăm toți cei care am trecut pe acolo și ne-am format. Și nu mă gândesc la forme de promovare mercantilă, cu strategii goale de marketing în spate. Mi-ar plăcea să construim împreună ceva cât mai solid și durabil pornind de la acest mit fondator pe care l-am primit. Știu că e greu, că e apăsător și că avem un permanent sentiment de impostură, dar noii purtători de stindard intelectual suntem noi și avem o datorie și față de ai noștri founding mothers & fathers și față de generația care vine și care are nevoie de alți mentori.

 

 

[Vatra, nr. 6-7/2019, pp. 80-91]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.