Virgil PODOABĂ
Școala de la Brașov – O perspectivă de martor și de participant (II)
(Un text pornind de la câteva întrebări ale lui Ioan Șerbu)
Școala de la Brașov. Carențe: solidaritatea programatică și autoprezentarea
– Ce avea (are) Școala de la Brașov și nu au alte școli? Și invers, ce lipsea (lipsește) la Brașov?
– Fiind mereu un fenomen în plină… fenomenalizare/desfășurare, nu prea știu – firește, dincolo de carențele materiale, de infrastructură și logistică, din primele două decenii ale fazei ei instituționalizate academic – ce lipsea Școlii de la Brașov și nici nu știu mare lucru din ce-i lipsește acum. Totuși, acum îi lipsește ceva de genul întâlnirilor Clubului Oamenilor Inteligenți, adică atmosfera psiho-morală informală descrisă mai sus – cu momentele ei de ebuliție mentală extra-ordinare – care dădea până nu demult coeziunea și motivația cotidiană necesare celor care edifică ceva împreună, chiar dacă fiecare era angajat pe un traseu propriu. De fapt, îi lipsește sau mai degrabă, vădește într-o prea mică măsură, solidaritatea membrilor ei și consecvența în a se autoprezenta ca Școală de la Brașov. Îi lipsește, în două cuvinte, solidaritatea programatică și autoprezentarea prin înfăptuirile ei concrete, deja numeroase și solide: operele personale produse de-a lungul timpului de reprezentanții ei din toate generațiile, precum și activitățile colective cu caracter public.
Pentru a răspunde, însă, la prima întrebare e mult mai dificil și, de aceea, am lăsat, anume, la urmă încercarea de a răspunde la ea. Nu poți etala elementele, structura și caracteristicile specifice unui fenomen complex, în fond, cred, un fenomen saturat în accepțiunea fenomenologului francez Jean-Luc Marion, la modul enunțiativ, ca în cazul carențelor înșirate mai sus. Pentru asta, e nevoie de mult mai mult.
Școala de la Brașov – din dubla mea postură, de spectator și de participant
Spre a da un răspuns cât de cât acceptabil la întrebarea referitoare la specificul Școlii de la Brașov trebuie început mai de departe și cercetat mai pe-ndelete, cum ai făcut-o și o vei mai face dumneata în lucrarea de doctorat. Nu mă îndoiesc că răspunsul cel mai convingător și competent la-ntrebarea în cauză îl va da aceasta. Voi tenta și eu un răspuns la repezeală din dubla mea postură, de spectator (la-nceputul anilor ʼ90 ai secolului trecut) și de participant (de-atunci încoace) la ceea ce numim, la sugestia insistentă a lui Mircea Martin, Școala de la Brașov. Și o voi face începând tocmai cu, spre a folosi o formulă răsuflată, începutul, adică cu geneza Școlii, despre care am aflat din mărturiile celor care au pus-o la cale sau mai degrabă, cel puțin în primum movens-ul ei, au generat-o inițial, cel mai probabil nu tocmai perfect conștient și voluntar. Adică fără o pre-programare. Ca orice fenomen saturat marionian, trebuie că și evenimentul apariției Școlii de la Brașov a fost imprevizibil.
Numele fenomenului
Mai întâi însă, ca să nu uit această temă, ceva despre numele fenomenului literar și academic din Brașov: cel de Școala de la Brașov. Cum știi din propria cercetare, dintre, cu o formulă pretențioasă și fanată, părinții-fondatori, probabil că primul care vorbește despre acest nume într-un text scris și publicat este, firește (aș zice) Alexandru Mușina, poate proto-părintele fondator al Școlii, de-abia în 1998. Cam tardiv. Să spun aici că, mai în glumă, mai în serios, îndată după ce am pătruns în (pe-atunci doar) catedra (nu încă Facultatea de Litere) de limba și literatura română a Facultății de Științe a Universității Transilvania din Brașov, eu vorbeam din când în când, cu un cuvânt cu sensul politizat și vag ironic, de axa Târgu-Mureș-Brașov, sugerând că noi (cei de la Vatra: adică Al. Cistelecan, Cornel Moraru și cu mine) ofeream componentei literare a fenomenului de la Brașov o instituție literară puternică, iar ei puneau la dispoziția manifestării noastre universitare incipiente, poate chiar vocației noastre didactice! – instituția academică adecvată.
Dar înaintea lui Alexandru Mușina, cum ai aflat de la observatorul foarte atent, cu un ascuțit simț al istoriei, Ovidiu Moceanu, numele de Școală de la Brașov l-a folosit, dar într-un teledocument, Magister-ul meu de la Cluj, Mircea Zaciu, într-un lung interviu cu Iosif Sava, la TVR 2, cred. Nu știu dacă Profesorul, cum îl numeau unii echinoxiști din generația mea (având întotdeauna în imaginație un P mare), avea în vedere sensul pe care-l dăm acum acestei denumiri, incluzând o latură literară și una universitară. Nu e imposibil. Dar e mai probabil că Dânsul se gândea mai ales la a doua latură a sensului, cea academică. Pentru asta am un fel de argument, fie el și aparent retoric, de martor. Știu că Profesorul avea o părere foarte bună, chiar superlativă, despre echipa inițială, mixtă, de dascăli de la literele din Brașov, cu componentă filologică de București, prin Cornel Moraru, Gheorghe Crăciun, Alexandru Mușina și Caius Dobrescu, iar o alta de Cluj, prin Ovidiu Moceanu, Alexandru Cistelecan și prin mine, iar mai apoi și prin Ruxandra Ivăncescu. Andrei Bodiu provenea de la filologia din Timișoara. Știu bine că, ținând, probabil, cont de mixtura aceasta, după Dânsul, productivă, de școli filologice din structura echipei inițiale și de excelenta apreciere și simpatie pe care le avea pentru bună parte din membrii ei, în primul lustru al anilor ʼ90, dânsul avea obiceiul, când venea vorba de această temă, să spună laconic: „Filologia e acum la Brașov!”, și nu mai țin minte dacă completa întotdeauna, „nu la Cluj” și mai puțin dacă adăuga, însă mai degrabă nu, „nici la București!”. Neîndoielnic, Magister-ul prețuia prima echipă de la literele din Brașov mai mult decât pe oricare alta din țară, pentru că era alcătuită din oameni noi, curați moral și politic, la vremea aceea încă tineri, și nu era împovărată de mărcile negative ale moștenirii anterioare, comuniste. E locul să menționez că această propoziție venea și pe fondul unei decepții a Profesorului față de instituția universitară clujeană, la ale cărei câteva manifestări am fost martor parțial implicat: mi-amintesc bine, profesorul Mircea Zaciu era nemulțumit, pe de-o parte, că instituția la care lucrase, o prețuise și iubise enorm nu-i dăduse, după căderea comunismului, un rol la nivelul la care se așteptase și că, pe de altă parte, aceasta nu se folosise cum trebuia de resursele mai tinere de calitate, de anumiți oameni, cum păream în ochii săi Al. Cistelecan și cu mine, ca și încă alți câțiva, care supraviețuiseră, citind cât mai mult cu putință și scriind cât de cât, ultimului deceniu și jumătate al regimului comunist, fără mari avarii morale și pierderi intelectuale.
Cert e însă că ambele componente menționate ale sensului denominației, aici forfecată, le are în vedere, când o folosește, Mircea Martin, cel care ne-a „uns” pe majoritatea veteranilor din acea echipă ca dascăli și ca doctori în filologie, fiind membrul de bază și de vază din comisiile noastre la concursul de admitere pentru posturile pe care le vom ocupa și în, firește, comisiile doctorale ale unora dintre noi. Dintre marii oameni de litere, el a fost, de la bun început, cel mai legat – și așa a rămas până azi – de proiectul filologic de la Brașov, precum și de câțiva dintre noi (ceva mai puțini), iar noi – și mai legați de Dânsul. Deși prioritățile de acest fel n-au importanță decât pentru mentalitățile de premiant, e foarte probabil să fi fost și primul care a inventat denominația aceasta: Școala de la Brașov. De fapt, nu contează atât de mult cine e primul care spune, cât cine impune! Oricum, Mircea Martin a vorbit cel mai mult și mai bine despre Școala de la Brașov și s-a străduit și se străduiește în continuare neostenit, în orice ocazie, să ne facă conștienți, pe noi cei care-i constitui(a)m efectivitatea și realitatea factică, de cât de important și special, chiar unic, era și este lucrul pe care-l pune(a)m în operă. Pornind de la realitatea lucrului, de fapt, a fenomenului propriu-zis, trebuie că i-a dat, probabil primul, și numele. Căci Mircea Martin nu e numai un creator de concepte, precum cele de dicțiune, radicalitate sau nuanță, ci și unul de nume de instituții. Numele de Școală de la Brașov dat fenomenului literar și academic din acest oraș este invenția, ba nu – fiindcă el nu produce nimic pur convențional în acest domeniu și face totul în numele principiului suprem al adecvării – ci, ca-ntotdeuna, creația sa atent cumpănită, constând în actul de numire potrivită care face din el un fel de nomothet. Chiar dacă n-ar fi primul care a pronunțat această denominație, Mircea Martin a folosit-o cel mai insistent și e sigur că e primul care a folosit-o cu adevărat motivat, în corespondență cu realitatea numită. Iar ea a ajuns să fie utilizată curent tocmai pentru că e resimțită ca adecvată la realitate. Dacă numele sesizează într-adevăr realitatea numită e un nume potrivit, corect, în virtutea unui principiu grec tematizat de Platon în dialogul Cratylos: ortóthes tōn onomaton.
Un eveniment autentic din categoria „fenomenului saturat” în sens marionian. Cele trei staze/faze
Ca nașterea sau moartea ca evenimente individuale, evenimentul apariției a ceea ce se va numi Școala de la Brașov a fost un un fenomen, după mine, spontan, neașteptat, neprogramat, imprevizibil, autogenerat și ireproductibil, ținând, cred, ca orice eveniment autentic de categoria „fenomenului saturat” în sens marionian, cum l-am încadrat deja, iar dezvoltarea și constituirea ei în forma de acum – un proces de durată încă în desfășurare, marcat și el de noi imprevizibile.
Conform mărturiilor celor care-au participat sau numai au asistat la apariția sa, fiindu-i doar spectatorii, ceea ce desemnăm azi cu numele de Școala de la Brașov a trecut prin două sau chiar trei staze, totodată și faze, cred, evolutive (nu involutive). Cea de-a treia ar fi chiar faza actuală, care consolidează anumite elemente structurale și trăsături ale ethosului celei anterioare, dar și elimină altele: de pildă, ocaziile informale și manifestările periodice corespondente, precum discuțiile și dezbaterile amicale acasă la careva dintre preopinenți sau în spații publice neoficiale (cafenele, restaurante, grădini de vară etc.), pe teme literare și intelectuale, dar și morale sau chiar politice, al căror exemplu paradigmatic – și ultimul, din păcate! – a fost Clubul Oamenilor Inteligenți, mai sus pomenit. Însă, firește, dacă-i decaricaturizăm nițel unele personaje și-i curățăm sigla falusocrată de ironia ei prea… grasă. E vorba, de fapt, de realitatea aflată sub – iar uneori alături de – caricatura șăgalnică cu acest nume. Spre deosebire de această fază, la care e parte și Domnia-Ta, faza a doua, încheiată, cred, odată cu dispariția lui Alexandru Mușina, nu a eliminat nimic esențial din cea de debut, ci, cum rezultă din mărturiile celor care au trăit-o, mai curând a fortificat, îmbogățit și dus mai departe sau la împlinire ceea ce era latent și in nuce în prima – o fază germinală prin excelență, deci, foarte complexă.
Prima fază. Apariția grupului: o întâlnire imprevizibilă a vocațiilor, un eveniment nescontat, de fapt, un fenomen saturat
Prima fază, să-i zicem, prefigurativă, a viitoarei Școli de la Brașov e cea de dinainte de căderea comunismului și de înființarea facultății de Litere, cu începutul situat aproximativ, după mărturia scrisă a lui Alexandru Mușina, între anii 1981-1983. Aceasta este, după mine, efectul fără o cauză aparentă, identificabilă cu certitudine, al întâlnirii dintre două grupuri în sens comun, nu încă în sens sociologic sau chiar literar, de fapt, două simili-grupuri legate în feluri diferite de literatură, de fapt, de actul de a scrie literatură, de condiția de scriitor: unul, acela al celor foarte tineri, doar adolescenți, încă liceeni, de scriitori la viitor, iar altul, cel al celor încă tineri, oricum, cu studiile universitare făcute, de scriitori la prezent și la viitor, care, firește, deja se manifestau în câmpul literar și intenționau să continue s-o facă cu și mai multă vigoare. Ele au ajuns să se întâlnească mai curând în virtutea hazardului – apariția inopinată, probabil prin 1981, unui cenaclu sau cerc literar: Cercul/Cenaclul literar 19 – decât a vreunei necesități prealabile. În orice caz, necesitatea va apărea, dacă va apărea, eventual pe traseu, după această întâlnire, cel puțin pentru unii: mai ales pentru liceeni și pentru Alexandru Mușina.
Primul simili-grup – simili-, pentru că nu răspunde încă majorității criteriilor specificante din lucrarea dvs. doctorală – e constituit dintr-un număr de scriitori tineri adunați laolaltă de quasi-hazardul repartiției la Brașov și proveniți, în mare, din două centre universitare: București și Cluj. Tot hazardul face ca unii dintre ei să fie oameni cu Psyché puternică, de scriitori puternici, oricum, autentici: Gheorghe Crăciun, Vasile Gogea, Alexandru Mușina, Ovidiu Moceanu sau Paul Grigore. Au mai fost și alți scriitori de calitate: Ioan Barassovia, Claudiu Mitan, poate și Angela Nache. Toți aceștia erau, iar unii mai sunt, scriitori foarte diferiți unii de alții, dar care aveau în comun nevoia de asociere, dar mai ales nevoia stringentă de comunicare, de exprimare (cât mai) liberă și de a scrie o literatură diferită de cea aflată la putere, a generației ʼ60: o literatură conformă cu experiența lor existențială, cu hic et nunc-ul vieților lor. Aceste trei nevoi par să fi fost suficiente, în condițiile de-atunci, pentru a-i uni, fie și temporar. Cel de-al doilea simili-grup e alcătuit din liceenii Caius Dobrescu, Simona Popescu, Andrei Bodiu, Marius Oprea, apoi, Sorin Adam Matei, iar mai târziu, Marius Daniel Popescu. Cam aceste două serii de nume vor constitui Cercul sau Cenaclul literar 19. În timp însă, chiar în destul de scurt timp, pare-se, după constituirea lui, mare parte din seria de mai sus a celor mai copți își vor pierde interesul inițial, în timp ce cei din cea a celor necopți, mai cu seamă primii patru – dimpotrivă. Această reducție va reprezenta punctul de plecare al constituirii unui grup literar în regulă, nou, la Brașov.
În concret, cred că, redusă la minimum-ul cauzal, la cauza eficientă aristotelică, să spunem, întâlnirea dintre cele două simili-grupuri se rezumă la întâlnirea dintre două vocații irepresibile: dintre vocația mentorială/magisterială a lui Gheorghe Crăciun și, mai ales, a lui Alexandru Mușina și vocația poetică și nu numai, ci vocația, în general, literară, adică și epică, eseistică sau chiar teatrală la unii, a majorității puștanilor de-atunci, cum le zicea ultimul. De aici, din această întâlnire restrânsă, dar dispunând de tot ce va avea nevoie, se va naște grupul literar propriu-zis, aflat la originea Școlii de la Brașov. Grup, firește, vădind caracteristicele sine qua non care-i constituie natura specifică și pe care le-ai arătat cu acuratețe în lucrarea dumitale doctorală. Adică: un număr suficient de mic de participanți încât să poată exista între ei relații intersubiective autentice (adesea chiar sub forma prieteniei), bazate pe cunoaștere reciprocă și, mai ales, pe o experiență existențială comună (cum e cea a comunismului autohton), un lider și totodată mentor, la început informal, apoi formal, acceptat ca autoritate deopotrivă epistemică și deontică, ca să mă exprim în termeni lui J.-M. Bochenski, de fiecare membru al grupului prin consimțământ liber (cum a fost cazul lui Alexandru Mușina), un țel comun motivant, care să aibă destulă putere de atracție pentru a acționa centripet asupra grupului (de pildă, scrisul, literatura, dar și problematica lor adiacentă: etică, politică, socială), relația de solidaritate dintre ei, dar cu respectarea liber consimțită a alterității celuilalt, a diferenței, uneori radicale, dintre ei, și nu în ultimul rând, un număr suficient de mare de însemne simbolice de recunoaștere, de mărci de identitate într-atât de pregnante încât nimeni să nu poată confunda acest grup cu oricare altul și să facă din el o entitate autonomă și recognoscibilă. Etc.
E, aceasta din urmă, Întâlnirea care a con-dus la apariția grupului în discuție, dar pe care nu a prevăzut-o nimeni. Și nici nu a programat-o. Sau dacă vrem, a fost pre-programată de tata Hazard sau de mama Întâmplare. Chiar dacă această întâlnire a vocațiilor a fost relativ instituționalizată prin Cenaclul literar 19 și, apoi, prin Alternative, ale căror ședințe publice erau urmate de agapele informale, de obicei, de la Alexandru Mușina de-acasă, întâlnirea dintre simili-grupul sau, mai degrabă, pre-grupul puștanilor și dintre unii reprezentanți ai celui al scriitorilor tineri a fost esențialmente un fenomen imprevizibil. Nimic, cu funcție cauzală, nu a anticipat-o: e complet întâmplător ca la anumiți liceeni din Brașov de la începutul anilor ʼ80 să se fi manifestat vocația literară, dar și deschiderea de-a se lăsa stârnită și modelată prin mentorat, după cum nu mai puțin întâmplătoare e și prezența, aș zice miraculoasă, tocmai atunci și acolo a vocațiilor mentoriale adecvate lor: întâi, adică în acea vreme, mai ales aceea a lui Alexandru Mușina, iar apoi, după înființarea facultății (perioadă despre care pot depune mărturie directă) aceea a lui Gheorghe Crăciun, dar și a altora, unul sau doi, poate mai puțin influenți decât ei, din grupul de la „Vatra” (aduși dascăli aici). De fapt, întrucât a fost imprevizibilă și marcată de încă alte câteva caracteristici ce-i conferă identitatea fenomenologică, ea a fost un eveniment. Însă nu în sensul comun, indefinit, ci în acela riguros din recenta fenomenologie franceză a donației elaborată de Jean-Luc Marion, înscriindu-se în categoria fenomenelor saturate de intuiție sensibilă, descrise ca atare, pentru prima oară în mod sistematic, de marele fenomenolog.
Un eveniment neașteptat, ireproductibil
Întâlnirea dintre mentori și ucenici nu a fost un act scontat dinainte, ci ceva din sorgintea surprizei, a neașteptatului: un eveniment adică, fenomenologic vorbind. Altfel spus, nu a fost un fenomen pro-dus în felul în care sunt pro-duse și re-pro-duse de către un subiect constituant, cunoscător sau efector*, fenomenele, spre a vorbi în termenii lui Marion, sărace în intuiție sensibilă (kantiană), de pildă, triunghiurile, dreptunghiurile și corpurile în geometrie, sau fenomenele comune, cum sunt obiectele tuturor științelor naturii – de pildă, ale chimiei, fizicii, cosmologiei, științelor naturale etc. – și obiectele tehnice din jurul nostru, precum ciocanul heideggerian, telefoanele mobile, ordinatoarele sau automobilele. Iar acest eveniment al întâlnirii nu a fost pro-dus, chiar dacă de la un punct încolo, însă nu și în punctul inițial, dorința, voința, deliberarea, decizia au avut și ele partea lor de contribuție, însă nu pe cea a leului: a constituirii sinelui fenomenului și a manifestării sale. Subliniez, evenimentul, cum e acela al întâlnirii menționate, nu poate fi produs, cum crede simțul comun. Și e totodată ireproductibil. El survine o singură dată: din el însuși. Vine pe neașteptate. Sau cu două verbe italiene cu sensuri mai puternice decât cel franco-român: accade, capita. Nefiind pro-dus de cineva anume, de un subiect constituant oarecare, el e nereproductibil. Nu poate avea cópii. Atunci când se dă în intuiția sensibilă și survine, ceea ce se donează e prin excelență originalul (și, poate, originarul), fie că se arată, fie că nu, fie că se vizibilizează, fie că nu, fie că devine perceptibil, fie că nu. Pro-dusă și chiar re-produsă a fost însă infrastructura în care s-a realizat întâlnirea, în care a devenit efectivă și și-a desfășurat consecințele pe termen scurt și lung: întâi Cercul/Cenaclul literar 19, apoi Alternative, iar și mai apoi, după înființarea instituției filologice la Brașov, alte cenacluri cu alți mentori și ucenici/e, de la cel dintâi, Erată, trecând prin alte cenacluri mai mult sau mai puțin efemere, precum cel tutelat de Rodica Ilie, până la cel actual (al cărui nume nu-l știu), în care are loc întâlnirea dintre un mentor extra-ordinar, Dan Țăranu, și cei/cele mai noi ucenici/e, dar mai ales poetele foarte talentate, dintre care câteva încep să-și facă cunoscute numele: Bianca Buta, Luciana Lia Sima, Amalia Comănescu sau Crina Bega (premianta de mai an a Concursului de poezie Alexandru Mușina). Cum se vede, infrastructura publică, cenaclieră, e repetitivă la nesfârșit, în timp ce evenimentul care se prinde de ea și-o umple, întâlnirile ca atare, nu. Firește, cum rezultă din mărturiile celor care au fost contemporani cu constituirea lor, primele două instituții cenacliere numite nu au fost înființate spre a fi „umplute” cu întâlnirea dintre cei în discuție, ci pentru alte scopuri, cu alți actori, mai controlabili. Uneori, câte un lucru nu-i, cum se spune, pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește.
Un fenomen excesiv, monstruos. Urma și urmările. Hermeneutica urmei ontice
Ca oricare dintre fenomenele saturate descrise, amintite sau neamintite de Marion, precum opera picturală sau cea literară, trupul, experiența revelatoare sau revelația propriu-zisă în epifaniile lor concrete, însă spre deosebire de fenomenele numite de el sărace (în intuiție) și de cele comune, evenimentul acesta survine și el și se fenomenalizează, firește, în exces. Se caracterizează prin excesul de intuiție (asupra conceptului, a semnificației), prin excesul de donație, iar uneori – anume: când aceasta apare și se fenomenalizează, aș zice, perceptibil pentru vreunul dintre simțuri – și prin excesul de apariție. El se d(oneaz)ă în exces, de surcroît, spre a folosi termenul francez utilizat de marele fenomenolog. Ceea ce va face ca posibilitățile lui, puterile lui de actualizare și consecințele lui să fie practic nelimitate în timp și să surclaseze subiectul care-l percepe și se străduiește să-l cunoască: nu e întâmplător, fenomenologic vorbind, ca evenimentul survenit la începutul anilor ʼ80 să-și tot crească potențialul de semnificații – dar nu numai în prezent, ci chiar și în ipostaza sa trecută, inițială – și să aibă latențe, cel puțin ipotetic, inepuizabile, cu urmări care vin până în contemporaneitatea noastră, a dumitale, domnule Șerbu, și e mai mult decât doar probabil, dacă descrierea de față este corectă, s-o depășească încă mult și bine, de-acum înainte, într-un viitor imprevizibil azi.
Aceste urmări derivă, firește din urmele evenimentului inițial, ca și ale celor ale desfășurărilor ulterioare, întrunind condițiile de bază spre a se înscrie în categoria fenomenului saturat, (urme) pe care d-ta le cercetezi și interpretezi. De fapt, urmările provin din urmele experienței existențiale inițiale și a celei de după, ale prelungirilor și îmbogățirilor, ce constituie acest fenomen saturat de intuiție sensibilă, și care sunt captate, în-scrise și tematizate, în principal, în operele literare din acel timp (poeme, proze, eseuri etc.), dar nu numai, ale celor care au trăit-o ca ucenici sau maeștri, precum și în mărturiile lor ulterioare, dar și ale unor martori pasivi la ea pe-acele vremuri, sau cele ale altor inși care, ca mine, ca d-ta, au avut de-a face pe traseu, de-a lungul timpului până azi, cu ceea ce au generat cei dintâi, fie ca participanți, fie ca spectatori tardivi, și cu dezvoltările în timp atât ale latențelor experienței ocazionate de evenimentul inițial, cât și de altele noi-nouțe, adăugate, sau de urmările lor activate de-atunci încoace, până la discuția de față. Se pare, domnule Șerbu, că Dumnezeu ți-a pus mâna în cap și ți-a dat de lucru cu urmele unui fenomen viu și peren: poate sine die. Dar nu numai ție, ci a pus-o și altora, ca mine sau Caius Dobrescu, ca Dan Țăranu, ca Georgeta Moarcăs, ca Rodica Ilie, ca Romulus Bucur, ca Ovidiu Moceanu, Dan Botezatu etc. Dar…
Dar mai ales ca Adrian Lăcătuș! Fără îndoială, după cum îmi dau seama, el percepe cel mai acut – chiar dacă din postura de spectator târziu, însă cu antenele super-fine – urmele și urmările evenimentului de-atunci. Căci evenimentul, o dată manifestat, lasă urme indelebile în ființa, firește, celor care l-au trăit, însă – atenție! – urme trans-misibile și ființei celor care, în viitor, se vor situa (nu contează din ce cauză!) în trena lui prin intermediul primilor, care-i suportă, evident, cei dintâi, urmările și le transmit mai departe nolens volens, con- și inconștient, celor din urmă, acaparați și ei, nu contează aici motivul, de urmele inițiale, care instituie și constituie zona vie și perpetuabilă, extra-temporală, a evenimentul inițial, adică tradiția: în sensul de tra(ns)-di(c)ție, ceea ce se trans-mite prin discurs în viitor, dincolo de experiență, dincolo de eveniment, și ca în-scrieri ale lor pe diverse suporturi (piatră, lut, papirus, tipărituri, pixeli). Adrian Lăcătuș se află în această din urmă situație sau, și mai bine, în această situație din urmă, adică din interiorul ei, pe care-o trăiește, cred, mai acut ca oricine, azi. De ce? Nu prea știu. Ba poate că știu ceva-ceva: anume, probabil, pentru că e un receptor și un interpret extra-ordinar al urmelor. Al oricăror urme: inclusiv și mai cu seamă al celor înscrise în și transmise prin textele literaturii scrise, de-a lungul mileniilor, în diferite limbi, indiferent dacă vii sau moarte, de la Epopeea lui Ghilgameș încoace. În orice caz, el simte și resimte chiar pe propria-i piele, cred, cel mai puternic virtualitățile actualizabile ale evenimentului inițial, încă desfășurabil, pe care, vizibilizându-le și lizibilizându-le în diverse chipuri, le tot duce la împlinire – și într-un fel și trage scurta de pe urma lor și pentru noi toți, ceilalți! – cu prețul propriei împliniri, punându-și la dispoziția lor ființa și timpul – taman, cu o formulă hiper-prețioasă, de râsu-plânsu, Sein un Zeit-ul său! – cu o dăruire de sine inechivalentă azi, printre noi.
Atât pe planul fenomenalizării, cît și pe cel al virtualităților fenomenalizabile, a urmelor și urmărilor, e vorba, cum rezultă, de un fenomen monstruos în sensul etimologic al termenului (de la verbul latin monstrare), de a arăta/a apărea în exces, monstruos (și de la substantivul monstrum), de arătare, apariție excesivă, monstruoasă, deci de fenomenalizare excesivă, supradozată, abnormă (germ. abnorm, lat. abnormis, -e) monstruoasă. E vorba, altfel spus, de un fenomen copleșitor, care… copleșește posibilitățile subiectul perceptor/cunoscător de a-l cunoaște și înțelege până la capăt și capacitatea oricărui concept de a-l (sur)prinde și descrie adecvat. Ba în plus, de la un timp încoace, îi pune în inferioritate și-i depășește gnoseologic chiar pe cei care l-au trăit, supraviețuindu-i, sau pe cei ce i-au fost martorii pasivi ori îi sunt azi spectatori de la distanța temporală care s-a instalat de la apariția lui până acum. De aici, depozițiile diferite ale celor care-au participat într-un fel ori altul la nașterea lui sau i-au fost martorii neimplicați. De aici, din această capacitate de fenomenalizare monstruoasă, din această complexitate abnormă a fenomenalizatului derivă și interpretările sale multiple, chiar nesfârșite, din partea tuturora, fondatori și nefondatori, participanți, martori, spectatori, în fine, cercetători ca și tine: interpretări multiple de ieri, de azi și, se poate presupune fără păs, de mâine și de poimâine, din orice viitor imaginabil!
În orice caz, indiferent de ipostazele sale enumerate mai sus, avem de-a face cu un subiect diminuat aflat în fața unui fenomen augumentat și care continuă să se augumenteze. Un subiect stăpânit de fenomen, care-i depășește posibilitățile de percepție și înțelegere complete. Un subiect care are de-a pururi doar șansa unei percepții și înțelegeri parțiale și relative.
Grație acestei poziții și condiții, în cazul evenimentului ca fenomen saturat sau, conform propunerii mele, ca fenomen monstruos, subiectul nu mai are, firește, toată puterea asupra fenomenului și nu mai este, spre a folosi un vechi concept al fenomenologiei, un subiect constituant, ci unul mai degrabă un subiect constituit de fenomenul perceput, pe care Marion nici nu-l mai consideră subiect, ci ceea ce vine după subiect, și, deci, nici nu-l mai numește subiect, ci adonat: adică, cu termenii săi, cel care se primește pe sine însuși de la ceea ce primește, receptează. Marion joacă pe termenii a se d(on)a, a primi și a se primi: fenomenul saturat, de pildă, cel de tipul evenimentului în genere și al celui particular discutat, mai întâi se d(oneaz)ă, apoi e primit de subiectul diminuat, de adonat. Care, primindu-l, se primește pe sine însuși de la ceea ce primește: adică, subiectul receptor își primește substanța ontică, de fapt, mă rog, parte din ea, de la fenomenul monstruos. Altfel spus, mai vulgar, subiectul receptor sau perceptor își primește parte din identitate de la fenomenul care i se dă și pe care-l primește, apropriindu-și-l prin retrăire și înțelegere parțială, adică prin cunoașterea existențială. Astfel că evenimentul contribuie mai curând, ba chiar în primul rând, la identitatea subiectului decât viceversa. Spre exemplu, îmi (a)pare cât se poate limpede că în urma întâlnirii neașteptate ce i-a adus împreună (constituind evenimentul și tipul de fenomen în discuție) și a celor ce i-au urmat, Mușina și Crăciun și-au primit calitatea de mentori, iar Andrei Bodiu, Caius Dobrescu ori Simona Popescu și-au primit tot de la ea identitatea de scriitori, devenind, apoi, scriitorii pe care-i știm astăzi.
Cele patru caracteristici fenomenologice sau cele patru exigențe
Apariția noului grup grație acestei întâlniri și urmărilor sale a fost imprevizibilă, cum am spus sau, dacă n-am făcut-o încă, cum se putea deduce deja, chiar și pentru grupul însuși. Și, în plus, peste așteptările sale. Peste așteptările oricăruia dintre membrii săi. Cel puțin în măsura în care și-a constituit o specificitate proprie în raport cu alte grupuri de același tip (apărute după răscoalele citadine și căderea oficială a comunismului din decembrie 1989), dintre care, la știința mea, niciunul nu a fost un fenomen atât de puternic și cu urmări atât de durabile. Însă chiar din această primă fază s-au înfiripat – în afară de cele deja discutate, ținând de tipul de fenomenalitate în care acest eveniment se încadrează – caracteristicile care-i vor conferi specificitatea și care, cel puțin unele, vor fi transferate ulterior, cu sau fără modificări majore, viitoarei Școli de la Brașov. Induse retrospectiv din toate sursele de informare pe care le știu și din, firește, experiența proprie, de la începutul anilor ʼ90 ai secolului XX încoace, cred acestea sunt, după mine, cel puțin patru la număr. E vorba de fapt, să zic așa, de patru exigențe inegociabile, deci și indiscutabile, unele explicite altele implicite, primele două vizând fenomenologia creativității, iar ultimele două – etica și estetica. Iată-le într-o ordine logică și, poate, totodată în ordinea importanței:
-
Exigența creativității literare: stimularea ei la oricine s-ar găsi, indiferent de genul literar în care se manifestă, inclusiv în critică literară sau eseistica de orice fel.
-
Exigența autenticității actului de creație: punerea lui în operă în conformitate cu experiența existențială a fiecăruia; înrădăcinarea lui în solul viu al experienței existențiale, în primul rând, al celei revelatoare, proprii subiectului creator, înțeleasă ca bază de autenticitate și criteriu de autentificare, nu și de evaluare estetică, a actului creator și creaturii sale (poezia, proza, piesa de teatru, eseul de orice tip, comentariul critic așijderea).
-
Exigența etică: racordarea scriitorului, a actului creator și a creației rezultate din el la câteva norme morale și principii de conduită, și, în fine, ca o încoronare a tuturor celorlalte.
-
Exigența axiologică, de valoare estetică a producției literare, fără de care celelalte își pierd dacă nu legitimitatea, atunci forța și chiar sensul. Sau, cel puțin, numai o parte din el.
Tranziția extensivă de la grup la școală. Instituționalizarea nerepresivă
De asemenea, la începutul anilor ʼ90, ba chiar și la sfârșitul lor, nașterea, de fapt, spre a păstra consecvența cu terminologia fenomenologică, apariția Școlii de la Brașov, cam odată cu înființarea Facultății de Litere și a revistei „Interval”, din spiritul grupului inițial, eventual emendat, îmbogățit și adăugit, dar și eliminând unele elemente, nu a fost mai previzibilă și cu urmări, cel puțin unele, mai așteptate decât cea a/cele ale grupului.
Probabil că înființarea Facultății de Litere după 1990 și a revistei de către o bună parte a celor implicați în fenomenul inițial – a căror listă i-ar cuprinde, conform percepției mele posterioare acestui moment, pe Alexandru Mușina, Gheorghe Crăciun, Ovidiu Moceanu, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu, poate și pe Mihaela Gheorghe, dacă nu cumva va fi fost invitată doar la masa inaugurală gata pusă – reprezintă tranziția extensivă de la grup la școală, și instituționalizarea, chiar dacă nu chiar totală, a spiritului inițial, cu quartetul său de caracteristici cu tot. Instituționalizarea, chiar dacă nu completă, ar fi caracteristica acestei faze. O instituționalizare însă specială, nerepresivă, cum se va vedea. Cred că aceasta nu a fost deloc intenționată, și cu atât mai puțin programată, ci a venit cumva de la sine, imprevizibil, printr-un fel de transfer progresiv, probabil spontan cel puțin la-nceput, de elemente caracteristice activității Grupului spre Facultate. Din primele contacte pe care le-am avut cu membrii lor, am dedus că, în conștiința lor de primă instanță, cele două entități funcționau independent una față de alta. După ce m-am instalat mai bine, ca lector-asociat, la Facultate, de fapt, pe-atunci doar o catedră, Mușina și Crăciun îmi vorbeau despre această instituție și despre grupul lor de scriitori din Brașov ca despre două lucruri diferite, cu moduri de existență și de funcționare distincte și independente, chiar dacă anumiți oameni se regăseau și-ntr-una, și-ntr-alta. În schimb, tot în virtutea convorbirilor cu ei, precum și ale celor cu Caius și Andrei ori, separat, cu Moceanu, am înțeles că exista o legătură clară, de la sine înțeleasă, între Grup și revista „Interval”, chiar dacă aceasta mobiliza și alți oameni decât componenții lui aici numiți, adică aceia locuind în Brașov și lucrând și la filologie. La urma urmelor, corifeii s-au gândit, cum am înțeles din mărturisirile unora, să înființeze o instituție filologică nouă în Brașov, de la bază, adică fără tarele celor vechi, cu amestecul lor de cadre formatate de vechiul regim, cu capetele ideologizate ireversibil, și de oameni cu minți liberale, dar marcate, totuși, de acel regim, și față de care aceia dintre ei care fuseseră invitați să intre în învățământul universitar de la București sau de la Cluj, aveau vrând-nevrând, de vreme ce le fuseseră dascăli sau chiar maeștri, datorii morale sau doar de politețe. La o astfel de instituție, nouă, fără datorii de achitat cuiva mă invitase Mușina să devin dascăl. Acesta a și fost motivul pentru care, sub acest aspect doar, m-a tentat mai mult Brașovul decât Clujul, de pildă, unde fusesem invitat deja de Liviu și Ioana Petrescu, dar refuzasem închipuindu-mi naiv că slujba de la „Vatra” îmi era suficientă pentru a susține studiile fetelor mele, Anabela și Alexandra. Poate că distincția pe care colegii mei – iar unii dintre ei noii mei prieteni! – o operau între treburile Grupului și cele ale facultății se baza pe evidența că noua instituție brașoveană avea o miză mai mare decât doar destinele culturale ale celor ce o înființaseră: viitorii studenți, generațiile de viitori absolvenți. Spre deosebire de ea, revista părea să fi fost inițial, după cum presupun, o afacere, desigur, extinsă, a grupului literar în primul rând. Totuși, la urmă urmelor, și instituția academică era tot creația sa. Astfel că ambele au instituționalizat ceva ce apăruse pe vremea acestuia. Și asta fiindcă, oricum, nici nu aveau altceva de instituționalizat. Finalmente, însă, facultatea avea să facă mult mai multe, sub forma instituționalizată, pentru continuitatea potențialelor Grupului decât revista.
Punctul de cotitură
Totuși, indiferent cum vor fi stat lucrurile în realitate, dincolo de unele din presupunerile mele de mai sus, ceva îmi apare cert și trebuie spus clar și net: evenimentul apariției Grupului inițial de la Brașov, existența sa și actele sale reprezintă condiția de posibilitate bazală a tot ceea va urma de-atunci încoace: a înființării filologiei brașovene și, deci, a apariției Școlii de la Brașov, precum și a urmărilor lor scontate și nescontate, până azi. Fără existența grupului, n-ar fi existat nici filologia, înființată la inițiativa nucleul stabil al grupului, nici efemera revistă „Interval”, iar fără Grup și Facultate n-ar fi existat, se-nțelege de la sine, Școala în modalitățile ei succesive, inclusiv în cea de astăzi: ca o combinație unică între o instituție academică de stat și o componentă literară complexă, inanalizabilă până la capăt, constând în fenomenalizarea unor potențialități de pe vremea Grupului, prin instituționalizarea lor parțială sau completă. Apariția instituției filologice în Brașov, gândită de Mușina (mai ales) și de Crăciun într-un mod mai aparte decât celelalte filologii românești, constituie, firește, punctul de cotitură spre Școală, iar ea, instituție fiind, a inhibat sau a exibat – complet sau incomplet – unele sau altele din vechile latențe generate de experiența Grupului. Desigur, instituția filologică a redus sau chiar închis manifestarea unor virtualități deschise pe vremea lui, precum întâlnirile informale dintre membri, dar a și continuat destule din potențialele de-atunci și a deschis sau întredeschis altele noi, cum se va vedea. Dar existența Grupului a fost decisivă: a fost, spre a continua să formulez kantian, condiția tuturor condițiilor de posibilitate și a tuturor urmărilor de după apariția sa: evident, inclusiv a interviului de față. De fapt, între acesta și ceea ce va urma se va instala, pe diverse planuri vizibile sau invizibile, o relație de continuitate: firește, o continuitate reformată și reformulată mereu, în principal, repet, prin instituționalizarea actualelor și potențialelor lui. A celor patru caracteristici de bază…
Să luăm exemplul relației esenţiale dintre Grupul de la Brașov și Facultatea de Litere de la Brașov, pe care se bazează apariția viitoarei Școli de la Brașov. Primul lucru care le leagă e exigența creativității și actul ei, procesul ei propriu-zis. Desigur, extinsă și în afara literaturii propriu-zise, de către revistă, ea a continuat să fie esențială, chiar de prim rang, și la Facultate, unde a fost instituționalizată pe mai multe căi, unele pregătitoare, altele efective. Una dintre cele dintâi, de nu cumva chiar prima, de primul tip, a constat în însăși selecția corpului profesoral. Aici, nici aceasta n-a fost inocentă, doar după criteriul purei competențe domeniale. Alexandru Mușina în primul rând, dar cu acordul și sprijinul colegilor, mai ales al Grupului inițial, a selectat oameni care, pe lângă competența în propria disciplină, susțineau și ei, unii chiar posedând-o, creativitatea. Acesta va fi fost, probabil, motivul angajării la facultate, imediat după cei din Grupul de la Brașov, a „grupului” de la „Vatra” din Târgu-Mureș (în ordinea următoare: Cornel Moraru, eu, Alexandru Cistelecan), constituind împreună ceea ce am numit pe-atunci, mai în glumă-mai în serios, „axa literară Brașov-Târgu-Mureș”: noi aveam la dispoziție, nu-i așa?, revista, ei – Facultatea. Tacit, între ele s-a stabilit rapid, ca de la sine, o relație strânsă, biunivocă. De aici au derivat aproape automat alte căi de stimulare a creativității la studenții noștri. Una a constat în multiplicarea centrilor magisteriali și mentoriali: pe lângă Mușina și Crăciun, Dobrescu sau Bodiu, ne-am implicat în activități de acest gen Cistelecan și cu mine, apoi Bucur, iar tradiția magisterial-mentorială a continuat până azi prin Adrian Lăcătuș, Rodica Ilie, Georgeta Moarcăs și, nu în ultimul rând, Dan Țăranu. Tot noi, cei de la „Vatra”, am mai generat două căi și două mijloace de stârnire, manifestare și afirmare a creativității literare și intelectuale, înființând, ca supliment al „Vetrei”, sub conducerea mea, chiar, dacă nu mă înșel și nu mă-mpăunez fără rost, prima revistă literară studențească și primul cenaclu literar de la Facultate. Acest model s-a tot regenerat, având alotropii până în prezent, la revista „Corpul T”. În vederea realizării aceluiași scop, poate calea căilor a fost înființarea de către Alexandru Mușina a cursului Scriere creatoare (de poezie), probabil primul din România, pe care l-a ținut până la dezapariția sa din această lume. Apoi, a venit, foarte repede, cursul de Scriere creatoare a lui Gheorghe Crăciun (de proză), pe care și el l-a ținut tot până la dezapariția sa. După acest eveniment, chiar și eu am ținut un semestru un asemenea curs, poate inițiat tot de el, pentru eseu. Tradiția e continuată în forță, ba chiar extinsă, și azi prin cursurile de Scriere creatoare, abordând toate genurile literare clasice și neclasice, ale lui Romulus Bucur (poezia), Mihai Ignat (teatrul și scenografia) Adrian Lăcătuș (literatura pentru copii!), iar Ruxandra Ivăncescu (proza). Probabil, ba chiar sigur, nici o facultate din România nu a produs așa ceva cu atâta consecvență și coerență, nici la asemenea dimensiuni.
Iată doar câteva căi de instituționalizare nonrepresivă a potențialelor de creativitate ale fenomenului literar inițial, apărute odată cu sau imediat după întemeierea Facultății de Filologie din Brașov. De-atunci și până acum au apărut și altele, puzderie, astfel încât par să fi atins pragul inflației și să fie tot mai greu de stăpânit și de parcurs. Una dintre cele mai importante e Concursul de poezie Alexandru Mușina, organizat, după plecarea sa, în spiritul marelui poet, eseist, mentor și dascăl, adică, cu un juriu corect și nepartizan, poate cel mai corect și nepartizan din România, care a lansat deja câteva nume autentice de poetese și poeți, în categoria cărora, firește, te prenumeri. Au mai apărut, apoi, o seamă de căi de stimulare a creativității la studenții noștri prin Întâlniri cu scriitori, ca și cu critici și eseiști contemporani, români sau străini, prin conferințe, dialoguri, lansări de carte din toate genurile și tipurile, prin recitaluri de poezie la barul Tipografia sau, mai ales, prin Maratonul de poezie contemporană, o cale unicat la noi de contact cu creativitatea poetică. Etc. În fine, nu în ultimul rând, tot un unicat în acest sens e și Colocviul național de literatură contemporană, instituit cu ani în urmă la inițiativa lui Andrei Bodiu, cred, și organizat pe două secțiuni, una pentru studenți, alta pentru profesori, în care se prezintă și se discută lucrări despre doi scriitori contemporani în viață, față-n față cu ei înșiși. În afară de asta, aici, trei momente mai sunt importante: cel al confesiunii de autor, cel al dialogului participanților cu cei doi invitați și cel, foarte stimulator, al premierii celor mai bune lucrări ale studenților. Sigur, mai există și alte căi care duc, însă care nu-mi vin în memorie acum, la aceeași destinație: trezirea și activarea creativității.
Nu știu dacă ești de acord, caro Ioan Șerbu, că probabil nicăieri în România nu se face mai mult decât la Facultatea de Litere din Brașov pentru creativitate în literatură, dar, poate, chiar și în critica și eseistica literare contemporane!
Despre perpetuarea celorlalte trei elemente ale quartetului. Exigența de autenticitate
Să vorbim puțin și despre perpetuarea celorlalte trei elemente ale quartetului componentelor fenomenului în discuție. Nici acestea nu sunt lipsite de continuitate de la evenimentul nașterii Grupului literar de la Brașov până azi, în faza actuală a Școlii, și chiar până mâine, ba poate, dacă fenomenul va dura, chiar sine die.
Ca și exigența de creativitate, exigența de autenticitate a actului de creație s-a impus ca de la sine încă de la-nceputuri. Iar asta, probabil, pentru că primul mare mentor al grupului, Alexandru Mușina, o considera ca de la sine înțeleasă, iar cel de-al doilea mare mentor, Gheorghe Crăciun, a chiar teoretizat și a văzut în ea o marcă indelebilă a generației sale. Ambii credeau că poezia adevărată și literatura adevărată în genere se fondează pe adevărul experienței existențiale a fiecărui scriitor, pe biografia sa existențială, istorică. Pentru Crăciun, scriitorul e un authentes care-și bazează literatura pe propria experiență, mai ales pe, aș zice (amestecând-mi în discuție propriul termen), pe experiența revelatoare, chiar dacă literatura mai absoarbe, uneori chiar din greu, pentru diferite necesități, de pildă, de amprentă istorică sau de culoare, și altfel de experiențe. Oricum, amândoi credeau și au cultivat toată viața – ținând, firește, cont de epoca de sfârșit de lume în care trăiau – o literatură înrădăcinată existențial, nu una gratuită și preponderent ludică, nu una pe care s-o ia vântul, ba chiar orice briză, cărtăresciană. Firește, această credință și această practică au imprimat-o, fie și indirect, discipolilor: primilor cu siguranță, dar și următorilor. Ba chiar inerția impulsului inițial ajunge până azi, la mentori ca Adrian Lăcătuș și Dan Țăranu, care susțin expres sau tacit acest gen de întemeiere a literaturii în biografia revelatoare sau nu a scriitorului, însă existențială în tot cazul, și o transmit mai departe tinerelor talente de azi. Oricum, ea se regăsește vădit în poezia scrisă de Anca Dumitru sau Ioan Șerbu. Dar și la majoritatea celorlalte nume de scriitori, din toate generațiile, aparținând de Școala din Brașov, inclusiv la cele mai recente, pe cale de a se afirma, precum Amalia Comănescu sau Bianca Buta. Chiar dacă vor mai fi fiind unele excepții, regula generală e aceea a respectului acestei exigențe vizând de fenomenologia creativității, care constituie și criteriul bazal de autentificare… existențială, nu de evaluare, a actului creator.
Exigența etică
Tot de la Mușina cetire, ca și apoi de la Crăciun și ceilalți mentori mai vechi, vine și accentul grav – în contextul comunist mai ales, iar în cel capitalist nu mai puțin – pe exigența etică, pe conectarea subiectului creator și a creației sale la câteva principii de etică și la câteva norme de conduită morală în lume. Simplificând la minimum viziunea mentorială, acesta spune (chiar dacă nu expres) sau mai degrabă subînțelege că talentul nu scutește pe nimeni de morală și moralitate, cum au crezut mulți dintre colaboraționiștii regimului comunist din generațiile preoptzeciste. Conform ei, scriitorul nu trebuie să-și permită luxul să nu-i pese de morală, situându-se înafara ei, și să fie un amoral, nici să facă tot felul de rele, slujind, în beneficiul său, ceea ce face rău semenilor, și să fie un imoral. Parafrazând un principiu prestigios augustinian, scriitorul nu trebuie să-și permită, în numele talentului, să-și enunțe lui însuși nici măcar în vis, pentru a-și legitima amoralitatea ori imoralitatea, un principiu atoatedisculpant: Scrie, numai scrie, și fă ce vrei! Sau și mai rău, în numele tuturor creatorilor din toate artele: creează, numai creează, și fă ce vrei! În orice caz, el nu trebuie să-și permită să fie un contraexemplu etic pentru tribul său, ca Sadoveanu, ca Arghezi ș. a. ejusdem farinae, ci o ființă responsabilă mai cu seamă pentru ceilalți, chiar pentru integritatea lor morală, un bun exemplu adică: un om care se străduiește, mai ales în contexte de presiune precum cel comunist, să cultive binele comun, responsabilitatea morală, adevărul existențial și autenticitatea umană. Etc.
Exigența axiologică sau estetică
În fine, cea de-a patra exigență, care a fost aplicată și ea tot de pe vremea creării Grupului din Brașov și care continuă să fie aplicată și azi, la Școala de la Brașov, e coroana tuturor celorlalte. Căci, în absența exigenței axiologice, de valoare estetică a producției literare, celelalte valori – cum sunt cea socială, psihologică, filosofică, religioasă sau altele precum cea antropologică, mitologică, arhetipologică etc. – își pierd, dacă nu legitimitatea, atunci forța, pregnanța și chiar sensul. Sau, cel puțin, numai o parte din el. Deși e atât de importantă, nu mai insist, fiindcă e mai bătătorită decât celelalte.
Mă voi rezuma la a spune, așa cum a fost și e încă înțeleasă fie și tacit la Școala de la Brașov, valoarea estetică nu o găsim în stare pură, simplă, ci e o valoare de confluență. E, cumva, chiar valoarea valorilor, a celorlalte valori prezente în opera literară, între care cea etică a fost mereu încurajată și cultivată aici. Unde nici un fel de purism, nici o formă de estetism nu a fost oblăduită vreodată, ci a fost promovată literatura consistentă, saturată de valori și experiențe existențiale. Valoarea estetică, înțeleasă ca valoare de confluență a tuturor valorilor instructurate de opere, este cea care le dă acestora unitate, iar operei unicitate. În virtutea ei totul, aici, prinde forță, pregnanță, eclatanță și sens.
_________
* În sensul etimologic, de lat. effector, ōris
** Experiența negativă a instituționalului am făcut-o pentru prima dată în Liceu, iar apoi, mult mai radical, în Armată. În Facultate însă, prins cu cărțile, cu prietenii scriitori și, firește, cu femininul, n-am mai resimțit-o decât vag. După aceea, repede!, a revenit în forță la Școala de handicapați din Zalău și în toate instituțiile în care am lucrat până, exclusiv, în ultimii 3-4 ani, în epoca Lăcătuș a Facultății noastre de Litere. Sentimentul negativ, al inadecvării ontice cu instituționalul, mi s-a accentuat în plus și prin inducție și contaminare, în ultimii ani ai vieții lui Gheorghe Crăciun, care-l resimțea cu o forță copleșitoare, devastantă. Ori de câte ori vorbea, în acei teribili ani, despre activitatea sa de dascăl, ca și, în genere, despre actele sale publice, exclama exasperat, autodevorant, cu un ton care-ți făcea pielea de găină: „Mi-am instituționalizat ființa!”, iar un scriitor, gândea el, dar și eu, asemenea, nu trebuia să facă așa ceva, ci să rămână autentic, viu, chiar dacă lipit pământului. Această temă, a instituționalizării ființelor noastre, am discutat-o, la un pahar, de nenumărate ori în ultimii lui ani și ne bătea gândul să facem despre ea o discuție lungă, cît o carte!, și să o publicăm. Dar…, vorba românească …, n-a fost să fie!
*
Adriana MARCU
Școala de la Brașov
Școala de la Brașov își are rădăcinile în grupul compus din tinerii formați la Facultatea din București în anii ’80, care au frecventat cenaclurile bucureștene din acea perioadă, nucleul puternic fiind format în cadrul Cenaclului de Luni. Alexandru Mușina, marcat de atmosfera Cenaclului de Luni, reușește să țină un cenaclu în Brașov, Cenaclul 19, împreună cu Gheorghe Crăciun, Ovidiu Moceanu și Vasile Gogea. La acest cenaclu ajung Simona Popescu, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea, care sunt introduși în atmosfera Cenaclului de Luni de către Alexandru Mușina, unde au un real succes. De asemenea, cenaclul Junimea și cenaclul Noii, la care s-a format Crăciun, prietenia acestuia cu Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene, Ioan Flora, dar și intersectarea acestuia cu Cenaclul de Luni, au dus la întâlnirea a doi poli, Alexandru Mușina și Gheorghe Crăciun, ambii cu solide cunoștințe teoretice și extrem de talentați.
După Revoluția din 1989, în acea atmosferă de buimăceală și eliberare nesperată din chingile dictaturii comuniste, acest grup consolidat de pasiunea pentru literatură, dorința de a schimba societatea, dar mai ales de prietenie, înființează Facultatea de Filologie în Brașov.
La echipa care a pus bazele filologiei brașovene, formată din Alexandru Mușina, Gheorghe Crăciun și Ovidiu Moceanu, s-au alăturat Romulus Bucur, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Ruxandra Ivăncescu, Virgil Podoabă, Al. Cistelecan, Cornel Moraru.
Din mărturiile acestui grup care a dus greul Filologiei brașovene în primii ei ani și a dat consistență, apoi renume Literelor brașovene, acea perioadă de început, deși cea mai grea, a fost cea mai frumoasă.
Acest prim cerc de oameni de litere a propagat un fenomen extraordinar, derulat pe parcursul a 33 de ani de la debuturile lui Mușina și Crăciun, prin care cercurile s-au multiplicat, intersectat și s-au extins: cercul prieteniei, al instituției, al publicațiilor.
Cercul prieteniei
Factorul uman este esențial în coagularea unor oameni atât de valoroși, iar prietenia dintre membrii nucleului dur, chiar dacă s-a diminuat în timp, în unele cazuri, a fost salvată de proiecte, respectul reciproc și amintirile unei perioade de pionierat din care a erupt totul. Din această perspectivă este emoționantă scrisoarea publicată de Andrei Bodiu (în „România literară” nr. 5/2007) la moartea lui Gheorghe Crăciun.
Modelul prieteniei sudate în Cenaclul de Luni a fost perpetuat, alături de sentimentul de a fi parte dintr-o fâșie de istorie ce lasă urme; așa trebuie să se fi simțit Alexandru Mușina, Gheorghe Crăciun, dar și Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Simona Popescu, Marius Oprea, cei care au gustat din acea atmosferă, apoi studenții Facultății de Litere care au avut șansa de a-i avea ca profesori (pe primii patru) și s-au contaminat astfel cu pasiunea pentru literatură, cu încredere în profesionalism, corectitudine, în puterea de a schimba societatea prin cultură.
Mulți dintre scriitorii tineri care s-au format în cadrul Facultății de Litere din Brașov vorbesc cu emoție despre felul în care acea perioadă de formare, profesorii întâlniți i-au schimbat ca oameni, le-au schimbat cursul vieții. Spre exemplificare, am ales câteva fragmente de interviuri ale unor foști studenți: Adrian Lăcătuș, eseist, prozator, astăzi Decan al Facultății de Litere, Dumitru Crudu, poet, prozator, dramaturg.
Adrian Lăcătuș: „Din acea perioadă, din momentul studenţiei, când aveam între 18 şi 22 de ani, cei care m-au influenţat cel mai mult şi, probabil, decisiv, au fost Alexandru Muşina şi Gheorghe Crăciun, în moduri distincte, diferite, complementare chiar. Adică, dacă atitudinea faţă de literatură mi-a fost cumva indicată şi am preluat-o de la Alexandru Muşina, adică un spirit sintetic care vede întotdeauna literatura în relaţie cu lucrurile din jurul ei, cu toate lucrurile din jurul ei, şi care vede literatura ca forma cea mai pregnantă şi mai relevantă de a vorbi şi de a te gândi la lucrurile din lume, pe partea cealaltă, Gheorghe Crăciun mi-a revelat şi mi-a trezit pasiunea pentru un spirit analitic, adică pentru încercarea de a distinge cu anumită fineţe între lucrurile care compun literatura, limbajul, existenţa, o dorinţă şi o obsesie a preciziei în scris, în discuţia despre literatură. […] Iar Muşina şi Crăciun erau, de unde vedeam eu lucrurile, în centrul unui grup extraordinar de profesori, format din Virgil Podoabă, Al. Cistelecan, Cornel Moraru, Ovidiu Moceanu, Caius Dobrescu şi Andrei Bodiu. Emulaţia nu se întâmpla în anii ăia doar în facultate, se întâmpla şi pe lângă facultate, se întâmpla şi în jurul revistelor la care participau, colocviilor, dezbaterilor;”
Dumitru Crudu: „Nu ştiu dacă aş fi ajuns scriitor dacă nu aş fi ajuns la Braşov şi nu i-aş fi întâlnit pe scriitorii şi profesorii Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina, Ovidiu Moceanu, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Alexandru Cistelecan, Cornel Moraru, Virgil Podoabă sau Vasile Gogea. Aceştia au exercitat asupra mea o influenţă foarte mare. Toate cărţile mele de poezie au luat naştere la Braşov, fiind şi un rezultat al comunicării mele cu aceşti oameni şi intelectuali deosebiţi. Eu am şi prins o perioadă foarte faină. Începutul anilor nouăzeci, când toată lumea voia să schimbe şi să facă ceva. Comunismul rămăsese undeva departe în urmă şi aceşti intelectuali încercau să pună umărul la crearea unei lumi noi. Deci, era o atmosferă de fierbere, de entuziasm, de dăruire. Au fost nişte ani foarte frumoşi şi foarte multe dintre proiectele de succes de azi îşi au rădăcinile în acei ani. Poezia mea este şi un produs al acelei atmosfere speciale. Nu pot să vorbesc despre acele timpuri decât la superlativ.”
Prietenia care i-a legat încă din perioada liceului pe Caius Dobrescu, Andrei Bodiu, Simona Popescu și Marius Oprea de Alexandru Mușina, prietenie care stă la baza „brandului european al Școlii de la Brașov”, este evocată de Caius Dobrescu și Andrei Bodiu.
Caius Dobrescu: „[…] întâlnirea fundamentală pentru mine a fost aceea cu personalitatea puternică, mai mare decât viaţa, a lui Alexandru Muşina, pe care l-am cunoscut, ca elev de liceu, la Cercul literar 19. Pentru mine, Sandu Muşina, şi el dispărut prematur dintre noi, nu a pus doar Braşovul pe harta literară a României, ci a făcut din el, cel puţin temporar, capitala spaţiului nostru intelectual. Cred că aşa gândesc/simt şi prietenii cu care am construit, începând din tot mai îndepărtata noastră adolescenţă, brandul european al Şcolii de la Braşov. Cred că şi astăzi, când a ajuns la a treia sau a patra generaţie (prin Adrian Lăcătuş, Rodica Ilie, Cristian Pralea, Geta Moarcăs, Dan Ţăranu, Adriana Bărbat, Bogdan Coşa, Andrei Dósa şi încă alţii, foarte înzestraţi) această şcoală nu şi-a redus cu nimic anvergura.”
Andrei Bodiu: „Cu Simona şi Marius am fost coleg de clasă în a XI-a şi a XII‑a, la Liceul „Unirea” din Braşov. Am fost şi sîntem prieteni foarte buni, pentru că, deşi trăiam vremuri tulburi, aveam o mare libertate interioară şi ne plăcea realmente să fim împreună.”; „Era o atmosferă extraordinară. Niciodată, în lunga experienţă cenaclistică următoare, nu m-am simţit aşa de bine ca atunci. Cei mai vîrstnici: Muşina, Crăciun, Moceanu, Gogea, Angela Nache, ne priveau ca pe nişte fraţi mai mici, adolescenţi „super-înzestraţi”, „super-inteligenţi”, vorba lui Muşina. Ne întîlneam duminica, la două săptămîni o dată, mai întîi în subsolul casei de cultură, apoi într-o altă sală, ascultam poezie şi proză, discutam, auzeam tot felul de nume noi care ne incitau la lectură. Consider şi acum că în formarea mea experienţa de la Cenaclul 19 a fost esenţială. […] „Grupul de la Braşov” înseamnă Simona Popescu, Caius Dobrescu, Marius Oprea şi Andrei Bodiu. Ne-a unit şi ne (mai) uneşte, deşi fiecare are astăzi drumul propriu, un anume fel de a percepe realitatea, cotidianul. Cred că am pus în practică, chiar mai mult decît au făcut-o ei, ideile teoretice ale optzeciştilor, care au fixat în centrul poeziei conceptele de realitate şi biografie. În ce mă priveşte sînt în continuare fascinat de realitate, de realitatea cotidiană, şi cred că marile teme, Marile Adevăruri pot fi descoperite în această realitate.”
Prietenia și profesionalismul au stat la baza cenaclurilor literare ale anilor ’80 care au făcut istorie, fiind totodată forme de rezistență prin prețuirea valorilor umane (prietenia) și prin cultură. Referitor la acestea, Gheorghe Crăciun mărturisește într-un interviu: „Aşa se face că în comunismul românesc a existat o rezistenţă prin cultură, prin prietenie, printr-un pronunţat sentiment al familiei, prin spiritul de corp al grupărilor intelectuale, ceea ce explică, totuşi, cum s-a putut supravieţui.”
Factorul uman este cel care stă la baza continuării drumului început de regretații Alexandru Mușina, Gheorghe Crăciun și Andrei Bodiu, iar echipa care duce mai departe spiritul literelor brașovene este, la nivel instituțional formată din Ovidiu Moceanu, Caius Dobrescu (în ciuda mutării sale la Universitatea din București), Mihai Ignat, dar și Adrian Lăcătuș, Rodica Ilie, Georgeta Moarcăs, Dan Botezatu, Dan Țăranu – foști studenți străluciți ai Facultății de Litere.
Prietenia, încrederea în tinerii de valoare, talentul lui Alexandru Mușina de a crea în jurul lui emulație, au influențat personalități literare de astăzi care nu au fost studenți ai facultății, dar care, interacționând cu Alexandru Mușina, au fost stimulați, impulsionați de acesta. I-aș aminti pe Marius Daniel Popescu, Mihail Vakulovski, Alexandru Vakulovski.
-
Instituția – Facultatea de Litere din Brașov
Facultatea de Litere din Brașov a ajuns, în numai 25 de ani (1990-2015) o instituție complet dezvoltată (cu doctorat și studii postdoctorale), având impact social puternic în cadrul comunității brașovene, devenind totodată un centru al culturii datorită evenimentelor organizate aici – conferințe și colocvii naționale și internaționale, lansări de carte, evenimente literare.
Originalitatea acestei facultăți constă în creativitatea literară stimulată și modelată prin cursurile de scriere creatoare care constituie astăzi nucleul dur al masteratului de Inovare culturală (Mihai Ignat, scriere creatoare în dramaturgie și scenaristică).
Iată câteva dintre metodele aplicate de Alexandru Mușina la aceste cursuri, metode (pentru poezie) pe care le împărtășește într-o scrisoare către Dumitru Crudu: 1. teorie (ce este scrierea/facerea poeziei, 2. rescrieri, 3. exerciții (sonet, poeme în metrică și cu rimă populară, poeme suprarealiste,…), 4. traduceri.
Gheorghe Crăciun mărturisea într-un interviu: „Mai departe, la cursul de Scriere creatoare, nu mai e pentru nimeni nici un secret ce-i acela un model literar, cum putem să resemantizăm, să rescriem, să întoarcem pe dos un text dat, cum îl deconstruim înainte de toate. Cursurile propriu-zise sunt precedate de discuţii pe text. Iată, de curând, am luat romanul lui Urmuz, Pâlnia şi Stamate.”
Personalitățile literare din jurul Facultății de Litere din Brașov, activitatea lor publicistică, implicarea în viața studențească, încurajarea studenților, promovarea valorilor, cursurile de scriere creatoare au dus la o explozie de creativitate materializată în numeroase volume.
III. Publicații
Începând cu debuturile colective anterioare anului 1989 și continuând cu volume individuale de poezie, proză, eseuri, critică literară, teatru, cu editarea de antologii care să recupereze generația ’80, dar și de antologii ale tinerilor scriitori, cu cărți didactice sau editarea de reviste literare, activitatea Școlii de la Brașov este impresionantă.
-
Poezie
Poezia poate fi înscrisă pe linia deschisă de Alexandru Mușina și teoretizată în Paradigma poeziei moderne (1996) ca „poezie a cotidianului”, a noului antropocentrism, prin „centrarea pe ființa umană, în datele ei concrete, fizic-senzoriale, pe existența noastră de aici și de acum și o anume «claritate a privirii»”. Vom regăsi la poeții Școlii de la Brașov detalii realiste, o poezie ce caută contactul direct cu realitatea. Poeta Naomi Ionică mărturisește despre lecția de poezie învățată de la profesorii ei: „Poetul Alexandru Muşina vorbeşte despre o plasmă a poeziei, regretatul prozator Gheorghe Crăciun vorbeşte despre «scriitura corporală». Au fost profesorii mei, de la ei am învăţat cel mai mult despre ceea ce înseamnă poezia adevărată. Adică să vorbeşti despre ceea ce contează, despre ceea ce e cu adevărat important pentru noi, cum ar spune Alexandru Muşina. A fost şansa mea să mă formez în apropierea acestor scriitori extraordinari.”
În cele ce urmează voi realiza o incursiune în poezia celor care formează Școala de la Brașov, amintind (aici) doar volumele de debut ale fiecărui autor.
Alexandru Mușina debutează în volumul colectiv Cinci din 1982 (alături de Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin), debut individual, Strada Castelului nr. 104 (1984). Romulus Bucur, debut colectiv Cinci și debut individual, Greutatea cernelii pe hârtie (1984). Andrei Bodiu, debut colectiv Pauză de respiraţie (împreună cu Caius Dobrescu, Simona Popescu, Marius Oprea, 1991), pentru a se relansa apoi pe cont propriu în Cursa de 24 ore (1994). Caius Dobrescu a debutat în 1991 cu volumul colectiv Pauza de respiraţie, care a fost urmat de volumul de poeme Spălându-mi ciorapii (1994). Mihai Ignat, debut colectiv în Tablou de familie (alături de Sorin Gherguț, Svetlana Cârstean, Răzvan Rădulescu, Cezar Paul-Bădescu, T. O. Bobe, 1995) și debut individual, Klein, 1995.Dumitru Crudu, Falsul Dimitrie (1994).
Daniel Puia-Dumitrescu, Muguri de stâncă(2005), Naomi Ionică, volum colectiv Cele trei grații (poeme) – alături de Cristina Popa, Georgiana Rusuleț (2008), volum individual, Cei singuri vor rămâne singuri (2010), Andrei Dósa, Când va veni ceea ce este desăvârșit(2011), Vlad Drăgoi, Metode (2013), Sabina Comșa, Toți ceilalți apropiați(2014), Ioan Șerbu, Lego (2014), Robert G. Elekes, Aici îmi iau dinții-n spinare și adio, (2015), Anca Dumitru, Piese răsfirate pe o placă electrică (2015), Anca Zaharia, Sertarul cu ură (2015), Crina Bega, Petrichor (2017).
-
Proză
Proza Școlii de la Brașov reunește romane fidele textualismului optzecist (pe filiera Crăciun), romane care decupează cotidianul biografic sau microromane mizerabiliste. Voi aminti doar volumele de debut.
Gheorghe Crăciun a debutat în 1982 cu volumul Acte originale/ Copii legalizate, Ovidiu Moceanu, optzecist prin debut, mai apropiat de realismul modernist ca viziune, a debutat cu romanul O privire spre Ioan (1983). Caius Dobrescu a publicat primul roman în anul 1994, Balamuc sau pionierii spațiului, Andrei Bodiu, Bulevardul Eroilor (2004); Ruxandra Ivăncescu, Marañon sau Adevărata istorie a descoperirii Lumii Noi (2008), Alexandru Mușina, Nepotul lui Dracula (2012).
Jolan Benedek, Suflețelul Iustinei (1996), Dumitru Crudu, Măcel în Georgia (2008), Dan Țăranu, Al patrulea element (2004), Ștefania Mihalache, Est-falia (2004), Adriana Bărbat, Talk-show (2004), Adrian Lăcătuș, Împărăția lui Borțun (2005), Mihaela Murariu, Ochi de pisică (2005), Cătălina Ene, Ecoul(2005), Ina Crudu, Ziua eclipsei (2005), Mihaela Bîja, Alin și Alice (2005), Anca Andriescu, Țigări, electrice & alte comicării (2005), Szilágyi Katalin, Ancuța de la parter (2005), Mihail Tomulescu, Bolovanii sau aventurile lui Petrică Bolovan, țăran proxenet (2005), Oana Tănase, Filo, meserie! (roman colectiv,2005), Iulian Ciocan, Înainte să moară Brejnev (2007), Ovidiu Simion, Virginica (2008), Denes Ionas, Fleisz (2010), Bogdan Coșa, Poker (2011), Dora Deniforescu, Cercuri de frig (2011), Cristina Pipoș, Ciocolată amăruie (2012), Răzvan-Ionuț Dobrică, Eroi locali (2012), Cristina Podoreanu, Luna lui Zeze (2013).
-
Eseu/ critică literară/ istorie literară
Anvergura teoretică a reprezentanților Școlii de la Brașov necesită o discuție separată, mult mai amplă. Mă voi limita la a enumera volumele de debut ale reprezentanților ei cei mai de seamă.
Alexandru Mușina, Unde se află poezia? (1996), Gheorghe Crăciun, În căutarea referinței (1998), Ovidiu Moceanu, Experiența lecturii (1997), Virgil Podoabă, Între extreme. Monografie Aurel Pantea. Urmată de Nova Vita Nova de Aurel Pantea (2002), Iulian Ciocan, Metamorfoze narative (1996), Caius Dobrescu, Modernitatea ultimă (1998), Marius Oprea, Plimbare pe Ulița Tipografiei (1996), Ruxandra Ivăncescu, O nouă viziune asupra prozei române contemporane (1999), Andrei Bodiu, Direcția 80 în poezia română (2000) și Mircea Cărtărescu(monografie) (2000), Romulus Bucur, Poeți optzeciști (și nu numai) în anii ’90, 2000, Nicoleta Cliveț, Ioan Groșan (monografie) (2001), Adrian Lăcătuș, Urmuz. Monografie, antologie comentată, receptare critică (2002), Rodica Ilie, Emil Brumaru (monografie) (2003), Evelina Cârciu, I.L.Caragiale O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă, Conu Leonida față cu reacțiunea (2003), Cătălin Badea-Gheracostea, Alternative critice (2010), Georgeta Moarcăs, Disonanțe. Studii asupra expresionismului în poezia română contemporană (2011), Cristian Pralea, In a Mirror Darkly. American Narratives of Conflict in Politics and Popular Culture (2012), Dan Țăranu, Toposul marginalității în romanul românesc (2015). Acest recent publicat volum face parte, așa cum afirmă Adrian Lăcătuș, dintr-o serie de studii ale universitarilor brașoveni cu impact larg asupra peisajului teoriei și criticii literare actuale, precum Paradigma poeziei moderne (Mușina), Aisbergul poeziei moderne (Crăciun), Manifestul literar. Poetici ale avangardei în spațiul cultural romanic (Rodica Ilie) sau Mihai Eminescu. Imaginarul spațiului privat. Imaginarul spațiului public (Caius Dobrescu) și, aș adăuga, Metamorfozele punctului. Studii asupra narativei contemporane (Virgil Podoabă), Modernitatea conservatoare. Aspecte ale culturii Europei Centrale (Adrian Lăcătuș), O istorie a Cenaclului de Luni (Daniel Puia-Dumitrescu), Daniel Turcea (monografie) (Ecaterina Pavel).
-
Teatru
Dumitru Crudu, Crima sângeroasă din stațiunea violetelor (2001), Mihai Ignat, Crize (2004), Elise Wilk, S-a întâmplat într-o joi (2012)sunt dramaturgii reprezentativi ai Școlii de la Brașov, cu piesele lor de debut.
-
Antologii
Alexandru Mușina: Antologia poeziei generației ’80 (1993), Antologie de poezie modernă. Poeți moderni despre poezie, împreună cu Romulus Bucur (1997), Gheorghe Crăciun: Competiția continuă. Generația ’80 în texte teoretice (1994), Generația ’80 în proza scurtă (1998), Andrei Bodiu, Romulus Bucur și Georgeta Moarcăs, Romanian Poets of the 80s and 90s (1999), Junii 03.Antologia tinerilor prozatori brașoveni (împreună cu Andrei Bodiu și Caius Dobrescu, 2003), Junii 007 (2007), Lumina de avarie (volum coordonat de Daniel Puia-Dumitrescu, 2012), volum cuprinzînd șapte poeți: Diana Bercu, Antonia Stroe, Șerban Roman, Bianca Nicola, Sabina Comșa, Andrei Dósa și Daniel Puia-Dumitrescu, Pauză de țigară (2015), antologie de poezie coordonată de Rodica Ilie și Romulus Bucur, Ziua gândacului de bucătărie (2016), antologie de teatru coordonată de Mihai Ignat, Imperiul Phantasia (2018), antologie de proză fantastică coordonată de Ruxandra Ivăncescu.
-
Carte didactică
Un număr impresionant de cursuri și auxiliare didactice poate fi regăsit în volume publicate preponderent la editurile Aula și Editura Paralela 45.
-
Reviste literare: „Interval” (1990-1992, inițiatori Alexandru Mușina și Gheorghe Crăciun; 1997, inițiatori Andrei Bodiu și Caius Dobrescu), „Corpul T” (2011-prezent), un proiect inițiat de Alexandru Mușina, continuat de Andrei Bodiu și, după dispariția acestora, de Adrian Lăcătuș.
După această incursiune care încearcă să organizeze vastitatea materialului lăsat în urmă (până acum) de reprezentanții Școlii de la Brașov (m-am limitat doar la volumele de debut), nu ne rămâne decât să urmărim acest fenomen care este în deplină derulare și care pare a fi dominat de spiritul de competiție. Cum ar spune Gheorghe Crăciun, competiția continuă!
*
Cornel UNGUREANU
De la Alexandru Muşina la Andrei Bodiu – un posibil traseu
revistavatra.org 