Noi nu facem cîrnați noi facem versuri în cel mai rău caz

I-am spus vînzătorului de cîrnați și atunci el mi-a rîs în nas:

– Și dimineața ce haliți în (cel mai rău) caz că seara ați apucat?

Ce gust au versurile voastre sărace? Cine s-ar putea

Sătura vreodată cu promisiunea paradisului sau cu

Foalele goale care cîntă-n infern? Cununa de lauri

Poate fi purtată de o frunte care-și privește burta

Cum se tîrăște în praf? Amărîtule, viața e o compresă

De carne o mașină unde toci corpuri și ai melasă la

Celălalt capăt

Nu podiumul unde stai amețit de nectarul tău ieftin

Prăbușit sub cafeaua ta slabă în timp ce

Muzica voastră simandicoasă e cîntată de anorexice muze!

Chiar așa a spus, anorexice muze, și asta m-a făcut

Să-l privesc o clipă cu interes: aflase totuși ceva știa

Că o femeie sau un bărbat pot suferi de o boală

Care îi subțiază pînă la a deveni de nerecunoscut

Făpturi înalte care trec pe catalige în căutarea unui

Cuvînt care să alunge foamea mulțimilor căci o, vînzătorule,

Nu există cîrnați pentru toate burțile tale nu există sătui

Pe vecie și nici saț

Nu exiști, la urma-urmei, nici tu. Nici teatrul ăsta ieftin

Care dă pe afară de replici în timp ce nu spune nimic.

Aici, Harum-Scarum m-a privit în ochi cu ochii săi dubli

A rîs în timp ce se îndepărta într-o găleată plină cu carne

Din care curgeau stropi ai poemului gata tocat, mărunțit

Numai bun să fie prăjit.

[Vatra, nr. 8-9/2019, p. 1]