Din rândurile care urmează, veți înțelege de ce nu mai dăruiesc nimănui, nici măcar celor mai buni prieteni, cărți cu autograf. Dacă vor într-adevăr să-mi citească gândurile, le găsesc la librărie, contra cost. Dar dacă nu?

Timp de vreo zece ani, am fost director al Direcției Județene pentru Cultură din Bacău. Cineva adus de pe o altă planetă ar putea crede că o direcție pentru cultură se ocupă de cultură, așa cum indică și numele instituției. Este, și de data asta, o chestiune de percepție. Popular spus, acel cineva confundă marfa cu ambalajul. În realitate, direcțiile județene pentru cultură se ocupă de aproape orice, în afară de cultură. Bine, poate exagerez un pic. Nu au nicio treabă cu vreo instituție culturală, în schimb „protejează” patrimoniul cultural. Hai, mă, că am glumit! Am folosit anume ghilimele, ca să fac cu ochiul. Legea e în așa fel făcută încât direcțiile de cultură să nu aibă nimic de făcut, în afară de hârtii. Nu au niciun instrument ca să protejeze ceva, orice. Deciziile sunt în altă parte, la minister, la comisiile acestuia, la partidul de guvernământ.

O vreme, acel cineva (adus de pe o altă planetă și care crede că o direcție pentru cultură se ocupă de cultură) am fost chiar eu. Mă zdrobeam să fac ce scria în fișa postului, intrasem în conflict cu primarul Bacăului, cu prefectul, cu președintele Consiliului Județean, cu oameni din Ministerul Culturii și chiar cu unii prieteni care îmi cereau una, alta. Ce nu obțineau de la mine, obțineau pe urmă de la alții mai sus-puși.

Lucrul cel mai neconvenabil era altul. Bacăul e plin de oameni aduși de pe o altă planetă – să-i numim, simplu, extratereștri – care cred că direcția pentru cultură se ocupă de cultură și care, pe deasupra, scriu cărți. Din acest motiv, dar mai sunt și altele, eram căutat de două, trei ori pe săptămână de câte un extraterestru care îmi dăruia o carte cu autograf. Firește, fără să i-o fi cerut. La „și altele” ar trebui să menționez că fusesem numit – iarăși, fără să fi cerut, nu intru în detalii – în comisia de validare de la Uniunea Scriitorilor. Comisia asta triază dosarele celor care vor să devină membri ai Uniunii, ca să primească mai pe urmă un supliment la pensie. Nu văd ce alt motiv ar avea. Contabili, ingineri, funcționari, tehnicieni veterinari, învățători, profesori de română sau de geografie, fără deosebire de gen, ba chiar și unii brutari sau lucrători prin așchiere își descopereau, cu câțiva ani înainte de a ieși la pensie, vocația literară și se puneau pe scris. Iar una din primele lor victime eram chiar eu. Dulapurile se umpluseră, teancuri de cărți cu autograf zăceau pe birou, sub birou, pe dușumea, pe scaune sau pe calorifer, ghivecele cu flori de pe pervaz au fost transferate la veceu, pentru a face loc volumelor de proză, poezie și eseuri, în următoarea etapă a trebuit să înfund una din ferestre, pentru a improviza în tocul ei niște rafturi… Din respect față de cuvântul scris, știți ce înseamnă asta, da? Fiindcă lucram într-o instituție de cultură! Sau cel puțin așa mi se părea. Îmi spusese cândva, în anii de liceu, șeful unui cenaclu din Vaslui: respectul față de cuvântul scris e ca prima blenoragie căpătată în adolescență. Se poate să o vindeci, dar e sigur că nu o uiți. Într-adevăr, a scrie o carte seamănă în multe privințe cu a face un copil, cea mai plăcută e concepția. Rămâne apoi mereu neconsumată o teamă inhibitivă, din care decurg tot felul de superstiții. Ce te faci dacă unul din ăștia, a cărui carte ai aruncat-o la tomberon fără măcar să o răsfoiești, primește Premiul Nobel? Să nu-mi spună careva că e imposibil! Va declara în fața ziariștilor din întreaga lume: Cimpoeșu mi-a aruncat cartea la tomberon! Pe urmă, acolo a venit un câine și s-a căcat pe ea! Iată ce respect are așa-zisul scriitor Cimpoeșu față de cuvântul scris! Din cauza lui și a altora ca el, nu am putut intra în Uniunea Scriitorilor care, între noi fie vorba, a ajuns mai degrabă o adunătură de veleitari.

E o ipoteză. Mai sunt și altele.

– Dar la sufletul lor te-ai gândit? Cum ar fi să fii în locul lor?… Ce de iluzii s-au consumat în fața foii goale sau a calculatorului, până să apară pe hârtie sau pe ecran Metafora, Ideea?… Cum te umilește foaia albă, când trebuie să scrii și nu ai nimic de spus?… Mai bine rămâneai contabil, inginer, profesor de geografie sau orice altceva… s.a.m.d.

Orice om are în el un suflet, sper că sunteți de acord. Unii nu sunt de-acord. Nietzsche, de exemplu. Care susține că sufletul e doar un fenomen biologic, așa cum fulgerul e un fenomen luminos. Când afirmi că fulgerul luminează, spui o prostie, fiindcă fulgerul e chiar lumina aia. Păi, dacă e așa, atunci nici gândurile nu există, nici sentimentele, nici imaginile, nici eu, nici tu, nici cuvintele astea. Toate-s doar povești, adică niște înșiruiri de ceva ce nu există.

Dar nu oricine e Nietzsche, să-și poată permite astfel de teorii. Așadar, rămâne stabilit că, în momentul când, ajuns în pragul pensiei, domnul inginer s-a așezat la masă și a început să scrie un roman despre parcursul vieții sale, sufletul i-a tresărit ca și cum ar fi fost ceva ce există. Trăirile lui interioare nu erau cu nimic mai prejos decât ale lui Marin Preda, atunci când s-a așezat la masa de scris și a pus pe hârtie primele pagini din „Moromeții”. De fapt, și într-un caz, și în celălalt nu e vorba decât despre niște amintiri din copilărie – sau de mai târziu. Să zicem că ăsta ar fi genul proxim. Diferența specifică o las în seama celor care susțin că romanul „Ningea în Bărăgan” de V. Em. Galan este mai slab decât „Orgolii” de Augustin Buzura. Valoarea e contextuală, au spus-o alții mai deștepți decât mine. Printre ei, Sorin Antohi, care observă că, din punct de vedere sociografic, romanul „obsedantului deceniu” este net inferior romanului realist-socialist produs în anii ’50 de propaganda de partid. Dacă nu mă credeți, citiți cartea „România noastră. Conversații berlineze”, apărută la Editura Muzeul Literaturii Române. Eu nu am citit-o. Am citat aici un alt citat, din „Ideologiile literaturii…” a lui Mihai Iovănel, numai ca să vă dau un exemplu.

Adică, depinde și de punctul de vedere. Iar punctul de vedere se mișcă permanent încolo și încoace, ca un electron în jurul nucleului atomic, încât e greu să pui degetul pe el și să spui: este! Cum să-ți bați joc de sentimentele unui om, numai din motivul că a scris o carte (deocamdată) proastă? Cum să-i arunci cartea, oferită cu un autograf sensibil, însoțit de atâtea speranțe, prezumând că e pur și simplu o porcărie? Răspunsul la aceste întrebări a venit mai târziu, desigur, tot sub forma unei întrebări. Oare eu, dacă aș fi în locul lui, cum aș proceda? Mi-am pus întrebarea în timp ce îndesam în niște saci cărțile cu autograf („cu deosebită prețuire”… etc.) primite de-a lungul anilor, în calitatea mea de „șef la cultură” – v-am spus la început ce însemna asta.

Venise vremea să ies și eu la pensie. Doamna care prelua funcția de director în locul meu m-a rugat și totodată mi-a pus în vedere să-mi iau moștenirea culturală și să fac ce-oi ști cu ea. Iată ce știam să fac: ajutat de șoferul instituției, luam carte cu carte, rupeam pagina de gardă sau pagina de titlu (cea pe care fusese scris autograful), apoi depuneam cartea într-un sac de polietilenă, cu niște intenții nu tocmai binevoitoare. Pe urmă, șoferul a venit cu o idee și mai bună. Decât să le aruncăm la tomberon, mai bine le dăm foc. Ca să nu lăsăm nicio urmă. Și mai câștigăm și timp – fiindcă se apropia ora când trebuia să meargă să-și ia copilul de la grădiniță. Nu mai eram nevoit să iau carte cu carte și să rup foaia cu autograful. Știa el un butoi metalic în curtea din spate, numai bun pentru așa ceva. Umpluserăm vreo cinci saci. La al șaselea, când să-i dau drumul spre veșnicie ultimului volum, mi-am zis că, din respect față de cel care l-a scris, un fost redactor la ziarul „Deșteptarea”, s-ar cuveni măcar să-l răsfoiesc un pic. Cât de inspirat am fost! Cineva pusese între paginile cărții o frumoasă bancnotă de una sută lei sau, cum spunem noi, pensionarii, un milion vechi.

Nu greșesc de fiecare dată când nu am ocazia. Era prea târziu să iau la răsfoit celelalte volume. Șoferul dusese deja sacii cu cărți în curtea din spate a instituției, unde se mistuiau în flăcările demonice ale crimei culturale. Prin urmare, am luat milionul și i l-am dat șoferului, drept răsplată pentru ajutorul oferit. Dar mă mai gândesc și astăzi, cu nostalgie, ce posibilă comoară voi fi aruncat, fără să-mi dau seama.

[Vatra, nr. 8-9/2019, p. 2-4]