Petru Cimpoeșu – Croaziera. Aventuri în Marea Baltică (partea întâi)

cimpoesu3

Unu

Foștii mei colegi de facultate sunt bogați. După cum v-am mai spus. Fiindcă sunt petroliști adevărați. Unii au lucrat la firme mari din străinătate. Alții au fost directori pe la Petrom. Alții au firmele lor de servicii în industria petrolului. Au ajuns la vârsta pensionării plini de bani, nu ca mine. Încât nu e de mirare că se duc, an de an, în câte o croazieră, fie în Mediterana, fie în Caraibe, fie, cum au fost anul ăsta, în țările nordice. Ei se duc, eu stau acasă, dau de mâncare la cinci găini și trei rațe, scriu chestii sau joc Solitairepe calculator – ocupația cea mai plăcută, fiindcă nu-mi solicită intelectul. La televizor nu mă uit, că mă enervează.

Dar vara trecută m-am ambiționat și eu! Cu ceva economii, cu un mic împrumut, cu ce mai aveam pe cardul de credit, am adunat destul cât să pot răspunde afirmativ la întrebarea: mergi cu noi? Firește, întrebarea era pusă din politețe, în amintirea anilor de studenție când eram cu toții săraci. Chiar dacă răspunsul era și el previzibil, la fel ca de fiecare dată, colegul care se ocupă cu organizarea acestor întâlniri s-a simțit dator să mă sune și să întrebe. Să-l fi văzut, pe urmă, ce surprins a fost când i-am răspuns că, da, voi merge și eu! Aproape că a dat în bâlbâială, când să-mi spună cât costă. Vreo trei mii cinci sute de euro, pentru două persoane. Hm, am cam înghițit în sec. Poate că, totuși, nu merită. Sincer, mă așteptasem la mai puțin, dar nu mai puteam da înapoi. Cred că am ezitat un pic, și el a sesizat asta.

– Deci, cum rămâne?

– Da, bătrâne, bineînțeles, trece-mă pe listă! am confirmat dramatic, cu ochii închiși și o voce de sinucigaș.

Aș fi dorit din tot sufletul să-l fac să creadă că tocmai primisem drepturile de autor pentru traducerea lui „Simion liftnicul” în Franța. Aiurea, nu am primit nimic – și nici nu voi primi vreodată.

Doi

Asta se întâmpla pe la mijlocul primăverii. Croaziera era programată în august. Banii trebuia să-i plătim până la începutul lui iulie. Mă consultasem cu soția, făcuserăm toate calculele, mă rog, pe alte sume, acum trebuia să le refacem. Trei mii cinci sute de euro pentru numai o săptămână? În cele din urmă, am convins-o, cu un mic discurs despre eroismul vieții, agrementat cu citate din Albert Camus. Ultima frază a discursului suna cam așa: viața îți oferă puține ocazii de eroism, pe care e bine să nu le ratezi!

Dar ăștia, proprietarii vaselor de croazieră, sunt niște șmecheri. Nu ne-au spus de la început toate cheltuielile. Aparent, îți alegi cabina de pe o schiță a vasului, pe care o primești prin email, dai banii și după aia nu mai ai nicio grijă. În realitate, lucrurile sunt mult mai complicate. Vrei mai sus, plătești în plus. Facit indignatio versum. Cum să nu te indignezi când, ajuns pe vas, constați că ceilalți au și balcon, iar tu stai într-o cabină cât o debara, cu un hublou mic, prin care abia zărești un petic de apă – sau de cer… Vrei și balcon? Plătești mai mult. În loc de trei mii cinci sute, patru mii, cinci mii și așa mai departe.

Cabina noastră era la ultimul nivel. Deasupra, pista de jogging, pe care niște băieți mușchiuloși o spălau în fiecare dimineață cu un jet puternic de apă. O parte din apa asta se scurgea pe balconul nostru. Când să ieșim la o țigară sau pur și simplu să admirăm apusul de soare, intram în apă până la glezne.

Dar până acolo mai este. Îmbarcarea s-a făcut la Stockholm. Ca să ajungi de la Bacău la Stockholm, trebuie să ajungi mai întâi la București, aproape trei sute de kilometri pe o șosea pe care se circulă nebunește și se petrec zilnic accidente, unele mortale. Doamne, ajută să mă întorc cu bine acasă! Lasă croaziera și celelalte. De fiecare dată când plec în vreo excursie, plec cu scopul precis de a mă întoarce acasă viu și nevătămat.

Trei

Bine, să zicem că am terminat cu preparativele și am ajuns vii la Stockholm. Grupul nostru de cincisprezece persoane trebuia preluat din aeroport de un microbuz care însă întârzia. Telefoane, certuri, nervi, reproșuri. Colegul care se ocupase până atunci de organizare ridica inocent din umeri, soția lui la fel. Misiunea lui de organizator se încheiase de îndată ce ne urcase în avion.

– De aici încolo, sunt la fel ca voi, un simplu pasager, ne-a explicat.

Doamna de la agenția de turism din București ne-a asigurat prin telefon că microbuzul trebuie să ajungă dintr-o clipă în alta. Ne-a dat și numărul de înmatriculare al mașinii, noroc că l-am notat. Șoferul va purta o pancartă pe care scrie COSTA BRAVA – adică numele vasului de croazieră. Clipele astea s-au tot adunat până când s-a făcut jumătate de oră. Stăteam adunați ciopor într-un colț al salonului aeroportului, ca niște pui de găină pe care tocmai i-a părăsit cloșca. Privitor la puii de găină, am făcut eu niște observații mai demult.

– Băi, dar nu cumva băiatul ăsta cu microbuzul ne așteaptă în parcare?

Hai să vedem dacă ghiciți cine a zis chestia asta! Mi-am luat valiza și am pornit curajos spre ieșire. Câțiva din grup veneau după mine. Alții, mai prudenți, s-au gândit să mai aștepte. După ce am lăsat bagajele în grija soției, am luat la rând toate microbuzele și autocarele, verificându-le atent starea tehnică și numerele de înmatriculare. Asta mă duce cu gândul la un merceolog pus să facă inventarul într-o autobază. Și, când colo, ce să vezi? Omul nostru ne aștepta relaxat în microbuz, cu coatele pe volan. Da, era acolo și chiar ne-a reproșat, pe un ton desigur politicos, că întârziaserăm. De altfel, suedezii sunt niște oameni foarte civilizați. Când i-am spus că noi îl așteptam de jumătate de oră în salonul de sosiri, a ridicat amuzat din umeri. Pur și simplu, nu-i păsa. Lui i se spusese să aștepte în parcare – și asta făcuse.

Patru

La urcarea pe vasul de croazieră, ți se iau bagajele și ți se înmânează un card, cu asigurarea că, de aici încolo, personalul vasului se va ocupa de toate problemele tale. Numai să ai grijă de cardul ăla! Dacă îl pierzi, ești pierdut! E un fel de Sesam deschide-te. Cu el deschizi ușa cabinei, cu el mergi la bar sau la restaurant, cu el intri la vreun spectacol de divertisment, la piscină sau la sala de fitness. N-am să vă spun că l-am pierdut – ar fi o minciună, iar eu nu prea am obiceiul să mint. Doar atunci când nu am încotro. În schimb, pot să vă spun că, în prima zi, am uitat la ce cabină stăteam. Ceva cu 8 la început, unde 8 indică nivelul. Va să zică, vasul de croazieră avea opt nivele, pe fiecare dintre ele erau sute de cabine, unde își găsiseră adăpost provizoriu vreo patru mii de pasageri, majoritatea boșorogi, iar eu trebuia să ghicesc în care din aceste cabine mă aștepta soția mea, ca să-i aduc cocktail-ul. Fiindcă avusese chef, așa dintr-odată, de un Pina-Colada. Serviciul la cabină – în engleză, room-service – e plătit separat, așa că am preferat să merg eu personal la bar, ca să fac o mică economie.

Barul era la celălalt capăt al vasului și la alt etaj. Când am ajuns acolo, barmanul m-a întrebat dacă îmi activasem cardul. Dacă nu-l activezi, nu primești nimic, decât cu banii jos. Mi-a explicat dumnealui cum se procedează, într-o engleză din care am înțeles cam treizeci la sută. Într-adevăr, știu ceva engleză, dar nu pe aia pe care o vorbesc englezii sau americanii, alta! Restul de șaptezeci la sută din ce mi-a spus omul a rămas un mare mister. Pe care l-am dezlegat abia după ce am ajuns înapoi la Bacău. Căci la activarea cardului ți se cere un card bancar de credit, de pe care ți se va retrage, la sfârșit, o anumită sumă, în funcție de ce opțiuni ai. E ceva destul de complicat, nu înțelegi nici dacă ți se explică în română, darmite într-o limbă străină! Pe scurt – altă șmecherie. Sper că acum ați înțeles.

Am activat cardul, am luat cocktail-ul, am urcat cu liftul până la nivelul 8 și m-am trezit dintr-odată pe o planetă complet necunoscută. Sau într-un labirint. Ce naiba caut eu aici? Și încotro să o iau? Mă aflam la celălalt capăt al vasului. Dar, de fapt, unde vreau să ajung? Am făcut un mare efort mintal, încercând un exercițiu de vizualizare. Nu reușeam să vizualizez decât imaginea soției mele, așteptându-mă în cabină, ca să-i aduc cocktail-ul. Dar în care dintre cabine, la ce număr? Știam doar că lângă ușa cabinei era un tablou mare cu o femeie aproape goală care ținea capul nițel aplecat, rezemându-și-l în palmă ca și cum ar fi avut o migrenă. Până la urmă, rătăcind încolo și încoace, am întâlnit o stewardesă. I-am spus, în engleza mea, că uitasem numărul cabinei, iar ea a râs și mi-a răspuns, în engleza ei, că se mai întâmplă – sau asta am înțeles eu. Mi-a cerut cardul, a citit ceva pe el, apoi a sunat la centrul de monitorizare al vasului.

– Your room is eight-three-two, Mr. Simpoiziu! mi-a spus la urmă.

Simpoiziu e numele meu, pronunțat în engleză. Cu accentul pe ultima silabă. Nu sunt sigur că merita să dau o grămadă bani ca să aflu asta.

Cinci

În prima noapte am vizitat trei țări, fără să fac nimic. Stăteam cu capul în pernă, uneori ațipeam, și mă trezea ping-ul telefonului mobil, când primeam un SMS de la operatorul național de telefonie. Aha, am ieșit din Suedia și am intrat în Finlanda! Pe urmă, alt ping, acum am ieșit din Finlanda și am intrat în Rusia. Pe urmă, alt ping, am ieșit din Rusia și am intrat din nou în Finlanda. Spre dimineață, vasul a acostat la Helsinki.

Câteva cuvinte despre această capitală. E un oraș mic și rece, dar drăguț. Marea Baltică are salinitatea redusă, iarna îngheață și se transformă într-un imens patinoar. Drăguț, nu? În centru, pe un dâmb, e o biserică mare, albă, în stil rusesc – catedrala. Mai încolo, pe un alt dâmb, altă biserică mare în stil rusesc, dar roșie – altă catedrală. Și celelalte clădiri, linia lor arhitectonică, cum s-ar zice, universitatea, muzeele, hotelurile, magazinele, aliniamentul străzilor amintesc de arhitectura rusească. Numai că e mai curat și mai multă ordine. Oameni amabili sau indiferenți, portul de ambarcațiuni mici, iar alături, o piață cu tot felul de tarabe, Kaupatori. În piața aceea am cumpărat de la o tarabă niște sardine prăjite. Foarte gustoase, dar cred că erau cam vechi, fiindcă a doua zi mi-au apărut niște bube în gură. Facem repede poze și, repede, la autocar, că trebuie ca să vizităm monumentul dedicat lui Jan (sau Jean, sau Johan și Julius, și Christian)Sibelius, un fel de George Enescu al lor. E vorba de niște țevi, mai multe țevi depozitate vertical pe un soclu. Sugerând o orgă. Sau poate că e chiar o orgă care cântă singură, când bate vântul. Pe lângă monument, tarabe cu suveniruri și piei de ren, prea scumpe pentru punga noastră. De altfel, peste tot în Helsinki vezi reni și mulți alți reni – mari și mici, din plastic, din sârmă, din carton sau alcătuiți din multe fire electrice și multe beculețe care se aprind pe rând, ca să te înveselească. De acolo, înapoi repede la autocar, să ne ducă la Temppeliaukio, o groapă circulară săpată probabil cu excavatorul în stâncă și cu o cupolă mare de sticlă deasupra. Intitulată biserică luterană. Fără icoane, așa că nu prea îți vine să te rogi. Totuși, eu mi-am făcut cruce, în semn de respect, iar soția mea a făcut câteva poze, ca să avem amintire.

Ar mai fi câte ceva de zis, dar nu avem timp. Mergem la autocar, repede, că trebuie să ajungem într-un sat deosebit de pitoresc, Porvoo, undeva la vreo patruzeci de kilometri de capitală. Multe case vechi, din lemn, pe malul unui râu mic. Bine, bem o cafea, facem câteva poze și, hai, înapoi la autocar!

Șase

Cam așa se întâmplă într-o croazieră. Ești sau pe vas, sau într-un autocar. Parcurgi distanțele dintre porturi noaptea. Când vasul acostează în vreun port, e așteptat de zeci de autocare. Un puhoi de oameni se scurge din vas în autocare, apoi acestea pleacă în diferite direcții. Fiecare autocar are ghidul lui, care vorbește tot timpul, fiindcă pentru asta e plătit. Cobori cinci minute în fața unei biserici, ghidul îți spune repede despre ce e vorba, faci poză, hai mai departe, să ne încadrăm în timp. Cam așa și la Tallin, capitala Estoniei. E mai mic decât Helsinki. Dacă nu știați, și Estonia e mai mică decât Finlanda. Am luat prânzul într-un restaurant cochet în care toți ospătarii păreau intelectuali. Te simți nu știu cum când te servește un domn cu aspect de profesor universitar. Pe deasupra, mai poartă și ochelari. Parcă ți-e rușine să-i ceri ceva, iar dacă totuși îi spui că dorești o cafea, se înclină respectuos, scoate o tabletă și notează ceva acolo, ca și cum ar calcula niște integrale, după care pleacă și nu mai vine. O fi pierdut tableta, i-o fi furat-o careva, o fi băut el cafeaua sau și-o fi dat demisia și s-o fi întors la catedră? N-am reușit să aflu, fiindcă înainte de a afla ceva, orice, a sosit momentul să ne întoarcem la autocar.

După cum puteți observa, încerc să vă ofer informații pe care nu le găsiți pe internet. De exemplu, cea mai curată toaletă publică în care am intrat vreodată a fost la Tallin. Farmacie! Încât ți-e jenă să-ți faci nevoile acolo – mai bine întrebi: nu vă supărați, toaleta propriu-zisăunde e? Câți locuitori are sau chestii de istorie, aflați pe Wikipedia. La fel ca finlandezii și suedezii, estonienii sunt scandinavi, au stat mult timp ba sub stăpânirea vikingilor, ba sub hanseatici, ba sub ruși. Au o universitate cam de pe vremea lui Mihai Viteazu, iar lângă Tallin e un fel de muzeu al satului (dar mult mai modest decât Muzeul satului din București!), numai că la ei se cheamă altfel: Eesti Vabaõhumuuseum. Din când în când, pe o pajiște, niște studenți îmbrăcați în costume naționale dansează de mama focului dansuri populare estoniene, prefăcându-se țărani. De data asta, cam obosiți. Eram al cincisprezecelea autocar cu turiști în fața cărora dansau. Și dansul, și muzica lor seamănă cu acelea ale irlandezilor. Poate că totuși ați auzit de Riverdance.

Pot să mai adaug că ghida noastră din Tallin era o femeie în vârstă, foarte serioasă și care vorbea foarte puțin. Vorbea numai dacă o întrebai ceva. Ceea ce, din punctul meu de vedere, e un avantaj. Te lasă să te gândești la ale tale.

Șapte

Despre viața de noapte pe vasul de croazieră nu știu prea multe, că noaptea dormeam. Dar știu că erau o mulțime de săli, le-am văzut ziua. Sală de teatru, sală de cinema, discotecă, săli de păcănele, nenumărate baruri și așa mai departe. Toate de un kitschdesăvârșit. La un restaurant mare gen cantină, de la nivelul șapte, era servit micul dejun. Mai precis, autoservit, un fel de împinge-tava. Dimineața, ca să poți lua un iaurt și o chiflă, stăteai la o coadă de zeci de persoane. Într-o seară ne-am hotărât totuși să petrecem câteva ore la un bar cu muzicălive. Acompaniată de pian, cânta o italiancă frumușică, tânără și cu o voce destul de bună. Pe ringul de dans, câteva perechi făceau demonstrație. Eu am luat un whisky afumat, soția mea a cerut, ca de obicei, Pina Colada. Ca să fii servit, trebuia să prezinți cardul activat, v-am spus ce înseamnă asta. Nu știu ce a pus barmanul în cocktail-ul ei, că după aceea a durut-o stomacul toată noaptea.

Tot mai bine e în cabina noastră. Stăm comod în fotolii și ne bucurăm de priveliștea mării. Apă, apă, apă. Abia în zori, la vreo jumătate de oră după ce ping-ul telefonului mobil ne-a anunțat că intraserăm pe teritoriul Rusiei, am zărit undeva departe luminile Sankt-Petersburgului. Prima clădire pe care o remarci este aceea în formă de rachetă cosmică, aparținând Grazprom-ului. Un zgârie-nori de peste patru sute de metri înălțime, Lahta Țentr. Se spune că ar fi cea mai înaltă construcție din Europa, dar eu nu cred. Dimpotrivă, cea mai mare clădire din Europa este Casa Poporului, de la noi. Acum i se zice Palatul Parlamentului.

Data viitoare am să vă spun cum a fost la Sankt Petersburg și la Stockholm.

 

[Vatra, nr. 10-11/2019, pp. 4-5]

 

 

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.