„Nu ţin neapărat să ajung foarte repede

la admirabila demnitate a pietrelor” –

m-am trezit cugetând ieri după-amiază,

când pornit, ca o persoană în etate, un pic anchilozată,

să-mi fac mica plimbare la aer curat,

am simţit prima oară cu-adevărat

că începuse, totuşi, ÎNLOCUIREA.

Bănuieli aveam mai de mult,

de la un timp, parcă nu-mi mai simţeam tălpile,

ceva era ca de ciment rece, altceva se tot sfărâma,

călcam pe nisipuri mişcătoare,

şi îmi păruse suspect faptul că

în loc de pământ tare sub paşi,

îmi apărea în minte, solidă şi de neuitat

cunoscuta propoziţie

despre „omul cu tălpi de vânt”.

Adaug că, împotriva tuturor regulilor,

simţeam că şi vântul acela se înrăise,

câte o pală agresivă

stârnită ca din senin, voia parcă să smulgă

fărâme din mine, ca dintr-un lut uscat,

ba şi începusem să am ciudata senzaţie

că suflarea stârnită ca din senin, despre care

spuneam cândva, frumos şi un pic trist,

că mă scutură de poveşti,

devenise dintr-odată foarte prozaică şi violentă,

ca şi cum ar fi vrut, furioasă,

să-mi smulgă părul şi pielea de pe ţeastă.

Da, ca într-un film de pessimo gusto crepuscular,

cu grosolane efecte de bâlci, dubios expresioniste, –

degeaba încercam, speriat şi în pripă,

să mai repar ceva cu gândul la acéle

frumos lustruite capete de manechine

metafizice, ale pictorului De Chirico.

Una peste alta, ceva

nu părea tocmai în regulă,

aşa că, în loc să-mi cadă bine aerisirea,

m-a cuprins un fel de teamă şi de cutremurare

şi-am început să văd dintr-odată

numai triunghiuri şi pătrate.

Scrisesem eu câte ceva mai de mult,

despre Marea Simplificare,

dar nici chiar aşa, era prea de tot,

mă puteam simţi aproape jignit

de atâta lipsă de respect, – mă gândeam, mustrător,

că poate se anunţă o nouă generaţie

de adieri nervoase, nonconformiste,

sfidând obraznic convenţia demodată

care li se părea că am devenit.

Dar nu, acum cred

că nu prea era de glumit.

Ca unui mare amator de metafore,

îmi intrase în cap, da, da, – şi ideea

că, păşind pe drum la acea oră a asfinţitului,

nu doar pe-un drum mergeam, ci înaintam

cu nu puţină solemnitate,

chiar printre două catapetesme,

sub privirile încrucişate, necruţătoare,

ca două raze solare rămase într-o lentilă,

a doi foarte atenţi Dumnezei.

(Şi nu-i deloc uşor să treci, credeţi-mă,

fie şi într-o simplă plimbare,

pe sub atâţia Ochi). Dar chiar aşa simţeam,

credeam chiar aşa.

Căci în stânga mea începuse să se perinde

un straniu iconostas, foarte înalt şi fără capăt,

iar din dreapta mă aţinteau, tăioase şi reci ca gheaţa,

orbitele unui Mare Tabel.

Încotro să mă uit mai întâi?

Te vedeam, Marie, smerită în faţa Arhanghelului,

cu un spic în mână în loc de crin, –

Cineva din văzduh o va fi vestit şi pe mama,

pe când strângea, ostenită, fânul în miez de vară,

că va naşte Prunc, şi a şi născut, –

nu l-a pus în ieslea grajdului, dar tot pe-o saltea de paie,

a scos acela întâiul ţipăt,

salutând Soarele.

Poiata nu era prea departe totuşi,

dobitoacele blânde rumegau tot fân ca odinioară,

rândunelele sfinte nu uitaseră

după două mii de ani să-şi zidească

cuibul sub grinzi,

iar Steaua sunt sigur că se oprise deasupra casei,

atrăgând atenţia că acolo se întâmplase

ceva foarte important.

Ce-a fost mai apoi ştie mai toată lumea,

apa Iordanului îşi schimbase doar numele,

unchiul Ion m-a aruncat prima oară

în unda curăţitoare a Someşului,

Spiritul sfânt, în lipsă de porumbel,

bănuiesc că a pogorât o clipă

în chip mai modest de Lăstun.

Tatăl meu,

deşi de profesie agricultor, adică ţăran,

n-a reuşit din păcate să mă înveţe apoi

prea mult din lucrările câmpului,

eram cu mult prea firav şi neîndemânatic,

la un capăt de holdă ţineam doar vaca de funie,

şi, cum am mai spus undeva, câte-o carte,

din care le predicam vrăbiilor. Şi cam aşa

am rămas toată viaţa, cum se vede şi în blazonul meu,

un om cu o carte în mână.

Aş putea continua încă mult şi bine,

de pildă, cum am intrat eu în Cetate,

 nu pe asin, ci cu trenul de clasa a doua,

cum îmi părea atunci orice bec aprins o aureolă,

cum am învăţat, cu vremea, câteva zeci de parabole, –

câteodată sămânţa cădea pe piatră,

altădată smochinul era deja uscat,

nu mi-a scăpat nici pilda orbilor conduşi de orb, –

cum n-am prea făcut Fapte uluitoare,

cum, foarte târziu, am tot pipăit răni

ca să mă conving că sunt şi adevărate,

până ce a început să curgă şi din mine

chiar sânge roşu.

Sau cum am refuzat mereu, Doamne iartă-mă,

să mă schimb la faţă,

cu o foarte încăpăţânată, plictisitoare modestie.

Dar, ca să scurtez vorba, ajuns acum

din nou, pe un fel de cruce,

de vreo două ori şi jumătate mai bătrân decât El,

cutez, cu vocea care mi-a mai rămas,

să strig, să urlu, să te rog umilit, Părinte,

ia de la mine paharul acesta, nu mă lasă să mor

între atâţia tâlhari!

Până la Înviere, mă tem că va trece vreme,

şi mă-ngrozeşte foarte tare gândul

că voi fi sfâşiat de hoitari,

ori că nişte nenorocite de ciori hămesite

îmi vor smulge cu ciocuri murdare

până şi literele din nume.

Despre Înălţare nu pot spune încă nimic,

Precum aud judec, şi nu sunt foarte sigur

că judecata mea este dreaptă,

însă ce văd de pe-acum sunt doar aburii argintii

ridicându-se primăvara din lutul umed,

câte-un nor luminos stă o clipă deasupra capului meu

ca o a doua memorie,

poate acolo voi rămâne totuşi

cât de cât viu.

 Însă la ora asta trebuie să mărturisesc,

cu nu puţină ruşine, biet om cum sunt,

că mă doare mai mult trupul decât sufletul

şi că, tot privind speriat

la nemaipomenita catapeteasmă,

am avut dintr-odată senzaţia

că sunt pur şi simplu strivit. Da,

strivit, pur şi simplu,

întins pe lemn, sub linţolii

colorate.

Corectura simbolică

e, desigur, frumoasă şi încurajatoare,

deşi cam îngâmfată prin comparaţie,

ba chiar obraznică,

însă ce doare, doare.

Subliniez: doare.

Aşa, turtit, sub vopsele însângerate,

O, Eli, Eli, încep să mă tem de fapt

că nici nu mă poţi auzi, că strig în zadar,

Mă cam strâng ramele, simt că nimburile

sunt prea fierbinţi, iar tu, stea iubită

şi Tu, Mărită Doamnă a noastră,

vă uitaţi la mine

ca la un biet nenorocit. Stau şi eu aşa

cu capul tăiat în mână,

să-mi lumineze drumul.

Dar ce-i de făcut, totuşi, Îngerilor?

Căci dacă mă uit înspre partea dreaptă,

mă înspăimânt şi mai tare. Cimitirul roman

de pe Via Appia e nimic

faţă de ce văd acum. Vă puteţi închipui

că nu mă mai bănuiesc nici sub chipuri zugrăvite, –

mi se perindă sub ochi numai gropi colorate

şi columbarii cu silabe şi litere.

Şi, cult fiind, îmi dau seama imediat

că primul, marele Criminal,

zis şi Supremul Savant,

eşti chiar dumneata, mynher Mondrian,

Hienă absolută, jefuitor de morminte,

Asasin de copaci în floare! Mai toată viaţa

ai desenat numai cimitire, tăind cu rigla

dreptunghiuri albe, negre,

albastre şi galbene cenotafe, –

pretinzând că le-ai umplut cu Eternitate.

Dar eu te acuz

că ai sabotat Învierea!

Şi atunci cine

va mai putea auzi glasul Lui, căci ştim bine

că numai cei ce-l vor auzi

vor ieşi iar, noi şi curaţi, în lumina lumii,

ori rămaşi în relele lor, întru osândire.

(Ba, am citit, trist, cred că în jurnalul lui Kafka,

despre un scriitor care pretinde, vai nouă!

că, după ce se descompun în pământ,

nici Dumnezeu nu-i mai vede pe foştii oameni!)

Măcar Rusul cel mare, alt M.,

a alcătuit cu Tabelul lui

un registru conştiincios de Decese şi Oseminte,

un caligrafic proces verbal de constatare,

un curat catalog de fişe,

de bibliotecar al Materiei. A zis

asta e situaţia. Adică: Fier, Carbon,

Plumb, Oxigen, Aur, Argint, Cupru, Natriu,

Azot, Sulf, Uraniu, Zinc, Clor, Hidrogen,

şi altele, – fiecare

după numele lor.

Îndeajuns, Doamne,

ca să mă speriu solemn.

 (Căci te-am tot căutat printre ele, şi pe tine, Ion Pop,

Şi, vai, nu erai, nu erai…)

Nu face nimic, mai pot încerca,

am cel puţin cumplita siguranţă

că Marele Columbariu există,

că mă pot duce, la ocazii, să mai pun

câte o floare de cuvinte duioase, trăgând nădejde

că voi obţine odată şi odată

puţină îndurare. Că e, acolo, şi

un soi de sanctuar, de Sfântă a Sfintelor,

spre care mi se întredeschide din când în când

o uşă aurită.

Dar, până una-alta, trebuie să spun

că nu mă simt tocmai în largul meu. Cine m-a pus

să ies la plimbare chiar la ora asta a asfinţitului

şi, mai ales, cine,

să închipui tocmai o catapeteasmă şi un Tabel,

învecinând destul de puţin cuviincios

Sfânta Sfintelor cu foarte didacticul

şi secul inventar de simboluri chimice?

Mă tem, că de fapt, am făcut-o din urâta nelinişte nedemnă

de-a nu dispărea de tot, de a-mi găsi rude ceva mai nobile,

căci veţi recunoaşte, nu e totuna

să sufle peste tine nişte vaci slabe din Mireşu Mare

ori Boii din Betlehem.

Aşa-mi trebuie dacă am inventat iconostase aurii şi chenare negre,

acum trag consecinţele şi mă întreb cu un geamăt stins

ca Altcineva,

„Dumnezeule, de-acum ce mă fac?”

Istoria, vai, se repetă, memoria de cititor îmi joacă feste,

şi cât aş vrea, Doamne, să nu mai cedez iniţiativa cuvintelor,

prezenţa elocutorie a poetului

mi se pare încă destul de importantă.

Şi totuşi, cu ce-am greşit, Dumnezeule,

şi tu, domnule, Gospodin,

de sunt presat fără milă

când trec, acum, printre icoane şi căsuţe cu litere,

presat ca într-un album cu file de fier.

Şi mă tem să mă uit în urmă,

să nu văd cum curg dintre file

ca nişte biete semne de carte,

câteva picături de sânge.

Şi iarăşi zic, de ce v-aţi sălbăticit, îngerilor,

ce ce atâta cruzime sub nimburile de aur,

de ce mă simt desenat cu lame reci de cuţite,

de ce v-aţi înmuiat pensulele

în rănile mele vechi, de ce –

întreb încă o dată – de ce?

Şi de ce mi-am adus aminte

de acea, tot mai îndepărtată oră

de Chimie anorganică?

Chiar nu ştiu de ce, sau poate

doar mă prefac că nu ştiu

şi tocmai de aceea am început

să reinventez albine, – una, iată,

s-a şi aşezat pe crinul din mâna Arhanghelului,

şi-un roi întreg zumzăie-n dreapta mea

construind, în ambră şi umbră, Marele Fagure.

Au, Doamne, pe aripi polen, se scutură de cenuşă,

pe negrele picioruşe pătate cu cerneală de litere,

poartă scântei de demult, flăcări care au fost,

poate şi câteva raze

de soare nou.

Iar eu pe drum, între ele, exersându-mi totuşi auzul,

ca să Aud într-o zi, –

exersându-mi, totuşi, auzul,

exersându-mi, totuşi, auzul.

Poate voi şi Auzi.

 

[Vatra, nr. 10-11/2019, pp. 1-3]