Alex Goldiș – Mesia tripat

dan sociu uau

Grupajul de poeme Uau al lui Dan Sociu a stârnit deja cele mai puternice reacții pe care le poate stârni poezia în România actuală: nu numai că prima sa publicare – pe platforma online a revistei „Vatra” – a atras mii de accesări, dar volumul cu același nume, apărut la Polirom*, s-a bucurat de o receptare critică de zile mari: Mihai Iovănel, Cosmin Ciotloș, Mihnea Bâlici și Alex Ciorogar au scris, cu toții, cronici comprehensive, de excelentă calitate, întâmpinând volumul ca pe un eveniment. Și, într-adevăr, ceea ce face ca uau să suscite atât de mult interes nu e doar logica lui în interiorul carierei poetice a lui Dan Sociu, ci – probabil – chiar în biografia a ceea ce s-a numit, mai mult sau mai puțin convențional, poezie douămiistă.

Uau spulberă, dintr-odată, toate opiniile sceptice cu privire la capacitatea poeziei încă tinere de a face din (auto)biografism o practică de creație pluristratificată. Fără a-și părăsi formula care l-a consacrat de la borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână sau fratele păduche până la cântece eXcesive (unul dintre hiturile incontestabile ale generației), Dan Sociu îi ridică mizele în mod neașteptat: poezia nesemnificativului, a accidentelor biografice și a anecdotelor („minimalistă”, cum a fost catalogată adesea peiorativ) nu doar că este incompatibilă cu o poezie metafizică, dar cele două formule pot fuziona perfect. Meritul cel mai important al cărții îl reprezintă identificarea shortcut-ului dintre biografism și misticism, dintre poezia dezabuzată și aparent fără mize spre cea cu orizont maximalist.

Întregul volum reprezintă, au remarcat toate cronicile anterioare, traseul (expus într-o progresie tensionată, cu climax, foarte puțin specifică volumelor tradiționale de poezie) dinspre postura blazată a unui îmbătrânit prematur în cea a unui bizar profet, cu crize mistice tot mai acute. „Ce chinuială să ai 30 plus, 30 plus pe veci”, „nu-mi mai place rock-ul/ dar îmi place aproape orice cu orez” sau „n-aveam chef de droguri, m-am scârbit/ de ciudățeală, de frigul chimic și de toate/ dar ce altceva să fac într-o seară de iarnă”, sunt doar câteva formule ale autoironiei negre à la Sociu, expuse și de data asta în formule memorabile ca niște pop-anthem-uri. Doar că la capătul experiențelor banale – la fel ca volumele anterioare, și uau poate fi citit ca un continuum confesiv – se profilează revelația: după adoptarea temporară a unui cerșetor, cu care „Dan” operează un destul de programatic transfer identitar, personajul se transformă într-un fel de iluminat, care pătrunde cu forța în clădirea Parlamentului pentru a aduce un mesaj de la Dumnezeu, se prosternează în lăcașe de cult sau pur și simplu vede pe stradă lucruri pe care alții nu le văd: „Ani de zile am umblat prin București privindu-i pe oameni în ochi, nu știu de ce, ca să caut ceva la ei sau pentru că nu mai priveam în jos, ca pe vremuri, și întotdeauna aveau o reacție întotdeauna făceau contact de vreun fel, numai acum nu mai făceau unii, deloc, nici când intram în magazinele lor, unde erau patroni și vorbeam cu ei, dar nici o secundă nu se uitau spre mine și erau agitați și voiau să scape repede”.

E drept că ipostaza vocii care acuză societatea din postura homeless-ului nebun a mai fost frecventată în poezia contemporană de Marius Ianuș, în Manifestul anarhist, unde printre invectivele la adresa României se strecurau fraze sibilinice. Tot un iluminat sau un filozof cynic (un fel de Diogene fracturist), care își expune public corpul, cu toate nevoile lui elementare, dar vizează în același timp o revoluție spirituală („Cei care se masturbează sunt niște flori/ pe stradă (…) Când o să terminați toată porcăria asta cu dragostea/ Când o să vă iubiți?”) era și „Marius” din „România – un manifest fracturist”, ba chiar și personajul care se ipostazia, în volumul ulterior, în „ursul din container”.

„Iluminările” lui Sociu sunt mai puțin protestatare/sociale, însă după Uau i se va recunoaște probabil meritul de a inventa un transcendent mizerabilist sui generis. Numeroaselor trimiteri și imagini religioase („certitudinea că Dumnezeu mi-a făcut pârtie”, „noi spunem că Dumnezeu e departe de oameni, dar el e tati al nostru, al meu”) li se suprapun până la indistincție scenele extazului obținut prin mijlocirea stupefiantelor. Nu numai că personajele care populează imaginarul lui Sociu pe axa Berlin-Botoșani sunt consumatoare de iarbă, LSD, amfetamine, dar însăși realitatea pare permanent reflectată în pupila mărită a poetului. „Totul e frumos și mistic (…) e starea de visătorie în care mă simt cu adevărat acasă, nu o visătorie psihedelică neapărat, dar o rupere de tot ce-i în jur, atât de profundă, că, dacă văd ceva din realitatea exterioară, ce văd are aură”. Scena revelației finale, climaxul psihologic al volumului, poartă însemnele unei modificări cvasi-chimice a percepției, când „se accelerează toate”, iar simțurile obișnuite par să se acutizeze: „Am avut săptămâni la rând senzația că aș putea să dărâm blocurile cu pumnul și că am o voce bubuitoare”.

Ecuația subtilă a volumului constă în ambiguitatea dintre misticism și un misticism provocat de „frigul chimic”. Ea face, de fapt, posibilă anexarea dimensiunii metafizice fără ca Sociu părăsească vreo clipă formula biografistă care i-a devenit marcă înregistrată. Există, de-a lungul întregii plachete, sugestia că Uau nu e altceva decât e traducerea extazului creștin în limbajul consumatorilor de acid. O transcendență accesată organic, simplă emanație a modificării compoziției trupești, care dispare odată ce substanțele încep să fie eliminate din corp: „itʼs like wow/ itʼs like right now” (Beck), versul motto al volumului, e elogiul unei revelații tranzitorii, egală în intensitate și în viziune cu cea creștină, care acutizează sentimentul de prezență al lui Dumnezeu („el e tati al nostru, al meu”), dar care nu durează mai mult decât efectul unei pastile.

Caracterul indus artificial al crizei mistice din Uau e jucat inclusiv stilistic. Iluminările lui „Dan” nu sunt cuprinse în pasaje de poezie (redactate ca atare grafic), cel mai adesea tranzitive și concrete, ci în cele de proză – aglutinantă, păstoasă, care permite derularea pe speed a evenimentelor și descrierea surescitării percepțiilor. Așa încât mărturisirea finală, de neconsemnat în procesul verbal al amendei pentru pătrunderea cu forța în clădirea Parlamentului – „nu mi-am manifestat nemulțumirile, am transmis un mesaj de la Dumnezeu” –, e strigătul în pustiul birocratic al unui Mesia tripat, probabil singura formă de mesianism admisă de imaginarul sincer cu sine până la masochism al lui Sociu.

Uau nu e doar cartea unei experiențe mistice sau relatarea unei convertiri (caz în care probabil că poezia lui Sociu ar fi alunecat destul de ușor în kitsch), ci o meditație cu privire la semnificația și modalitățile extazului într-o lume tot mai refractară la transcendență. Nu în ultimul rând, un pariu de formulă al celui mai îndrăzneț poet contemporan: acela de a face din religie, indiferent de formele de acces concret la ea, un teritoriu al biografismului dezabuzat. Poate că misticul a dispărut ca valoare absolută, dar el supraviețuiește ca formă esențială de adicție, spune printre rânduri acest poet care rămâne teribilist chiar când scrie despre Dumnezeu.

____________

*Dan Sociu, Uau, Polirom, Iași, 2019, 128 p.

 

[Vatra, nr. 10-11, pp. 37-38]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.