21 noiembrie [1974]

De dimineaţă până seara – la Universitate. În bibliotecă, în sala de proiecţii, în laboratorul fonetic. În „fereastra” de la amiază, între două cursuri, mă înghesui printre studenţii de la „cafeteria” din hol. Înghiţindu-mi sandviciul „au jambon”, mă uit peste afişele şi lozincile de pe pereţi. Unele sunt din anii trecuţi, se mai vede un capăt de frază despre „Programul comun”, capul lui Georges Marchais, o chemare, în litere negre, la un meeting despre „révolution et sexualité”. Semnul anarhiştilor îl zăresc peste tot, şi pe uşa deschisă a toaletei. (O colecţie întreagă de sloganuri de toate culorile s-ar putea face din inscripţiile de pe pereţii acestor încăperi intime. Francezul, pentru care şi bideul e o baricadă!).

Stau apoi, vreo jumătate de oră, la „Royal Mirbel”, cafeneaua de lângă staţia de metrou, cu un „express” alături şi trăgând, lent, câte un fum din Stuyvesant-ul aurit. Trece lume tânără venind dinspre Censier, şi-mi place, fără niciun gând precis, să mă las în voia acestui ritm.

Seara, vizită la Ierunca. Aceiaşi pereţi plini de cărţi până sus, imensa colecţie de discuri. Pisica tărcată, greoaie, plimbându-se printre noi. Noutăţile vechi de-acasă, nostalgie abia cenzurată a lui I. fumându-şi pipa, a Monicăi Lovinescu povestind, printre altele, că filosoful Noica încerca să-l convingă, din fotoliul în care stau, pe Eliade să se întoarcă la ai săi. Refuzul lui „mândru” (dar foarte trist, şi cât de zadarnic în fond, gândesc eu), demontarea, punct cu punct, a „sofisticii” lui N. Rămân la părerea că numai acolo putem fi cu adevărat. Ce mai fac X, Y, Z? Bârfă nevinovată. Sau romancierul cutare, filfizon infatuat, justificându-se în faţa lor într-un limbaj pe care, în alte părţi ale lumii, îl întoarce exact pe dos. Paradoxul, poate inevitabil, al condiţiei noastre. Etc.

22 [noiembrie 1974]

Mă trezesc, după-amiază, doi tineri pe care i-am mai văzut pe-aici, „témoins de Jéhova”. Îi amân, somnoros, pe altă dată. Când au venit întâi, mi-au ţinut o lungă predică despre credinţa cea adevărată – şi îi priveam cu uimire, însă nu fără respect, dată fiind vârsta lor, aceeaşi şi totuşi atît de „alta” în comparaţie cu prea-ştiuta „racaille” din jur. Deloc mai puţin ciudaţi şi înduioşători tocmai prin ridicolul aparent, decât cei şase-şapte „budhişti” ce-i zăresc din când în când pe St. Michel ori în metrou, cu smocul de păr lung atârnându-le de pe ţeasta tunsă zero şi îmbrăcaţi în portul lor de călugări portocalii. În fond, nu o religie caută şi „gauchiştii” şi alţi atâţia „işti”, auster ori dionisiac dezlănţuiţi împotriva acestei lumi?

Am terminat de citit La Dentellière, cartea cu Goncourt a lui Pascal Lainé. Frumoasă poveste de dragoste fără dragoste, scrisă surprinzător de simplu pentru Franţa anului ’74. Mâine voi încerca să traduc câteva pagini şi să scriu o scurtă prezentare.

Miez de noapte stăpânit de nostalgie. Revăd mental casa cu numărul 98 înecată în noapte, cu cealaltă, ca şi pustie, în care şobolanii şi carii vor fi lucrând, siguri ca însăşi vremea. Peste crengile ude din parc trec nori alb-gălbui, aerul e răcoros, acelaşi zgomotul surd, la câteva sute de metri.

23 noiembrie

 

Toată ziua acasă. Toamnă urâtă, cum numai în Paris ştie să fie, câteodată. Plouă cenuşiu, apăsător, cu un fel de neant. Traduc nişte pagini din La Dentellière de Pascal Lainé. Schiţez o prezentare a cărţii. În rest, nimic, absenţă.

Duminică, 24- miercuri, 27

S-a ivit, în sfârşit, cineva care pleacă la Bucureşti şi-mi poate duce câteva plicuri pentru România literară, Tribuna, Steaua. Închei prezentarea şi traducerea din Pascal Lainé, pun la punct interviul luat în octombrie lui Jean-Louis Curtis (o scurtă vizită acasă la el, pe 40, rue de Vaugirard, pentru a-i cere o fotografie; mă invită să mai trec şi să împrumut cărţi ce m-ar interesa), revăd rândurile despre Malraux şi fragmentul tradus din Lazare.

Miercuri, după cursul de literatură (vorbit bine, cred, despre simbolism în general şi despre „participarea” românească), îl întâlnesc pe Serge Fauchereau la Le Renard, lângă Hotel de Ville. Traducem un poem de N. Prelipceanu pentru numărul românesc din Les Lettres Nouvelles. S. F. îmi prezintă traducerile deja realizate împreună (în similare după-amieze). Numărul se conturează tot mai clar. Apoi, la redacţia Quinzaine littéraire, unde trec cu F. să-mi dea un exemplar din Poèmes roumains de Tzara, schimb două vorbe despre aceeaşi problemă cu Maurice Nadeau.

Seara, obligat să trimit materiale date de Fauchereau pentru numărul aniversar al Stelei, mă străduiesc să închei un poem pe care îl tot frământasem în ultimele zile. Victorie – cu câteva minute înainte de limita plecării la gară. Pe podul Mirabeau şi E vremea, – două poezii din foarte puţinele scrise în ultima vreme, iau drumul Clujului: o doamnă bătrână descoperită în vagonul de Bucureşti în Gare de l’Est, îmi promite că va pune plicul la poştă, după ce mă întreabă dacă nu conţine ceva „suspect”! I l-am dat deschis, să fie liniştită… Am sentimentul, după această rupere a barierei tăcerii, că voi putea scrie mai uşor. Trebuie, oricum, să completez Gramatica târzie, ce zace la Cartea Românească de trei ani!

Marţi, – am uitat să notez – după cursul lui Gaëtan Picon de la École Pratique, discut puţin cu profesorul, mă prezint, acceptă să-mi dea un interviu spre mijlocul lui decembrie. Poate voi face, odată, şi o prezentare a suprarealismului românesc în cadrul expunerilor de la cursul lui…

Seara, bucurie imensă: telefon de-acasă: totul e bine, vorbesc pe rând cu toţi, câteva minute. Au terminat cu tencuiala casei, a ieşit frumos. O piatră grea mi se ia de pe inimă.

Joi, 20 nov., vineri, 29

Zile obositoare de curs. La ora 5, vineri, o aştept la gară pe M., la expresul ce vine din Bruxelles. Seară degajată la Pizza Pino, în St. Germain.

Sâmbătă – duminică

Hoinăreală pariziană cu M. Cartierul Latin, Marais. Uitare deplină a „cuminţeniei”.

Seara, duminică, din nou singur. De văzut programul de lucru, reintrare în cuviinţă şi în pravili…

Luni, 2 decembrie

Acum că M. a plecat, simt nevoia să-mi reiau cărţile, creionul, gândurile. Cât a fost aici, am încercat să mă las în voia unei anumite lipse de griji, să mă bucur de clipă. Am reuşit, însă numai în parte, cred. Poate pentru că văd în ea doar un camarad al unei anumite excepţii de la regulă, al unei anumite destinderi. Şi constat, de fiecare dată, la sfârşit, că a fost de-ajuns şi că încă o vreme voi dori să fiu lăsat în „pace”. Tristeţea e că nu sunt niciodată sigur că pacea asta ar fi esenţialul, atâta timp cât n-o pot umple cu un mine-însumi aşa cum l-aş voi într-un fel de „absolut”. Imaginez uneori o viaţă simplă la modul cel mai comun uman, cu un anume echilibru ce l-aş numi fericire, de nu m-aş teme de vorbele mari, cu măcar puţină dragoste la care să pot răspunde cât de cât, – dar frică mi-e că o adevărată iubire nu voi mai putea trăi. Ratând-o pe cea de 17-18 ani, dintr-o timiditate de care n-am mai scăpat, am înlocuit, prin ani, dragostea cu nostalgia ei şi cu o melancolie ce n-a fost niciodată, poate, suferinţă profundă. M-am ţinut mereu la distanţă de mine, abandonându-mă în activităţi exterioare cărora mă dăruiam, e drept, dar, probabil, pentru a amâna o întâlnire decisivă cu propria singurătate. Iar acum sunt din ce în ce mai dese momentele în care mă gândesc că însuşi faptul de a fi e derizoriu şi fără prea mare însemnătate, într-un univers în care nu voi putea mărturisi liber nişte convingeri, cu toate că ele sunt susţinute de sentimente foarte curate, nobile, cum se zice. Cui să le spui, când vorbele şi-au pierdut vechiul înţeles şi nu mai apar decât ca etichete ale unor fapte de sens cu totul contrar? Măcinaţi cu un fel de cinism al iluziei, sclavi la fraze care spun ceva în care credem toţi, pentru că aşa ar trebui să fie de fapt realităţile pe care le propun. Realitate straniu deturnată de la statutul ei. Spun = cred, şi cred de fapt, însă toată energia credinţei se consumă, paradoxal, în vid. Principii superbe, afirmate pretutindeni, nicăieri şi nicicând respectate. Şi totuşi, nimic din ce-a fost vechi şi putred nu trebuie să se întoarcă, nicio nedreptate, nicio ofensă a omului de către semenul lui. De unde, atunci, sentimentul „ficţionalizării” realului? De o mie de ori, tristeţea de a vedea că, nimicind o lume ce merita cu prisosinţă distrusă pentru multele ei păcate, eşti în primejdie să descoperi că ai făcut-o pentru a construi o frază. De aşteptat, oare, un Dumnezeu în stare să transforme sunetul în materie? Şi iarăşi zic totuşi; ar fi aşa de simplu, numai un pas. Căci tot sub aceste cuvinte va trebui odată să se afle, să crească pământul cel bun. Căci, totuşi, sunt singurele adevărate. Aşadar: a încerca, în limita forţelor proprii, să reduci distanţa dintre acel cer, şi acel pământ. Ar fi aici, poate, un sens pentru ceea ce numim a exista.

Zi sură, pariziană. Dimineaţa – la École Normale Supérieure, pe rue d’Ulm. Cursul lui Tzvetan Todorov. Reluarea unor probleme de anul trecut, despre semn şi simbol.

Lectură, după-amiază, din L’écrivain et son ombre de Gaëtan Picon – capitolele iniţiale – receptarea operei, judecata de valoare estetică. Observaţii fine, puţin prolixe.

Cumpărat – la Gibert Jeune, desigur! – Exerciţiile spirituale ale teribilului iezuit Ignaţiu de Loyola. O simplă răsfoire – şi descoperi uimitoarea regie a ascezei. Iar Dumnezeu, un fel de spectator al gesturilor acestui actor…

Marţi, 3 decembrie

 

Dimineaţă obişnuită, foarte cenuşie: în cameră e aproape amurg. La lumina lămpii, compun, gramatical, exerciţii de gramatică, pentru banda POP-17. (Iată cum odraslele mele „structurale” proliferează sub o etichetă ciudată!).

La ora 15,30 sunt în biroul Genevievei Serreau, cu nişte poeme alese din Nichita Stănescu şi Mircea Ivănescu, – de dat la tradus lui Bernard Noël. G. S. se plânge că prozele au fost mizerabil transpuse în franceză şi că va trebui să le refacă ea însăşi. Coborând, îl întâlnesc pe scară pe Maurice Nadeau, îi dau „raportul” despre situaţia numărului în pregătire.

Până la 6 sunt la cursul lui Gaëtan Picon, pe rue de Tournon. Apollinaire şi suprarealismul, Breton, Reverdy. Acelaşi discurs frumos, cu multe meandre baroce: două ore. La urmă, schimb două vorbe cu profesorul. Să-i telefonez mâine dimineaţă pentru a stabili data întâlnirii pentru interviul propus.

În fugă, la Cité, apoi la Ambasadă, la şedinţa lunară. Alte două ore, de informaţii de pe-acasă. Găsesc câteva numere din Tribuna, printre care şi cel în care am o poezie, Curriculum vitae. Recitind-o, nu mi se pare rea. Într-un număr următor, se comentează premiile literare. Un frumos articol despre Poezia unei generaţii, semnat de Mircea Zaciu. Întoarcere acasă, în gând, la prietenii de departe, ce nu m-au uitat.

4 decembrie

 

I-am telefonat lui Gaëtan Picon: ne vom întâlni luni, 9 decembrie, la el acasă, pentru discuţia proiectată. Toată înainte-de-masa revăd poemele lui Bacovia, pentru „discursul” de la ora două şi jumătate. După referatul, acceptabil, al unei studente şi cele câteva luări de cuvânt, încerc un comentariu global. Cred că am vorbit bine, oamenii au urmărit cu atenţie şi interes.

În drum spre Boul’ Mich, trec pe la Jussieu să încerc o înscriere la cursul de engleză. Nu prea sunt şanse, locurile s-au completat. Poate – pentru luna ianuarie. Să aştept răspunsul. Acest „Paris VII” e înspăimântător. Arhitectură inumană, rece, sugerând, încă nouă, ideea distrugerii, a lipsei de durată. Tristele scări de beton, în spirală, lungile coridoare de cârtiţă, mizeria pereţilor murdari de inscripţii şi afişe zdrenţuite, cenuşiul ce impregnează aerul şi omul ce-l respiră: prezenţă ostilă, de închisoare ce te provoacă să o dărâmi. Nicio mirare că, jos, junimea se bălăceşte între deşeuri, – grămadă de viermi în acest cadavru imens. Pancarte cu fotomontaje vulgare cheamă tineretul studenţesc la eliberarea de sub oprimarea sexuală etc., printre stâlpii negri de metal se vând sandviciuri şi se frig cârnaţii soioşi. Să dispar cât mai iute spre Place Maubert, pe rue Galande, în înserare.

La radio. Sartre a vizitat un anarhist la închisoare în Germania Federală, acoperit de protestele şi scârba nemţească. Biet clovn, făcând orice ca să se vorbească despre el. Un tanc rusesc, expus în curtea Invalizilor, a fost incendiat azi-noapte de un grup de dreapta: astăzi a sosit la Paris Brejnev. Donquijotism de ultimă oră. Nu prea de mult, manechinul de ceară al unei „personalităţi” spaniole a fost furat şi tăiat în bucăţi de nişte necunoscuţi, în Musée Grévin…

 

 

[Vatra, nr. 10-11/2019]