Revoluția română la bilanț (1/4)

 

Argument

În decursul celor trei decenii care ne despart de Revoluția din decembrie 1989, acest eveniment fondator al post-comunismului românesc a fost, parcă, tot atât de celebrat și omagiat, pe cât de unilateral interpretat din două perspective aparent opuse, dar în realitate complice: fie din perspectiva suprastructurală a transformărilor instituțional-politice pe care le-a produs – spectru în care intră atât denunțarea amară a revoluției ca simplă „lovitură de stat” pusă la cale de eșalonul secund al PCR, cât și celebrarea sa ca„întoarcere la democrație și Europa”, precum și diferite combinații dintre acestea două („revoluție furată la început, dar recâștigată mai târziu – 1996, 2014, 2019 – și repusă pe făgașul ei natural occidental”) ; fie din perspectiva opusă, sub-structurală am spune, sau naturalistă, cu accent pe violențele și anomia socială pe care le-a provocat, citite la rândul lor în dubla cheie de mai sus: ca opera rezistenței fostului regim sau al noului fost regim care se regenera sub aparența unei revoluții, sau drept convulsii regretabile, dar firești ale oricărui astfel de fenomen revoluționar. Din ambele perspective – dacă sunt într-adevăr două și nu cele două fețe ale aceleiași – pare să lipsească o înțelegere a Revoluției din 1989 în chiar semnificațiile ei social-istorice de revoluție socială, așadar de reconfigurare radicală a compoziției și modului de organizare ale unei anumite formațiuni sociale date.

În acest context, profitând așadar de prilejul aniversar al celor 30 de ani scurși de la Revoluție, și încercând totodată să completeze măcar, dacă nu să chestioneze, aceste perspective limitante asupra fenomenului, Revista Vatra vă invită la o revizitare a Revoluției din Decembrie 1989 dintr-o perspectivă social-istorică mai amplă, pe două posibile coordonate:

  • o abordare comparativă a Revoluției din Decembrie, prin raportarea ei la modelele clasice de revoluție (atât la cele „sociale” și rele, i.e. franceză și rusă, cât și la cele bune, „politice” și „liberale”, i.e. engleză și americană, apud Arendt), precum și, desigur, la celelalte revoluții contemporane ei din statele blocului comunist: în ce măsură „revoluțiile recuperatoare” (Habermas) și, printre ele, cea din România, se conformează tiparului clasic de revoluție – ca forțe și interese sociale angajate, reprezentarea lor politică și dinamica ei, prezența (sau nu) a presiunii externe și importanța ei în mersul revoluției, efecte social-politice imediate, urmări întârziate, idealuri trădate etc. – și în ce fel , dimpotrivă, se abat de la el, propunând poate chiar un nou tipar de revoluție?

  • o abordare în perspectivă istorică lungă: se știe, nici o revoluție nu se încheie atunci când, aparent, se termină, și multe din efectele lor – sau din procesele de transformăripuse în mișcare (și) de ele – ies la iveală abia mult mai târziu. În acest sens, cum putem citi Revoluția din 1989 din perspectiva transformărilor sociale profunde pe care le-a generat și care par astăzi, după relativa lor stabilizare, ceva mai lizibile? Ce reconfigurare de clasă a societății au produs deceniile scurse de la Revoluția din decembrie și în ce măsură sunt ele o împlinire a dezideratelor sau obiectivelor sale – sau măcar ale unei părți din forțele sociale angajate în evenimentele de atunci? Cum arată, altfel spus, o comparație în oglindă între structura socială actuală și cea din ultimele decade comuniste, ce schimbări (sau nu) au afectat relația societății cu reprezentarea ei politică și instituțională și în ce măsură, în fond, societatea s-a „democratizat” cu adevărat – a ajuns, altfel spus, stăpâna propriului ei destin, deci al propriului său mod de producție economică și reproducere socială – sau a schimbat doar o heteronomie cu alta?

Alex Cistelecan

 

***

 

 

Cristian NICHITEAN

Confuzia de treizeci de ani

  1. Interpretările credibile cu privire la rolul regimului comunist în modernizarea României, sau la semnificația evenimentelor din decembrie 1989 sunt destul de rare. Mai nou, bias-ului majorității istoricilor este întreținut de instrumentalizarea politică a anticomunismului, devenit o convenabilă armă electorală în mâinile unor partide, prin mobilizări virale primitive dar eficiente. Demonologie inventată de o serie de intelectuali cu cotă ridicată pe coridoarele puterii, anticomunismul desincronizat și tardiv a căpătat dimensiunile unui cult. Condamnarea rituală din 2006 este continuată de exorcizări periodice, la fel de rituale: pentru a întreține indignarea fidelilor, din când în când mai este deconspirat câte un colaborator al fostei poliții politice. Este un spectacol amuzant prin suprema sa ipocrizie: apologeții conformismului absolut de azi îi condamnă pe conformiștii de ieri pentru excesul de zel. Căci ce altceva era delațiunea instituționalizată dacă nu expresia concentrată a unui meschin și banal conformism? Vigilența ideologică și sentimentul datoriei patriotice nu vor dispărea niciodată, doar forma lor se va schimba, dictată de canoanele modei. După intensitatea paroxistică a vituperărilor la adresa „ciumei roșii”, s-ar zice că Liviu Dragnea pregătea întoarcerea în timp, naționalizarea economiei și un nou plan cincinal. Realitatea este, desigur, cu totul alta. România este totuși solid ancorată acolo unde de fapt îi este locul, dat fiind angajamentul său ferm pentru economia de piață: spre periferia unui sistem capitalist global unde, orice s-ar spune, ierarhiile sunt greu de schimbat. De aceea circul ce însoțește campaniile electorale este în general inutil. Orice partid ar fi la putere, lucrurile nu se vor transforma radical câtă vreme arhitectura și legile de funcționare ale sistemului global vor rămâne aceleași. Comunismul real existent, ca mod de producție, reproducere și organizare socială, a dispărut irevocabil în 1989. Iar dacă România va cunoaște vreodată (lucru deloc sigur) aranjamente sociale mai umane și mai echitabile decât capitalismul cu trăsături neocoloniale de azi, ele nu vor semăna foarte mult cu cele dinainte de 1989.

  2. Literatura de specialitate a produs o varietate de concepții asupra naturii comunismului de tip sovietic, instalat și la noi după 1948. Teza capitalismului de stat evidenția continuitatea dintre forma de extracție a plusvalorii din aceste țări și exploatarea capitalistă. Totuși, producția nu era apropriată de birocrație, iar privilegiile materiale ale acesteia, deși existente, erau incomparabil mai modeste decât luxul clasei capitaliste. Pavel Câmpeanu descria comunismul real ca pe o „societate sincretică”, care a integrat elemente socialiste, capitaliste și precapitaliste. Alte modele explicative nu se focalizează asupra naturii relațiilor de producție, ci au în vedere apariția sincronă a unor forme oarecum similare de organizare ceva mai „etatistă” a economiei, atât în țările capitaliste cât și în cele socialiste. Cert e că, sub impactul marilor șocuri ale crizei economice și războiului mondial, combinate cu influenta filosofie economică a lui J. M. Keynes, un nou tip de configurație a capitalului, caracterizat de planificare și de un anumit control al statului asupra sectoarelor strategice ale economiei, tindea să înlocuiască liberalismul anilor ’20. Astfel, scrie Cornel Ban, „în perioada postbelică, în ţările în curs de dezvoltare, dar şi în state dezvoltate ca Japonia şi Franţa exista un consens global asupra faptului că industrializarea impulsionată de stat este principalul motor al modernizării economice”, o strategie denumită dezvoltaționism. Prin urmare, „în loc de a vedea economiile planificate ca pe o deviere istorică absolută de la calea de dezvoltare capitalistă, este poate mai potrivit să înţelegem dezvoltaţionismul specific socialismului de stat ca parte a acestui curent economic destul de globalizat în perioada postbelică”.

  3. După succesele inițiale incontestabile, în anii ’80 economiile socialiste au cunoscut stagnarea și criza. Sintetizând o vastă și adeseori contradictorie literatură cu privire la cauzele acestei crize, se pare că, în momentul în care Occidentul intrase într-o etapă post-industrială dominată de o economie a serviciilor și revoluția informatică, țările din Est, al căror model de dezvoltare se sprijinea pe o industrializare masivă pe baze oarecum tradiționale, cu o productivitate relativ scăzută a muncii și o insuficientă rentabilitate a capitalului, nu au reușit să mai țină pasul. Și astfel decalajul tehnologic, redus cu mari eforturi de planificatorii economiilor socialiste, s-a amplificat din nou în momentul în care revoluția digitală începea să asigure economiilor capitaliste dezvoltate o nouă bulă de acumulare, un nou ciclu de expansiune.

În acest context, strategia guvernului de la București a fost în general nefastă. În mod paradoxal, politica de distanțare față de Moscova, impusă de Ceaușescu încă de la început, avea să declanșeze un lanț de reacții care în timp și-au manifestat consecințele negative. Calea independentă de înaintare spre socialism a împins inevitabil România spre Occident. Dar această deschidere era mai degrabă conjuncturală și oarecum în contradicție cu orientarea strategică generală. Conform analizei lui Cornel Ban, „rezultatul a fost adoptarea la Bucureşti a unei doctrine conform căreia România trebuie să construiască un stat de dezvoltare care să păstreze părţi importante ale modelului stalinist, în acelaşi timp formulând un regim comercial şi financiar distinct, care să includă cooperarea strategică cu ţările capitaliste … Această poziţionare s-a tradus printr-un angajament permanent faţă de industrializarea planificată central, dar şi faţă de o liberalizare internă selectivă si o deschidere față de finanţele, comerţul şi tehnologia occidentale”. Această deschidere și dezvoltarea pe baze tehnologice occidentale au condus la dependența de creditările externe – România a stabilit relații cu FMI încă din 1972. Unele decizii strategice ale lui Ceaușescu, în specia pariul său pe industria petro-chimică (ce făcea ca România să fie dependentă de importurile de țiței, deci vulnerabilă la fluctuațiile pieței), s-au dovedit dezastruoase și s-au sincronizat în mod fatal cu volatilitatea internațională: „şocul petrolier din 1979 a subminat o economie tot mai intensivă energetic, determinând regimul să preia mult mai multă datorie externă, chiar în timp ce dobânzile explodau”.

După Cornel Ban, gravitatea crizei a fost determinată nu atât de șocul exogen, cât de condiționarea ideologică a răspunsului lui Ceaușescu la acesta. România ar fi putut să negocieze o restructurare a datoriei, sau să aleagă intrarea în incapacitate de plată. Însă aceste măsuri ar fi condus la o limitare a suveranității: un eventual acord cu FMI ar fi impus României anumite reforme în direcția liberalizării economiei, cum ar fi plafonarea investițiilor în industrie sau lichidarea întreprinderilor nerentabile. Or, concepția economică a lui Ceaușescu avea la bază „o respingere aproape mecanică a oricărei aluzii de (inter)dependenţă economică cu exteriorul şi fetişizarea conceptului de suveranitate absolută”. Prin urmare, Ceaușescu a decis achitarea integrală a datoriei externe, optând pentru „un pachet de austeritate dur, combinat cu o cotitură abruptă către un amestec de politici de substituire a importurilor, de promovare a exportului şi de deconectare de la capitalul financiar occidental”. Dezvoltaționismul românesc, care în prima parte a guvernării lui Ceaușescu „a produs progrese spectaculoase nu doar în termenii creşterii şi complexităţii economice, ci şi în cei ai ameliorării posibilităţilor economice ale imensei majorităţi a populaţiei”, făcând posibilă o „autentică revoluţie socială”, avea să sfârșească într-un „regim draconic de austeritate”.

Acest dezvoltaționism nu fusese lipsit de contradicții nici în momentele sale bune. Progresul economic, accesul universal la servicii sociale acceptabile (învățământ, sănătate, vacanțe subvenționate parțial de sindicate etc.), mobilitatea socială fără precedent – toate acestea au asigurat o reală legitimitate regimului, dar au fost însoțite din păcate de o serie de măsuri sociale regresive, mai ales politica natalistă care a afectat drepturile femeilor. Iar criza finală a subminat definitiv legitimitatea lui Ceaușescu. Penuria (nu doar bunurile de consum lipseau, ci și cele de primă necesitate, cum ar fi echipamentele medicale), penele de curent, cozile etc. au demoralizat populația și au îndepărtat de regim segmente și categorii sociale care nu erau în principiu ostile. Astfel a fost posibilă formarea unei largi coaliții anti-Ceaușescu, grupuri și interese diferite aliindu-se pentru debarcarea acestuia.

  1. Dar a fost revoluție sau lovitură de stat? Istoricul Peter Siani-Davies susține că, de obicei, loviturile de stat au obiective limitate, nu sunt însoțite de mobilizări populare, adeseori nivelul violenței este minim, iar revenirea la normalitate este rapidă. Din tipologia loviturilor de stat, cea mai plauzibilă pentru România ar fi fost lovitura de palat, „cazul în care un conducător puternic este înlocuit direct de unul sau mai mulţi conspiratori iviţi chiar din rândurile regimului la putere”. Totuși, Siani-Davies crede că desfășurarea evenimentelor din 1989 corespunde mai degrabă unei revoluții. Aceasta deoarece, „dacă ceilalţi membri ai conducerii PCR ar fi apucat să-l dărâme pe conducătorul român înainte de 22 decembrie, s-ar fi putut vorbi despre un asemenea tip de lovitură, dar plecarea sa din clădirea Comitetului Central în acea zi, în faţa unei mulţimi furioase, şi fuga la Târgovişte par să se potrivească mai mult cu imaginea unei revoluţii decât a unei lovituri de stat. În plus, mobilizarea maselor, violenţa larg răspândită, crearea spontană a consiliilor locale revoluţionare, ruperea coaliţiei revoluţionare şi, ulterior, puternicele lupte dintre rivalii revoluţionari care s-au produs pe străzile oraşelor din România par să facă parte, mai degrabă, din repertoriul revoluţiilor decât din cel al loviturilor de stat”. În opinia sa ideea de revoluție nu exclude posibilitatea ca unii din liderii noului regim să fi făcut parte din vechile elite. Mai important este faptul că revoluția introduce o anumită discontinuitate la nivelul structurilor politice, chiar dacă noul regim a fost lipsit de figuri iconice precum Vaclav Havel sau Lech Walesa, în România „a existat un anumit grad de succesiune politică în decembrie 1989, mai accentuat decât de obicei în cazul loviturilor de palat, vechii lideri comunişti fiind înlocuiţi cu o tânără generaţie de tehnocraţi. Aproape toţi aceştia proveneau din eşalonul al doilea şi al treilea al PCR, dar puţini au fost capabili să exercite atât de multă influenţă pe cât ar fi vrut în ultimii ani ai lui Ceauşescu”.

Una dintre cele mai interesante aserțiuni ale lui Siani-Davies este cea despre existența unei opoziții de stânga la puterea nou constituită: consiliile FSN ad-hoc şi sindicatele libere care apăruseră după 22 decembrie, mai ales în marile orașe. Aceste forme democratice auto-gestionare ar fi constituit „germenii unei revoluţii mai radicale, muncitorii din unele fabrici preluând controlul asupra numirilor la nivel managerial”. Ele au rămas însă fără consecințe, ceea ce rezultă și din slaba lor atestare documentară. În orice caz, pe parcursul lunii ianuarie, FSN și birocrația de stat și-au impus controlul în teritoriu şi au neutralizat amenințarea unei radicalizări la stânga a revoluției. În cuvintele lui Siani-Davies, „pe la sfârşitul lunii, consiliile FSN de întreprindere au dispărut, ierarhiile de control tradiţionale au fost repuse în funcţie în fabrici şi au avut loc o serie de «realegeri» astfel încât consiliile administrative locale să ajungă la componenţa dorită”. După cum constată istoricul britanic, cele două tabere devenite rivale după spargerea coaliției anti-Ceaușescu au propus propriile lor mitologii legitimatoare. Dacă partidele istorice doreau o „revenire la idealurile unui Paradis precomunist”, mitologia tehnocrată a FSN avea în vedere mai degrabă o „rectificare” deoarece, „axându-se pe succesele de la sfârşitul anilor ’60 şi de la începutul anilor ’70, prezenta revoluţia ca pe o corectare a modelului neo-stalinist cultivat de Ceauşescu în anii ’80 şi deschidea o cale de mijloc spre o democraţie socialistă”. Aceste mituri au funcționat mai degrabă ca mijloace de stabilire a unei identități politice, decât ca direcții pe termen lung. În practica guvernării, cele două orientări au fost înlocuite de un „neoliberalism pragmatic”.

Coaliția anti-Ceaușescu a cuprins clasa muncitoare și studențimea, alături de eșaloanele „tehnocrate” doi și trei ale PCR și supraviețuitorii partidelor istorice. Perestroikismul technocrat reprezentat de FSN s-a bucurat de susținerea clasei muncitoare, care presimțea că o schimare prea radicală avea să-i pericliteze drepturile salariale și sociale (sloganul „Nu ne vindem țara” lansat de lucrătorii de la IMGB în 1990 a fost în primul rând expresia atașamentului față de proprietatea socialistă). „Radicalii” procapitaliști ai partidelor istorice erau în general susținuți de studenți și intelectuali. Alegerile din mai 1990 l-au dat câștigător pe Ion Iliescu cu un incredibil 85%. Perestroikiștii păreau a fi câștigat bătălia, dar valul neoliberal global a înclinat în cele din urmă balanța spre tabăra pro-capitalistă. La acesta s-a adăugat hegemonia culturală a dreptei și incapacitatea FSN-ului de a-și promova o intelectualitate organică de calibru. Dar a fost nevoie de peste un deceniu pentru ca această hegemonie să-și manifeste rezultatele.

La rândul său, FSN era o coaliție între câteva figuri marcante ale PCR, marginalizați în ultimii ani ai lui Ceaușescu, și cadrele tehnocrate „proaspete” din eșaloanele doi și trei ale partidului. Distincțiile nu erau neapărat foarte clare: vechiul activist Silviu Brucan reprezenta fuziunea dintre birocrație și spiritul tehnocratic. Este probabil, așa cum susține și Siani-Davies, că Iliescu și Brucan imaginaseră o reformă în cadrul existent al socialismului și nu aveau în vedere un viitor capitalist pentru România. Analiza lui Brucan din lucrări precum World Socialism at the Crossroads, publicată în SUA în 1987, remarca un conflict între birocrația conservatoare pe de o parte și așa numita intelighenție – elitele tehnice și culturale, presupus reformiste. În această dispută, clasa muncitoare nu avea un prea mare cuvânt de spus. În cuvintele lui Siani-Davies, „clasei muncitoare i se atribuise un rol ambiguu, fundamental conservator, dar având posibilitatea de a trece de partea forţelor «progresiste»”. Departe de a fi realizat idealul tehnocratic, România lui Ceaușescu ar fi reprezentat un contraexemplu. O alianță dintre aparatul de partid și muncitorii industriali de origine țărănească, relativ docili față conducerea politică, ar fi blocat ascensiunea intelighenției reformiste. Soluția lui Brucan propunea așadar satisfacerea integrală a aspirațiilor materiale și statutare ale tehnocrației, doar parțial realizată sub Ceaușescu. Este greu de spus dacă un astfel de „socialism” reformist sau perestroikist ar fi avut rezultate economice pozitive. Totuși, ideea că regimul a privilegiat muncitorii manuali în dauna tehnicienilor și specialiștilor este extrem de discutabilă (cine a trăit anii ’80 într-un mediu muncitoresc nu poate să nu râdă la o astfel de afirmație). Ea reflectă mai degrabă prejudecățile susținătorilor ei cu privire la caracteristicile unei distribuții „juste” a veniturilor în socialism și se reduce practic la teza că socialismul real existent a intrat în criză din cauză că era prea egalitar. Dar, deși mai degrabă latente, tensiunile dintre birocrație și tehnocrație erau totuși reale.

În orice caz, sub presiunea opoziției, susținută din exterior, Iliescu a optat pentru o formulă „burghezo-democratică”, începând să lichideze treptat proprietatea socialistă, fapt evidențiat de reforma agrară din 1990, care a răsturnat efectele colectivizării și a reconstituit mica proprietate țărănească, sau de cuponiadele ce au marcat deceniul, și consfințit prin Constituția din 1991. Ultimul pas important a fost reprezentat de guvernarea neoliberală a lui Adrian Năstase, odată cu care orice diferență ideologică importantă dintre social-democrați și liberali a dispărut.

  1. Indiferent dacă a fost lovitură de stat sau revoluție, pe termen lung s-a produs restaurația unui capitalism de periferie, desigur cu o nouă înfățișare față de cea interbelică, adaptată la formele contemporane. Mitologia partidelor istorice vorbea de revenirea noastră în Europa. Dar în epoca interbelică numai elitele privilegiate erau „în Europa”, adică aveau un standard de viață apropiat de cel al elitelor occidentale. În 1989 s-a câștigat în primul rând un sentiment abstract de libertate. Acea senzație amețitoare a dominat primele luni ale lui 1990. Apoi oamenii au descoperit că pe piața liberă sentimentul abstract al libertății nu valorează prea multe parale. Și astfel vechea clasă muncitoare s-a îndreptat în masă spre țările occidentale, în căutarea unei servituți economice mai rentabile decât cea de acasă, prestând muncile inferioare și înjositoare ocolite de localnicii „civilizați”. Curînd și cei care au emigrat și cei rămași să lucreze în noile întreprinderi privatizate au fost nevoiți să suporte o exploatare mai dură decît cea din vechile fabrici socialiste, în timp ce în țară inflația a prăbușit salariile la limita subzistenței.

La începutul deceniului, se părea că între România și promisiunea unui nivel de trai occidental pentru marea majoritate, dacă nu pentru toată lumea, stăteau doar câțiva babalâci neocomuniști. Între confuzii și iluzii, anii ’90 s-au încheiat cu agonizanta guvernare CDR. Apoi, prin anii 2000, tema tranziției, omniprezentă în spațiul public timp de peste un deceniu, a dispărut brusc. Ajunsesem la destinație, dar în neoliberalismul de periferie către care România a navigat cu mai mult sau mai puțin entuziasm, luminița de la capătul tunelului era rezervată unei minorități. Modelul economic adoptat de guvernele Năstase și Tăriceanu a dat totuși naștere totuși unei „clase de mijloc” corporatiste. Iar azi, printr-o întoarcere ca farsă a disputelor din anii ’90, lupta cu „ciuma roșie” a redevenit vârful de de lance ideologic, deși între partide nu mai există de mult vreo diferență substanțială – avem o continuitate tacită cu privire la strategia de politică externă, bătălia electorală se dă pentru captarea acelorași segmente sociale etc. Pentru toate partidele, modernizarea a fost înțeleasă ca privatizare și stat minimal, iar emigrația masivă a fost încurajată de abandonarea oricărui tip de contract social.

  1. Care e etalonul cu care am putea măsura succesul sau eșecul unui regim politic? Recent, Ziarul Financiar scria că „un număr de aproa­pe 1,7 mi­lioane de sa­lariaţi, adică 30% din totalul celor aproximativ 5,6 milioane de angajaţi activi din Ro­mânia (conform Inspecţiei Muncii) câştigă salariul minim pe eco­nomie”. Alături de aceștia există șomeri, resemnați, dezinserați. Aceste categorii sociale extrem de precare, atomizate și lipsite de coeziune internă, nu au parte nici de reprezentare politică. Dacă nu ești capabil să te mobilizezi, nu contezi. Clasa de mijloc este în general cea care evaluează succesul unei guvernări. Animată în primul rând de percepții identitare și aspirații de statut, aceasta preferă partidele ce susțin interesele marilor corporații și promit în continuare marginalizarea defavorizaților.

De aceea, întrebarea „e mai bine acum sau a fost mai bine înainte?” are sens numai dacă precizăm pentru cine ar fi mai bine. Pentru clasa corporatistă adaptată și parţial sincronizată cultural (totuși mai reacționară decât cea occidentală), nu doar că viața în capitalismul periferic este perfect acceptabilă, ci reprezentanții ei sunt chiar exponenții cei mai dinamici și entuziaști ai ethosului neoliberal. Dar să nu uităm de numărul uriaș de perdanți, atât ai tranziției, cât și ai zilelor noastre: fără deposedarea unor întregi categorii sociale în anii ’90, fără sărăcia și mizeria în care se zbate azi o mare parte a populației rurale și din orașele mici, modelul economic care a determinat concentrarea extremă a activității în câteva mari centre urbane și a format identitatea socio-culturală a „tinerilor frumoși și liberi”nu ar fi fost posibil.

  1. Au trecut trei decenii, putem privi anul 1989 în perspectivă istorică. La mijlocul anilor ’70, cu Ceaușescu la apogeul popularității și cu o societate a cărei funcționare era considerată acceptabilă de o mare parte a societății, în special de clasa muncitoare, nimeni nu-și imagina că proiectul comunist își epuizase deja de fapt mai mult de jumătate din ciclul de existență. Era totuși prezent sentimentul unei durabilități, iar ideea că succesele economice ale regimului creaseră cel puțin premisele materiale ale unei viitoare democrații socialiste nu era implauzibilă. Orice s-ar spune, mulți dintre participanții la evenimentele din 1989 au fost animați de aceste speranțe ale unei reînnoiri democratice a „socialismului real existent”. Dar evenimentele istorice de anvergura Revoluției din 1989 au întotdeauna consecințe neașteptate și imprevizibile – trendul globalizării neoliberale s-a opus voinței populare, a golit-o de conținut și în cele din urmă a silit-o să adapteze noilor reguli. Proiectul neoliberal de azi are alți învingători și alți perdanți. Cât va mai dura acesta?E greu de spus, dar un lucru este cert: azi, la fel ca întotdeauna, orice conformist își privește epoca ca fiind expresia unei ordini firești, naturale și eterne.

 

 ***

 

Dan UNGUREANU

Revoluție a fost

 

Rozaliei Popescu,

ucisă de TAB sub ochii mei,

reculeasă amintire

A fost revoluție sau lovitură de stat în România?

Răspunsul l-am aflat într-un loc neașteptat, de la o persoană neașteptată. A fost revoluție, mi-a spus în 15 septembrie 2019 Hervé Champollion, fotograful, la Dmanisi. „Din istoria dumneavoastră – mi-a spus – cel mai bine îmi aduc aminte acel moment crucial, măreț, cînd, în timpul discursului lui Ceaușescu, un mic grup, în spate, a început să-l huiduiască, iar dictatorul a fugit”.

Ce e teoria conspirației? Se numește astfel un conglomerat de opinii politice, reductibile toate la ideea că procesele politice vizibile – revoluții, alegeri, procesul legislativ – sînt un simplu teatru, iar deținătorii reali ai puterii sînt invizibili și permanenți, iar cei vizibili sînt doar marionetele lor schimbătoare. Și că motivațiile actelor politice care ni se spun în mass-media – promulgarea de legi, numiri și concedieri – motivații așa-zis bazate pe considerente de eficiență, echitate și justiție – sînt false, iar motivațiile reale sînt servirea intereselor economice și politice ale unui grup mic și închis.

În ce societăți cred oamenii cu tărie în teoria conspirației? În societățile totalitare, autoritare, ierarhizate. În țări ca Rusia și Japonia, statul dorește să păstreze aparențele cu orice preț, fiindcă imaginea e mai importantă decît realitatea. Ne mint guvernele? Cu siguranță, au făcut-o înainte de 1990 și au făcut-o după 1990. Dar asta nu exclude manifestarea unor forțe istorice imense ca revoluțiile, din timp în timp.

Ce e o lovitură de stat?

Una din primele atestări ale expresiei „lovitură de stat” e poate într-o scrisoare a lui Maximilien de Sully către Henry IV din 1605: vous creustes de pouvoir faire un grand coup dʼestat en vous saisissant de Paris.Le coup d’estat, presente au roy, 1617, o broșură care doar îl laudă pe rege, fără alt conținut. Îi urmează Le coup d’estat de Louys XIII. Au roy, de Jean Sirmond, 1631, o broșură de cinzeci de pagini care îl laudă întortocheat.

1652, două broșurici, una anonimă de opt pagini, Le Coup d’état de Monseigneur le duc d’Orléans, envoyé à Monseigneur le Prince, touchant les affaires présentes – publicată la o editură cu nume neserios „La Jean Pétrinal, strada Măcelăriei, la semnul cu trei maimuțici”. E o broșură care dorește răsturnarea cardinalului Mazarin. Din același an, altă broșură contra lui Mazarin, Le Coup d’estat du parlement des pairs, 1652.

Cuvîntul e folosit într-un sens similar cu cel de azi în Considérations politiques sur les coups d’estat de Gabriel Naudé, din 1639. El îl folosește primul cu sensul „act arbitrar al unor conducători de stat” și dă numeroase exemple de gesturi crude și arbitrare ale unor regi.

O lovitură de stat e schimbarea brutală a conducătorului, făcută din interiorul grupului închis care conduce, fără ca structurile de putere să fie schimbate.Dacă ținem cont de această definiție, ceea ce a avut loc în România a fost o revoluție, nu o lovitură de stat. Știm exact cum a părăsit Nicolae Ceaușescu puterea: a făcut-o la televizor, plecînd cu elicopterul. Știm exact cum s-a terminat fuga lui: a fost arestat de revoluționari, la Tîrgoviște, de revoluționarul Ilie Știrbescu și alții. Și fuga, și arestarea au fost haotice: dar numărul mare de martori ne permite o cronologie exactă. Nimeni nu îl aștepta pe Nicolae Ceaușescu la Tîrgoviște. Arestarea lui acolo a fost întîmplătoare. Și faptul că totul a fost la vedere, și haosul, sînt elementele unei revoluții, nu ale unei lovituri de stat.

Cînd a apărut teoria loviturii de stat, cine a susținut-o?

Imediat după luarea puterii de către Ion Iliescu și FSN, s-a cristalizat o opoziție, primul PNL și PNȚCD. Membrii lor și o parte din (noile) mass-media și din intelectualitate au afirmat că e vorba de o lovitură de stat. Nici PNL, nici PNȚCD nu aveau prea mare legitimitate: alegerile parlamentare din 1992 s-au caracterizat printr-un tablou politic foarte fărîmițat, în care FDSN, cu o majoritate mică în Camera Deputaților, a avut numeroși aliați de facto (PUNR, 9 %, PRM 4,8 %, PSM 4%). Convenția Democrată, alianța opoziției, a avut 25% din locuri în aceeași cameră.

Convenția Democrată nu avea idei politice concrete și nici priză la public. Diabolizarea noii puteri, ca grup ajuns la putere prin lovitură de stat, era o soluție politică ieftină: dacă Ion Iliescu venise la putere prin lovitură de stat, atunci puterea lui nu era legitimă și trebuia răsturnat, împreună cu partidul său.

Teoria loviturii de stat era foarte confortabilă: ascundea faptul că opoziția era extrem de șubredă. PNL se scindează prima oară în iulie 1990, la abia șase luni de la fondare, apoi o a doua scindare în aprilie 1992. În 1993 apare PL’93, care va fuziona în 1997 cu PNL-CD. Istoria liberalismului în România e una de sciziuni și fuziuni permanente. Repetînd ad nauseam că FDSN și Ion Iliescu luaseră puterea prin lovitură de stat, încercau să-și creeze o legitimitate pe care nu o aveau, să ascundă faptul că nu aveau nici un program politic real, și să drapeze problema sciziunilor.

Între 1996-2000, Convenția Democratică a cîștigat alegerile, a luat puterea, și a condus lamentabil. Alianța, fragilă și conjuncturală, cu PD-ul lui Petre Roman, certurile interne au dus la înfrîngerea din 2000. PNȚCD-ul nu a reușit să intre deloc în Parlament, iar turul doi al alegerilor prezidențiale a avut loc între Ion Iliescu și Corneliu Vadim Tudor. Ura intensă față de PNȚCD a făcut ca 33 % din electorat să voteze în turul doi al prezidențialelor cu Corneliu Vadim Tudor, apologet fără rezerve al lui Ceaușescu. În Senat, PRM obținea 21 %, cea mai mare creștere a vreunui partid de la un ciclu electoral la altul, de la 5 % la 21 %.

Ideea „loviturii de stat” ne spune mai multe despre cei care au vehiculat-o decît despre evenimentele înseși.

Nu exista, în România, o opoziție închegată, și era imposibilă crearea ei. În Polonia, sindicatul Solidaritatea, în Cehoslovacia, grupul Cartei 77 au constituit nuclee de opoziție și au preluat fără seisme majore puterea de la regimurile comuniste care se prăbușeau.

Revoluțiile din Europa și cea din România

În vara lui 1989, Mihail Gorbaciov a vorbit prima oară despre „neamestecul în treburile interne”. Ceaușescu folosise mult expresia după invazia sovietică din 1968. Ironic, acum cînd sovieticii înșiși o preluau, situația era alta. Estonia își declara independența față de URSS în noiembrie 1988, apoi Lituania în mai 1989 și Letonia în iunie 1989.În aprilie 1989, Wojciech Jaruzelski recunoștea legalitatea sindicatului Solidaritatea. În august 1989, Solidaritatea lua puterea în Polonia. În mai 1989, Ungaria deschidea granița cu Austria. În septembrie 1989, statul ungar accepta alegerile multipartite. În noiembrie-decembrie aveau loc schimbări și în RDG, parlamentul (Volkskammer) renunța la rolul conducător al partidului din Constituție. Partidul comunist cehoslovac renunța la putere pe 28 noiembrie 1989, și pe 10 decembrie președintele Husak numea primul guvern ne-comunist. În Bulgaria, Todor Jivkov era eliminat de către Biroul Politic pe 10 noiembrie 1989.

Ceaușescu rămînea ultimul dintre conducătorii comuniști la putere. Era cel mai dictatorial și mai crud dintre toți. De un an vedea cum lațul se strînge; noi, populația din România eram însă prea fragmentar informați de evenimentele din Europa de Est. Dacă îi putem atribui vreo influență lui Gorbaciov, atunci îi putem atribui tocmai neintervenția.Lovitură de stat? Da, URSS dăduse deja două lovituri de stat, în Ungaria în 1956 și în Cehoslovacia în 1968. Cînd URSS dă o lovitură de stat, asta se vede.

În toată Europa comunistă regimurile se prăbușeau, abandonate de Uniunea Sovietică și de Gorbaciov.A afirma că în România a avut loc o lovitură de stat e doar un semn de naivitate. Numărătoarea inversă începuse mai devreme. România e ultimul stat din Est care scapă de comunism.

Dictatura ceaușistă

Din 1980, România intra în criză economică: electricitate, căldură, hrană lipseau. Contra nemulțumirilor populației, Ceaușescu a intensificat opresiunea și controlul prin Securitate. Din 1988, Ceaușescu vedea lămurit cum URSS se schimbă, se fărîmițează, și cum țările socialiste renunță la comunism.

În toamna lui 1989, Honecker avea 77 de ani, Todor Jivkov 78, Gustav Husak al Cehoslovaciei 76 ani. Kádár János al Ungariei comisese solecismul de a muri în vara lui 1989, tot la 77 de ani. Ceaușescu era cel mai tînăr, la 71 de ani.

În 1989 trecuseră 11 ani de la defecțiunea lui Pacepa în Occident; Securitatea însăși, după defecțiune, fusese reformată din temelii. Securitatea lui Ceaușescu era în maximă alertă în 1989. Coordonarea necesară pentru o lovitură de stat era imposibilă. O bibliotecă din Praga, Libri prohibiti, adună cărțile de samizdat multiplicate în Cehoslovacia sub regimul comunist. Erau multe, dactilografiate, multiplicate primitiv, dar existau în multe exemplare. Nimic asemănător în România, cenzura era mult mai brutală. Era, prin urmare, inimaginabilă o lovitură de stat în statul cel mai feroce controlat din blocul comunist.

Dorise, permisese, sau măcar acceptase Gorbaciov secesiunea republicilor foste sovietice? De ce ar fi dorit Gorbaciov destrămarea blocului comunist în România, dar nu și în Georgia, unde armata sovietică a ucis douăzeci de manifestanți în aprilie 1989, ori în Lituania, unde armata sovietică a ucis 14 manifestanți în 1991?

Lovitură de stat

sau tentativă de lovitură de stat a fost fenomenul Pieței Universității. Opoziția a ocupat Piața Universității declarînd că alegerile din mai 1990 nu erau legitime – și a ocupat Piața Universității timp de aproape două luni. Nici armata, nici poliția nu îndrăzneau să intervină: aveau, ambele, o lipsă de legitimitate masivă, trecuseră abia cinci luni de cînd și armata, și miliția arestaseră și bătuseră manifestanți, trăseseră în manifestanți, striviseră manifestanți.Alegerile fuseseră cum fuseseră: trebuia creată o legitimitate prin alegeri.Principalul contra-candidat al lui Ion Iliescu, Ion Rațiu, era bătrîn, cu un an mai bătrîn decît Ceaușescu însuși.Opoziția avea nevoie să repete că revoluția fusese de fapt o lovitură de stat, pentru ca propria ei tentativă de lovitură de stat, Piața Universității, să nu fie declarată astfel. Regimul clientelar al PSDR și-a atins repede limitele și a pierdut alegerile: scandalul monstruos Caritas, scandalul Bancorex, clientelismul abject și corupția au dus la un vot de pedeapsă. Dar în iunie 1990 era imperios necesară apărarea noii puteri, abia născută și foarte șubredă.

Durata lungă a teoriei conspirației și metamorfozarea sa

În România, ideile conspiraționiste nu dispar, ci se transformă.În 2000, după un mandat lamentabil, Emil Constantinescu a declarat „m-a învins sistemul”. El însuși fusese sistemul. El însuși fusese președinte, și putea schimba sistemul, dacă ar fi dorit.Ulterior, după 2010, apare expresia „statul paralel” prin care conducătorii statului își explică eșecurile: statul paralel îi împiedică.Lovitură de stat, criptocomuniști, securitatea, sistemul, statul paralel: conducătorii României își explică mereu eșecurile învinuind alte forțe, invizibile. „Cîinele mi-a mîncat tema de casă” e o explicație puerilă, dar o folosesc și adulții.

Să nu ne lăsăm amăgiți

Subiectul nu e ”revoluție sau lovitură de stat”. PSDR însuși a încurajat, tacit și diabolic, teoria loviturii de stat. Dacă fusese lovitură de stat, nu fusese revoluție, nu fusese represiune, și deci nimeni nu trebuia inculpat, anchetat, judecat și condamnat pentru represiune. Între 1990-2000, nimeni nu-i deranjează pe foștii torționari ai Securității. Vinovații pentru represiunea sîngeroasă din 1989 sînt anchetați și apoi achitați în procese grotești.Perioada de după 1990 a fost una în care politicienii corupți au scăpat cu pedepse ridicole. Politicienii fugiți în străinătate sau dispăruți, politicienii care subit încep să publice cărți în închisoare ca să li se reducă pedeapsa – societatea românească a revenit la ceea ce Marx numea „justiție de clasă” în care cei bogați și puternici sînt imuni la rigorile legii. Aceasta e lovitura de stat permanentă și invizibilă. Scriu aceste rînduri în septembrie 2019. Se împlinesc patru ani de la incendiul de la Club Colectiv, în urma căruia au murit arși peste șaizeci de persoane. Patru ani după incendiu, toți acuzații sînt încă în libertate, procesul încă nu a început. Nu există, patru ani după incendiu, nici un condamnat.

E irelevant dacă a fost revoluție

În 2019, trei decenii după revoluție, instituțiile statului român sînt, pe rînd, ineficiente și brutale, ca în Africa.Statul român e, ca înainte de 1989, ca statul comunist, ca statul stalinist, ca statul țarist și cel fanariot, un stat autoritar, totalitar, ierarhic, în care nici o instituție nu răspunde față de nimeni. Nu, n-a fost nici o revoluție: nu avem instituții care să răspundă față de cetățean, nu avem transparență instituțională.România este, de facto, un stat eșuat. De la autostrăzile pentru a căror stricare nu răspunde nimeni, la doctoratele plagiate ai căror autori nu sînt trași la răspundere de nimeni, un stat ineficient, ridicol și inutil.

Se pot spune multe despre stalinism în URSS și în România. Un lucru este însă sigur: regimul stalinist își cunoștea lămurit dușmanii, îi aresta rapid, îi judeca rapid și îi condamna rapid. Regimul de după 1990 e unul în care răspunderile personale sînt nelămurite, procesele sînt lungi, pedepsele mici, achitările inevitabile.

 

 

 

[Vatra, nr. 10-11/2019, pp. 52-59]

 

 

2 comentarii

  1. E un silogism în textul lui Dan Ungureanu. Defineşte lovitura de stat după teoriile politice franceze din secolului al 17-lea, mai precis, în sensul dat de autorii teoriei absolutismului monarhic. Cel cel mai străluci, Naudé, hobbsesian fără ştirea lui şi machiavelian asumat, caută să impună între elemente unei doctrine secrete a autorităţii, arcana imperii, lovitura de stat. Însă sensul de secol 17 e unul foarte special: lovitura de stat e o armă a statului. Statul dă o lovitură dușmanului, dincolo de practicile şi legile sale. Modelul lovituri de stat chemate şi apreciate de Naudé e Noaptea Sfântului Bartolomeu/ Le massacre de la Saint-Barthélemy: între 5 şi 30. 000 de morţi. Naudé aplaudă această reuşită a regalităţii. Un „coup d’Etat” à la Naudé ar fi fost reprimarea reuşită şi sângeroasă a revoltei timişorene. Cei 60.000 de morţi anunţaţi iniţial de agenţiile de presă ar fi fost o lovitură a Statului. Aşa cum ştim, masacrul nu a existat decât la televiziune.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.