Răsfoindu-l pe Marx

Ați încercat să căutați de curând vreun volum de Marx sau Engels la bibliotecă? De fapt, nu e întotdeauna ușor de găsit. Bineînțeles, vorbesc de traducerile românești apărute înainte de 1989. Majoritatea, pare-se, au fost date la topit, iar cele câteva exemplare păstrate se găsesc, nu de puține ori, într-un fond special, abandonat prin beciuri, la care se ajunge cu destulă bătaie de cap.

E judecata istoriei, veți spune. Și nu pot să nu vă dau dreptate. În 1989 s-a strigat „Jos comunismul!”, iar Revoluția Română pare să fi golit de orice sens ideile marxiste, ca și posibilitatea unei alternative socialiste la capitalism.

Cu toate acestea, s-ar putea ca istoria să fie nedreaptă în judecățile sale. Sau, cel puțin, augurii ei, care încearcă să-i capteze semnele și să le descifreze. Căci, dacă analiza marxistă a societății moderne – bazată pe descoperirea mecanismelor sale contradictorii – și, mai ales, anticiparea unei revoluții născute din asemenea contradicții au fost cât de cât confirmate vreodată, asta s-a întâmplat, după părerea mea, chiar în 1989. E de mirare doar cum comuniștii înșiși nu și-au dat seama din vreme de lucrul acesta, pentru a preveni catastrofa.

E drept, previziunile lui Marx aveau în vedere așa-zisa lume burgheză. O lume care trebuia să se năruie de la sine, din moment ce ordinea politico-economică instituită în ea urma să fie contestată și, până la urmă, înlăturată de o forță creată, ba chiar încurajată să crească de însăși ordinea respectivă: proletariatul – adică subiectul revoluționar – fiind, în fond, opera burgheziei sau, mai precis, a capitalului acestei burghezii, a cărui reproducere și amplificare nu se putea face fără punerea la lucru a forței de muncă proletare. Așa încât, deși deposedat de o parte a muncii sale – celebra plusvaloare ce ajută la sporirea capitalului –, acest proletariat trebuia să fie în același timp susținut – iar asta tot pentru mărirea aceluiași capital – să se înmulțească și să-și dezvolte puterea productivă. Iar de aici, tot ceea ce mai ține de ea: de la instrucție, la organizare ori conștiință de sine. Astfel urma să devină posibilă o răsturnare politică mai puțin obișnuită, dacă nu chiar singulară în istorie. Ea nu trebuia să se facă, cum se întâmplă de obicei, sub asaltul unei contra-puteri constituite oarecum autonom, la marginea sau chiar în afara regimului dominant, ci în interiorul lui – muncitorimea nefiind un trib de nomazi războinici ce invadează o civilizație agricolă sau niște cămătari rapace ce încasează dobânzi ruinătoare pentru patrimoniile feudale, ci șarpele hrănit chiar de părinții ei conducători.

De unde, în paranteză fie spus, și acea siguranță, poate prea metafizică, dacă nu a lui Marx, atunci măcar a unora dintre discipolii săi, pentru care burghezia urma să facă toată treaba, adică să-și sape singură groapa, oferindu-i proletariatului nu doar motivele pentru a face o revoluție, dar și condițiile obiective de reușită. Era binecunoscuta credință că uzinele sunt locul – aproape alchimic, dacă ne gândim, să zicem, la oțelării – unde are loc transmutația muncii în vigoare politică și știință administrativă. O convingere, în realitate, paralizantă când vine vorba de acțiune. Au dovedit-o anemia și conformismul social-democrației germane de dinaintea Primului Război Mondial. Și asta chiar dacă alternativa la spiritul pedant și contemplativ al nemților a fost, pe de altă parte, activismul lui Lenin, cu rezultatele binecunoscute.

Ironia istoriei: prăbușirea socialismului real s-a făcut după o schemă marxistă

Să ne întoarcem însă la Revoluția Română. Căci, uitându-ne cu atenție la cele întâmplate în ultimii ani ai socialismului românesc și, mai ales, în decembrie 1989, asemănarea cu modelul marxist de revoluție schițat mai sus e izbitoare. Ceea ce este, în treacăt fie spus, mai mult decât nostim. Într-adevăr, ce glumă mai bună decât să vezi că înlăturarea unui regim detestat, a cărui legitimitate se voia confirmată științific prin tezele filozofului Marx, urmează o regie marxistă? Iar cum evenimentele – cel puțin în cazul revoltei populare, conspirațiile neinteresându-ne aici – sunt bine cunoscute, voi trece de-a dreptul la explicarea acestei situații.

Și aș începe cu revoluționarii. Cei care, după cum se știe, au fost în mare de două categorii: tineri – în special studenți, chiar dacă nu numai – și muncitori. Primii au fost cei mai ușor de mobilizat sau, cel puțin, de stârnit. Ceilalți au fost însă elementul hotărâtor, deși cel mai neașteptat. Oricum, fără ei, eliberarea (înfăptuită deja în 20 decembrie) a Timișoarei ar fi fost de neimaginat, ca și asaltul din 22 de la București. Căci muncitorii au fost cei care, ocupând fabricile, declanșând greva generală și ieșind, în cele din urmă, în stradă, au demoralizat regimul, au temperat armata și i-au convins pe apropiații lui Nicolae Ceaușescu să trădeze. Iar asta chiar dacă la noi trădarea a fost întotdeauna un sport național.

Or, mai mult decât alte grupuri sociale, acestea două erau poate cele mai îndatorate socialismului românesc. Ele reprezentau, în fond, acea populație urbană masivă, cu totul nouă în istoria României, pe care abia ultimii douăzeci de ani ai regimului comunist o făcuseră cu putință. Ba chiar o comandaseră, printr-o politică de imigrație sau de natalitate atât de mult criticată de vocile disidente. Voci atente, am spune astăzi, la „designul urban”, care priveau stupefiate la hidoasele cartiere de blocuri și la invazia noilor veniți, ce stricau echilibrul mic-burghez al orașelor de altădată; fără să prevadă însă și potențialul revoluționar al acestor mulțimi.

E drept, România mai cunoscuse revolte populare, numai că, atunci când au avut o oarecare greutate, ele au fost în primul rând răscoale țărănești și nicidecum revoluții. Pentru revoluție era nevoie de oraș și de nemulțumire urbană. Adică tocmai ceea ce lipsise până atunci (inclusiv – să mai spunem și asta – în 1945, când instalarea comuniștilor înșiși la putere a fost – probabil și din acest motiv – un simulacru de mișcare populară).

În 1989 însă situația era cu totul alta. Exista o masă critică îndeajuns de mare, chiar dacă revoluționarii nu erau un grup omogen, iar muncitorii și tinerii rămâneau, în realitate, două specii deosebite – cum o va arăta și despărțirea lor politică din anii ’90. De fapt, primii abia ajunseseră la oraș datorită socialismului, pe când ceilalți erau deja orășeni mulțumită aceluiași socialism. Cei dintâi fuseseră chemați să se lanseze spre un bine viitor, pe când ultimii să ia startul de la unul prezent. Unii fuseseră invitați să construiască socialismul, alții să se bucure de el. Și, cu cât timpul trecea și socialismul întârzia să se întrupeze, primii simțeau că au lucrat în zadar, iar ceilalți că s-au pregătit inutil. Astfel, punga plină de muncă nerăsplătită a unora era egalată numai de sacul de așteptări tot mai idealizate ale celorlalți: cu atât mai idealizate, cu cât se realizau mai puțin.

Iar dacă la muncitori voi reveni mai jos, despre tineri aș vrea să mai spun câteva cuvinte. Căci nu s-a repetat poate îndeajuns că puseul lor de „idealism” din 1989 a fost el însuși un produs al socialismului real. S-a tot vorbit despre blugii de contrabandă, despre muzica rock piratată, despre fotografiile pornografice care circulau pe sub mână ca despre tot atâția microbi veniți din Apus, care au măturat până la urmă comunismul mai bine decât ar fi putut-o face orice altă formă de persuasiune capitalistă. După cum s-a vorbit și despre fața întunecată a nepotrivirii dintre propagandă și realitatea comunistă, cu toată minciuna, ipocrizia și disimularea rezultate de aici. Ceea ce este, fără îndoială, adevărat. S-a discutat însă prea puțin despre faptul că o parte din valorile pentru care s-a ieșit de asemenea în stradă în ’89 fuseseră, în fond, proclamate de însăși propaganda oficială: „popor”, „libertate” sau chiar „revoluție” fiind cuvintele profetice prin care regimul își anunța, dar și pregătea – cum se întâmplă întotdeauna cu o profeție – pieirea.

Iată de ce ar trebui să sondăm mai bine acea conștiință de sine a „generației ’89”. Generația decrețeilor, a copiilor îndemnați să învețe cuminte, să participe la olimpiade școlare, la cercuri literare sau cluburi sportive. Și să așezăm, cred, idealismul lor – căruia nu vreau să-i dau nicidecum un sens moral ori pozitiv; dimpotrivă, el poate fi semnul unei mari orbiri sau frustrări – între cele mai echivoce realizări ale comunismului. La fel cum tot comunistă a fost și credința naivă în bunăstarea generală pe care capitalismul liberal ar fi în stare să o provoace. Iar drept dovadă a posteriori, dacă vreți, aș observa cum acest idealism, atât de prezent ulterior în atmosfera intelectuală a României anilor ’90 – într-o formă adesea religioasă sau pseudo-mistică, precum și în elogiul și nostalgia pentru o existență filozofică ori literară ale unor oameni pe care viața i-a obligat să devină directori de bancă sau agenți de publicitate –, a început treptat să se stingă tocmai prin apariția unor generații de tineri ce nu au mai crescut în ceea ce am numit comunism.

Oricum, un lucru e sigur. Cei care au protestat în primele rânduri în ’89 împotriva socialismului real nu au fost nici vechii burghezi sau activiști ai partidelor istorice – câți vor fi rămas, firește –, nici ierarhia ortodoxă, ale cărei biserici fuseseră dărâmate și care – în principiu, cel puțin – era un adversar ideologic al materialismului ateist, și – cu câteva notabile excepții – nici măcar intelectualii, pentru care libertatea de conștiință ar fi trebuit să fie o valoare supremă. Nu, contestatarii nu s-au recrutat dintre forțele sociale opuse sistemului ori relativ autonome față de el. Iar dacă lozinca oficială „Uteciștii de azi, comuniștii de mâine!” fusese deja ridiculizată și transformată în banc („Uteciștii de azi, refegiștii de mâine!”), arătând care este rezultatul dialectic real al socialismului românesc, istoria a întrecut chiar și această premoniție. Căci tinerii comuniști români, în loc să protesteze împotriva conducerii de partid cu picioarele, emigrând în Germania Federală, au găsit un prilej de protest chiar în România, ieșind în stradă.

De altfel, faptul că regimul comunist era contestat de așa-zisul „om nou”, adică de propria lui creație, nu explică doar șansele sporite pe care o asemenea revoltă le-a putut avea, dar și motivul pentru care, în ciuda morților de la Timișoara, represiunea a fost totuși blândă față de ce ar fi putut să fie. Iar asta nu doar în ’89, când s-a simțit – tocmai de aceea – nevoia de a exagera numărul morților. Deja în 1987, procesul muncitorilor brașoveni care demonstraseră în noiembrie și devastaseră sediul județenei de partid s-a încheiat cu sentințe neașteptat de ușoare pentru cine își amintea de felul în care acționase partidul în anii ’50: în general, domiciliu forțat în alte localități și condamnări la pedepse între șase luni și trei ani de închisoare, executate la locul de muncă. Ceea ce – să fiu bine înțeles – nu scade cu nimic din curajul acestor muncitori. Mai ales că intelectualii – câți s-au nimerit să fie pe acolo în acele clipe – au stat și atunci pe margine și au privit.

Totuși, în raport cu epoca de plumb a lui Gheorghiu-Dej – de care sunt legate temnițele cu deținuți politici, canalul, colectivizarea forțată sau luptele cu partizanii din munți –, socialismul lui Ceaușescu a fost incomparabil mai blând. Se vorbește de un tiran scelerat, dar, în fond, nu teroarea politică, ci cultul personalității și exploatarea economică – la care voi reveni imediat – sunt acuzațiile concrete care i se pot aduce.

Fără îndoială, impulsul politic și social extrem de violent din primii ani ai comunismului românesc se consumase odată cu trecerea timpului. Dar asta pentru că acest impuls se realizase și își atinsese mai degrabă scopul decât să se fi tocit pur și simplu. El reușise într-adevăr să schimbe societatea, cum aveau s-o constate, cu surprindere și nemulțumire, reveniții din exil de după 1990. Fără să se uite – încă o dată – și la revers. Căci noua societate socialistă, pentru care lumea mic-burgheză care a precedat-o nu mai era, adeseori, nici măcar amintire, nu s-a arătat doar cu totul altfel, adică mai „spălată pe creier“ și astfel mai ușor de controlat prin mijloace neviolente. De fapt, chiar deosebirea aceasta făcea totodată ca vechile metode de represiune să nu i se mai potrivească. Cum s-a văzut când a venit momentul.

Într-adevăr, în anii ’50 se putea vorbi cu gura deschisă despre dușmanii poporului și oricine părea să înțeleagă cât de cât despre ce e vorba: grupuri întregi de oameni, asociabili direct sau prin legături de serviciu, politice ori familiale anumitor privilegii sau pur și simplu unui vechi mod de viață, chiar dacă acestea puteau fi inventate ori mistificate. În schimb, a explica treizeci de ani mai târziu cum mai putea un om născut, educat și angajat într-o societate socialistă (pentru a nu vorbi de mase întregi) să se revolte împotriva acesteia devenise la fel de greu, dacă nu imposibil, ca și admiterea că trecerea de la capitalism la socialism ar fi reversibilă și că, în general, istoria nu are un sens univoc și bine definit. Drept urmare, tot ce se mai putea face în anii ’80, anii „umanismului socialist“ și nu ai luptei de clasă, era să se accepte că niște nebuni sau trădători, huligani ori spioni ar putea eventual complota împotriva celei mai bune dintre lumile posibile. Dar cam atât.

Socialismul existent în realitate a fost un hipercapitalism

Dincolo însă de această revoltă a sclavilor înarmați și antrenați de propriul stăpân – a cărei schemă, așa cum am încercat să sugerez, pare aplicabilă și Revoluției Române –, merită stăruit asupra unui lucru mai puțin evident, deși, în fond, mult mai important: și anume asupra naturii cât se poate de capitaliste a acelei societăți socialiste, care, ea mai ales, ar face, cred, din Revoluția Română – ca și din tot ce s-a întâmplat în anii aceia în Estul european – un fenomen într-adevăr interesant și pentru un marxist.

E drept, vocile care să acuze comunismul sovietic că nu reprezintă nici pe departe tipul de societate avut în vedere de Marx n-au lipsit niciodată. În primul rând, pentru că, în felul gândit de Marx, revoluția socialistă trebuia să se petreacă în inima lumii dezvoltate, iar nu într-o țară mai puțin avansată, precum Rusia Primului Război Mondial. Și, de altfel, bolșevicii au fost cei dintâi care au știut lucrul acesta. Totuși, teoretic cel puțin, felul în care și-au înțeles ei misiunea nu părea absurd, chiar dacă nu se potrivea pe de-a-ntregul cu ortodoxia marxistă, mai ales că oferea o cale de acțiune acelei părți din omenire încă „rămase în urmă”, ce alcătuia totuși – ca și astăzi! – majoritatea populației planetei. O majoritate pe care Marx o lăsase deci pe dinafară – recomandându-i eventual parcurgerea răbdătoare, fără salturi, a tuturor etapelor istorice, dar pe care Lenin începuse s-o mobilizeze. Iar asta chiar dacă ideea după care socialismul propriu-zis presupune o societate modernă, iar nu una ce abia începe să se modernizeze rămăsese valabilă. Nouă era doar credința – pe care bolșevicii o vor răspândi sau impune și în Asia ori în răsăritul Europei – că modernizarea propriu-zisă, cerută ca o precondiție fundamentală a socialismului, dar totuși deosebită de el, s-ar putea petrece și altfel decât în singura formă încercată până atunci, adică cea capitalistă.

Iar aici, fie-mi permisă o scurtă digresiune. Într-adevăr, dacă s-a putut vorbi de un destin istoric al proletariatului, așa cum i-a plăcut marxismului să o facă, acesta nu a putut fi explicat – mai ales într-o societate burgheză, care nu e nici organizată, nici condusă de muncitori – decât într-un singur fel. Căci unicul atu al unui proletariat lipsit de putere politică, de hegemonie socială, de patrimoniu productiv și de confort cultural este forța lui de muncă. O forță în aparență fragilă, în realitate însă redutabilă, cum o arată și cea mai simplă grevă, de care – iar asta tocmai în lumea burgheză, în care importanța bazei economice a societății iese pentru prima dată pe deplin la iveală – depinde întreaga alcătuire socială.

Drept urmare, marxiștii nu puteau fi decât interesați de creșterea acestei forțe productive. Iar asta indiferent de mijloace, până la punctul critic în care ar fi reușit să se transforme într-o putere sigură de sine. Totuși, așa cum am văzut, cel puțin pentru Marx, acest proces urma să se facă exclusiv printr-un mecanism economico-social imanent societății burgheze, așa încât capitalismul să contribuie el însuși la propria depășire. Or, după victoria bolșevicilor în Rusia, jocul istorico-dialectic dintre capitalism și socialism a început să fie privit ca o prețiozitate. Poate nu inutilă aiurea – adică în Europa de Apus –, însă oricum nu pretutindeni necesară: pretenția comuniștilor sovietici, aflați la începutul procesului de dezvoltare, fiind să avanseze spre telos-ul căruia îi era destinat capitalismul într-o formă, dacă s-ar fi putut, deja socialistă. Și asta chiar dacă ordinea marxistă dintre baza economică și suprastructura ei politică ar fi fost astfel răsturnată.

Căci șansa voise altfel. Iar o societate, cea rusească, era condusă acum – fie și prematur – de un guvern marxist, ce pretindea să cunoască morala întregii fabule istorice; și care spera să fie precum un copil ce crește fără a mai face toate bolile copilăriei. Iată de ce ambiția socialismului sovietic a fost să dezvolte forțele de producție ca în capitalism, însă fără răul relațiilor de producție capitaliste. Doar că un asemenea obiectiv, în sine contradictoriu, urma să se dovedească și istoric imposibil. Iar concret, știm cu toții ce a urmat.

Într-adevăr, orice dezvoltare a forței de muncă este de neînchipuit fără niște instrumente tot mai perfecționate și fără o organizare, concentrare și diviziune sporite ale muncii. Or, toate astea presupun și ele un efort productiv. Iată de ce un asemenea progres pare cu necesitate legat de o permanentă renunțare la o parte din munca depusă, în vederea acumulării și îmbunătățirii mijloacelor de producție.

Or, tocmai asta îi reușise, pe de altă parte, atât de bine capitalismului, al cărui regim de proprietate separă forța de muncă de mijloacele sale, care, deși produse tot de aceasta din urmă, izbutesc astfel să se dezvolte sub formă de capital în chip autonom și fără precedent în istorie. Capitalismul, ca despărțire între forța și mijloacele muncii, pare, așadar, singura rețetă pentru o dezvoltare puternică, deși nu întru totul fericită, de vreme ce, odată separată, sporirea mijloacelor de producție poate deveni cu ușurință un scop în sine, care nu-i mai servește forței de muncă, ci se folosește de ea, exploatând-o.

Iată de ce o creștere accelerată a unor forțe de producție extrem de slabe – cum erau cele de la începutul aventurii sovietice – nu avea cum să evite exploatarea muncii. Iar asta nu doar pentru că era nevoie de o formidabilă acumulare care să asigure dezvoltarea, ci și pentru că însăși slăbiciunea lor inițială făcea aceste forțe incapabile să stăpânească ca atare – în mod nemijlocit și deci socialist – procesul dezvoltării propriilor mijloace de muncă. Drept urmare, acest proces s-a obiectivat înstrăinându-se de muncitor la fel ca în capitalism. Iar creșterea mijloacelor de producție a devenit – în ciuda asigurărilor oficiale, care vorbeau și despre nevoile forței de muncă – prioritatea numărul unu, un act în sine, al cărui beneficiar nemijlocit era statul, devenit și proprietarul lor. Ca atare, „calea socialistă de dezvoltare” s-a transformat, până la urmă, într-un eufemism pentru capitalism.

De altfel, acest socialism real n-a fost doar capitalist, ci hipercapitalist. Iar asta pentru că o acumulare realizată prin mijloace etatiste, iar nu private a surplusului muncii în detrimentul acesteia nu e doar asemănătoare, în esență, cu ce se întâmplă în capitalismul liberal, ci chiar mai radicală, întrucât mai directă, decât acolo. Și, de altfel, socialismul real a avut cele mai sălbatice ingrediente ale capitalismului: o uriașă acumulare primitivă bazată pe expropriere agricolă, o excesivă concentrare de capital, precum și o nepotrivire tot mai incontrolabilă între producție și nevoile sociale.

Firește, nu e loc să intrăm acum în toate păcatele acestui sistem. M-aș opri, așadar, la trei dintre ele, cele mai simplu de definit și pe care oricine și le poate aminti cu ușurință.

E vorba, în primul rând, de imensa acumulare primitivă de capital, bazată atât pe exploatarea, cât și pe exproprierea unei forțe de muncă care, altminteri, prin natura ei arhaică, nu era făcută să ofere suficientă plusvaloare pentru a susține o dezvoltare economică modernă. O forță de muncă ce nu a fost supusă doar unor constrângeri economice, ci și administrativ-politice, tocmai pentru că nu putea fi exploatată de la început într-un stil pur capitalist. Iar aici nu am, firește, în vedere vechea burghezie – a cărei proprietate era deja capital și a cărei deposedare a avut un alt rezultat, despre care voi vorbi imediat, ci țărănimea.

Să ne amintim, așadar, de cotele de cereale, de rechiziționările de animale, de confiscările de tot felul, care au însemnat perpetuarea sau reinventarea unor servituți cvasi feudale, necesare acum pentru susținerea industriei. Chiar dacă actul cel mai însemnat rămâne, desigur, colectivizarea forțată, care nu i-a oferit statului numai un pământ agricol pe care să-l utilizeze mai eficient și în propriul beneficiu, nici doar un proletariat rural al cărui salariu nu acoperea nici pe departe munca depusă – de unde și pensiile aproape nule ale țăranilor cooperatori de după 1990 –, ci și armata industrială, ieftină și numeroasă, pe care dezrădăcinarea o împingea spre oraș. În sensul acesta, dispariția socială – și, firește, culturală – a țărănimii române are o explicație întru totul capitalistă. Ea a însemnat apariția – deloc ex nihilo – a unei forțe de muncă aflate la dispoziția capitalului de stat prin separarea ei de mijloacele sale productive inițiale.

De altfel, acest destin al țăranilor n-a fost specific românesc. Să ne gândim mai întâi la cazul clasic, de care s-a ocupat chiar Marx la sfârșitul primului volum al Capitalului: țărănimea engleză a secolului al XVI-lea. Exproprierea acesteia s-a făcut în cele mai diverse forme – de la emanciparea din șerbie, ce o lipsea totodată de pământ, la deposedarea de uzufructul terenurilor comunale – și a format baza acumulării primitive de capital și a „eliberării“ de forță de muncă din Anglia începuturilor moderne. După cum la fel de clasică a fost exproprierea – prin impozite, dobânzi sau o mai riguroasă (a se citi „mai burgheză”) codificare a dreptului de proprietate imobiliară – a țărănimii indiene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Fără a se transforma, ce-i drept, într-un proletariat industrial, ci doar agricol, această țărănime a susținut, printr-o adevărată muncă de lagăr, deficitul comercial al Angliei, la fel cum a finanțat, compensând pierderile engleze din comerțul internațional, ridicarea industrială a Germaniei sau a Statelor Unite. Iar asta cu prețul unei supraexploatări și precarități ce au secerat milioane de vieți.

Ca atare, cine ia act de metodele violente de colectivizare, de intimidările autorităților, de folosirea militarilor, ca și de rezistența armată a țăranilor – o adevărată luptă de clasă, doar că invers decât o vedeau comuniștii – nu trebuie să treacă prea ușor peste pricina pentru care s-au întâmplat toate acestea. Căci, dacă țăranul român urma să dispară mai mult sau mai puțin forțat este pentru că așa s-a întâmplat întotdeauna în cursul modernității capitaliste, mai întâi în metropolă, apoi în colonii: capitalul și mai ales deținătorii lui neavând ce face cu micii proprietari agricoli.

Pe de altă parte, un alt ingredient al socialismului românesc a fost uriașa concentrare de capital, care, după cum se știe, e, până la un punct, hotărâtoare într-un proces de dezvoltare. Căci simpla reunire a capitalurilor poate duce la o sporire mai mult decât aritmetică a aceleiași puteri productive. În cazul capitalismului liberal, această concentrare se face însă în timp. Ea este rezultatul inevitabil al concurenței și se încheie prin apariția marilor monopoluri, chiar dacă, în momente de criză, numărul mai mare al falimentelor precipită fenomenul. Ceea ce s-a grăbit să facă, de altfel, și socialismul real: naționalizarea capitalurilor private deja existente și concentrarea lor într-o singură mână transformând statul nu doar într-un unic, dar și preaputernic capitalist.

Iată de ce lovitura dată burgheziei liberale – în România, ca pretutindeni în Est – a confiscat, dar nu a și suprimat capitalul acesteia. Și, prin urmare, nici nu a emancipat cu adevărat munca. Dimpotrivă, prin apariția unei colosale „proprietăți de stat“, cele mai importante forme de exploatare descrise deja de Marx în Capitalul s-au reprodus aidoma, cum o demonstrează și revolta din 15 noiembrie 1987 a muncitorilor de la Brașov, ale cărei cauze și circumstanțe merită, fie și pe scurt, reamintite.

Evenimentul a fost prilejuit de combinația explozivă a trei dintre mecanismele care, după Marx, servesc la sporirea plusvalorii extrase din muncă și care, tocmai ele, au dus la răzmeriță. E vorba, în primul rând, de scăderea salariului fără micșorarea timpului de lucru. Or, muncitorii brașoveni tocmai fuseseră informați că nu vor primi, în luna cu pricina, decât puțin peste jumătate din retribuția cuvenită. Un alt mecanism analizat de Marx este creșterea timpului de lucru fără mărirea salariului. Iar în ultima vreme, la uzinele de la Brașov se începuse să se muncească toată săptămâna, fără zile libere, revolta petrecându-se, din acest motiv, într-o zi de duminică, când a merge la serviciu nu putea să aibă, cu siguranță, nimic înălțător. În sfârșit, creșterea plusvalorii mai poate fi obținută prin lucrul în schimburi neîntrerupte, care sporește eficiența muncii și deci profitul, dacă nu se reflectă în salariu. Doar că tot această muncă neîntreruptă a înlesnit – ca și peste doi ani, în 22 decembrie 1989 – închegarea manifestației de la Brașov, prin întâlnirea de dimineață, în curtea uzinei, a două schimburi de lucru, cel de noapte și cel de zi, devenite astfel o masă suficient de mare pentru protest.

Caracterul capitalist al regimului comunist s-a putut vedea, așadar, foarte bine atunci. Doar că reacția muncitorilor a fost, în general, confuză. Ea pleca de la sentimentul, limpede pentru toată lumea, că proprietatea era exclusiv a statului, și nicidecum „a întregului popor“. În schimb, nu era deloc clar ce trebuia făcut pentru recuperarea acestei proprietăți înstrăinate.

De altfel, în anumite privințe, chiar și procesul de privatizare și marele furt al proprietății de stat de după 1989 s-au născut tot din aceeași confuzie și pot fi socotite, prin urmare, drept o formă de reapropriere socială: desigur, una sălbatică, dacă n-ar fi fost pe alocuri utopică. Să ne amintim, de pildă, de celebrele cupoane de la începutul anilor ’90, prin care s-a încercat transmiterea patrimoniului întreprinderilor de stat în mâinile muncitorilor. Numai că singurul transfer reușit a fost, probabil, cel al apartamentelor din blocurile comuniste, care i-a îngăduit României postdecembriste să se laude cu unul dintre cele mai mari procente de proprietari de locuințe din Europa. În rest, această reapropriere a separat din nou lucrătorii de fabricile lor, transformate din capital de stat într-unul privat. Un capital deținut, de cele mai multe ori, de foștii administratori și directori, deveniți capitaliști chiar cu complicitatea muncitorilor, cărora, într-o primă fază, li s-a îngăduit să fure mai ușor din fabrica în care lucrau, întrucât o făceau alături de șefii lor: o formă de reapropriere socială a capitalului existentă, de altfel, și înainte de 1989. Numai că acum, dacă muncitorii puteau fura mai lesne din mărfurile făcute sau folosite în întreprindere, directorii, mai puțin atenți la mărfuri, își însușeau clădirile sau mașinile care le produceau. O hoție, fără îndoială, asimetrică, ce a despărțit clasele definitiv.

În sfârșit, nu pot să nu vorbesc și despre nepotrivirea dintre producție și nevoile sociale din lumea așa-zis comunistă. Câte poezii nu s-au scris despre acele N tone de oțel pe cap de locuitor realizate în România în fiecare an! Tone cu care același locuitor nu prea avea însă ce face, de vreme ce îi înghițeau lumina și căldura necesare traiului zilnic. Iar asta fără să se știe – sau uitându-se cu prea mare ușurință – că nepotrivirea cu pricina era și ea semnul unei economii capitaliste.

E adevărat, în capitalismul liberal, o asemenea dereglare e vizibilă mai ales în momentele de criză. Atunci, dintr-o dată, iese la iveală cum ramuri întregi ale economiei au pedalat ani la rând în gol, întrecându-se parcă – deși concurența nu e o iluzie – în fabricarea unor mărfuri – industriale, comerciale, financiare – fie inutile, fie prea scumpe social, în măsura în care nimeni nu mai vrea sau nu mai poate să le cumpere.

Iar dacă diferența dintre valoarea de schimb și cea de întrebuințare a mărfurilor din capitalismul liberal părea absentă din socialismul real, asta nu înseamnă că, în esență, situația nu era totuși aceeași. Căci autonomia aproape deplină a valorii de schimb, ce explică dereglările lumii liberale – dând naștere bulelor de investiții industriale ori speculațiilor financiare despre care, odată cu ultima criză, am început cu toții să știm câte ceva –, e posibilă numai din pricina autonomiei capitalului și a separării sale de forța de muncă. Un fenomen prezent, cum am spus, și în capitalismul de stat, unde se putea constata aceeași transcendență a fluxului economic, organizat și dirijat deasupra capului muritorilor obișnuiți. Acesta consuma munca fără să-i mai satisfacă nevoile, luând forma unui patrimoniu ce creștea sărăcind oamenii, chiar dacă hrănea voluptatea – identică la acționarii unei companii private sau la conducătorii comuniști – în fața multiplicării, înzecite, însutite, a cifrelor. Iar cine crede că aceste cifre erau cu totul false se înșală; doar că ele reflectau numai sporirea capitalului, nu și utilitatea lui.

Revoluția din 1989 n-a compromis socialismul. Ea ne-a arătat, în schimb, unde poate duce excesul provincial de capitalism.

În concluzie, aș spune că nostalgicii epocii comuniste – care-i regretă vigoarea și realizările, mai ales dacă le compară cu investițiile productive atât de slabe din ultimii douăzeci de ani – se înșală la fel de mult ca și criticii săi liberali – ce-i deplâng mizeria și munca forțată. Mai întâi, pentru că discursul lor, deși adevărat, este incomplet; apoi, pentru că, denumind-o – în bine sau în rău – „socialistă”, îi ignoră aspectul capitalist. Căci tocmai acesta este propriul capitalismului: o dezvoltare imposibilă fără exploatare și o exploatare de neconceput fără dezvoltare.

Prin urmare, revenind la Revoluție, aș spune că ea nu a infirmat speranțele marxiste, ci, mai degrabă, le-a confirmat, dovedind că pierderea de plusvaloare poate deveni de nesuportat chiar și – sau poate mai ales – pentru acea parte din populație căreia aceeași plusvaloare – prin dezvoltarea pe care o prilejuiește – îi aduce nu mai puține beneficii importante, emancipând-o. Posibilitatea unei munci urbane și moderne în raport cu ce fusese trecutul rural, ca și pretenția la o viață pe măsura acestei munci, a fost principala achiziție a populației României comuniste, după cum tot ea i-a stârnit revolta. Adică exact ce crezuse Marx că trebuie să se întâmple într-un sistem de producție capitalist.

Desigur, Revoluția Română n-a continuat într-o direcție socialistă și poate că o parte a dezamăgirilor ce i-au urmat vine tocmai din faptul că n-a izbutit decât să înlocuiască capitalismul de stat cu unul privat. Un eșec poate nu atât de dureros în România, cât în restul Europei Răsăritene și, în primul rând, în Polonia, unde mișcarea muncitorească a fost incomparabil mai puternică și mai hotărâtă. De fapt, Revoluția din 1989 a fost – pretutindeni în Estul european – prea provincială și oarbă, prea ușor de furat sau deturnat. Iar asta chiar dacă o parte din vină – neasumată încă, deși greutatea ei începe să se simtă de-acum – rămâne să o poarte și Occidentul. Acela care, atunci, în 1989, a privit detașat și autosatisfăcut la schimbările din Est, fără să-și pună problema propriei transformări, a propriei revoluții. Și care, mulțumit să se vadă propus dintr-o dată drept model absolut, și-a suspendat orice imaginație istorică, eternizându-și parcă nu doar structurile politice – de felul UE sau NATO –, dar și sociale ori economice din vremea Războiului Rece.

Există, prin urmare, o dezamăgire legată de Revoluție. Dar ea nu ar fi posibilă fără sentimentul general că ceva fundamental a fost atunci ratat și că un lucru nu lipsit de importanță plutea în aer în acel moment. Ea nu se confundă, de altfel, nici cu dorința nostalgică de reîntoarcere la pretinsul comunism, nici cu așteptarea, plină de iluzie bovarică, a îmbunătățirii funcționării așa-zis balcanice a capitalismului liberal. Căci fondul ei nu este nici ante și nici post-revoluționar. Dimpotrivă, iluzia care o hrănește trebuie plasată strict în ceea ce – fie și pentru o clipă – păruse posibil atunci, la Revoluție.

Dar ce părea cu putință în 1989, când subiectul social a reușit să se mobilizeze politic mai mult decât oricând în istoria acestei țări? De ce nu am chema oare o asemenea posibilitate în sfârșit socialism? Un socialism în sensul lui Marx, se-nțelege. Sau, invers, de ce nu am începe să regândim socialismul plecând și de la această posibilitate?

*

Post-scriptum

Textul de mai sus a fost scris în anul 2009 și a apărut pentru prima oară în revista Cultura, nr. 257 din 20 ianuarie 2010. Republicarea lui acum, la zece ani de la apariție, nu se poate face, așadar, fără a-l însoți fie și de câteva scurte observații.

Așa cum se spune la un moment dat în articol, critica sistemului sovietic de pe poziții marxiste nu e deloc nouă; și poate ar trebui adăugat că cel puțin la fel de veche este și ideea după care acest sistem ar fi fost în realitate un „capitalism de stat”. Primul care a folosit o asemenea expresie a fost Karl Kautsky, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai marxismului ortodox, supranumit și „papa social-democrației internaționale”, într-o binecunoscută lucrare intitulată Terorism și comunism, apărută în 1919. Dezbaterea în jurul acestei teme a inflamat mai târziu mișcarea troțkistă internațională. Iar dacă Troțki n-a aderat niciodată la această teză, ba chiar a combătut-o cu prețul unei sciziuni în interiorul Internaționalei a IV-a, soția sa, Natalia Sedova, a traversat, în schimb, după moartea lui acest Rubicon teoretic, la fel ca mulți alți troțkiști importanți.

De altfel, cea mai completă teorie despre „capitalismul de stat” sovietic i se datorează tot unui troțkist, britanicul Tony Cliff. Pentru acesta, dacă e să privim istoria regimurilor sovietice din perspectiva economiei mondiale, din care făceau vrând-nevrând parte, atât Uniunea Sovietică, cât și oricare alt stat așa-zis socialist, ele au acționat în administrarea propriei economii ca orice proprietar de întreprindere capitalistă. Doar talia a fost diferită, nu și esența. În plus, răspunzând obiecțiilor ce puteau fi aduse acestei teze, printre care lipsa în statele inspirate de modelul sovietic a unei proprietăți private asupra mijloacelor de producție, precum și existența aici a unei planificări centralizate a economiei, Cliff face observația că nici în regimurile capitaliste clasice, bazate pe proprietate privată și piață liberă, nu există o libertate economică în interiorul fiecărei întreprinderi în parte. Dimpotrivă, pentru a relua o formulă folosită de Engels, anarhiei ce domnește la nivel general în concurența liberă dintre diverșii agenți economici, precum și în jocul dintre cerere și ofertă, îi corespunde despotismul sau cel puțin organizarea rigidă a producției din interiorul fiecărei fabrici în parte.

Firește, post-scriptumul de față lasă prea puțin spațiu discutării acestor idei. În același timp, eu însumi sunt astăzi mai nuanțat în părerile mele decât cu zece ani în urmă, când am scris articolul de mai sus. Sunt gata să accept, așadar, că, până la un punct (diacronic, dar și sincronic) sistemul sovietic s-a angajat cu adevărat pe calea „construirii socialismului” și că mai multe aspecte fundamentale ale economiei și societății sovietice au fost într-adevăr socialiste, în primul rând încercarea de planificare a producției și a consumului general prin intermediul statului și, în principiu, în beneficiul tuturor. Iar asta chiar dacă, fără democrație muncitorească, planificarea nu avea cum să nu degenereze, iar proprietatea colectivă să fie, în cele din urmă, apropriată și apoi înstrăinată ca proprietate privată de către elita birocratică conducătoare care dispunea de ea. Fără a mai aminti un alt element esențial, și anume că încercarea de realizare a socialismului în niște state mai curând rămase în urmă din punct de vedere social-economic avea puține șanse să reușească în lipsa unei societăți socialiste în țările dezvoltate. Ca atare, formula lui Troțki de caracterizare a regimului sovietic drept „stat muncitoresc degenerat” mi se pare în momentul de față mai bună decât cea a „capitalismului de stat”, folosită de unii dintre discipolii lui.

Un lucru e totuși sigur: dacă vrem să le înțelegem cum trebuie, regimurile de tip sovietic nu trebuie privite ca niște sisteme închise. Nu doar raporturile economice, sociale și politice interne trebuie să ne atragă atenția, ci și cele externe. Iar asta cu atât mai mult în cazul unei țări mici ca România socialistă, ajunsă, după cum știm, în anii 1970-1980 într-o stare de dependență cronică de relațiile politico-economice (împrumuturi, export etc.) pe care le avea cu marea lume capitalistă. Iar aici analiza lui Cliff își păstrează relevanța. Chiar acceptând că raporturile interne de producție ar fi fost autentic socialiste, concurența economico-politică externă căreia aceste regimuri i-au fost supuse le-a impus, printre altele, un mecanism capitalist de exploatare a propriei forțe de muncă. Iar asta fie că vorbim de marea întreprindere națională numită URSS (unde concurența privea în primul rând sectorul militar și performanțele industriei de armament), fie de mai mica întreprindere RSR. La fel ca în orice uzină capitalistă, și în cazul acestor state, factorul exterior era cel care hotăra linia generală: și îmbunătățirile tehnologice (ceea ce în limbaj marxist se cheamă raportul dintre capitalul constant și capitalul variabil), și nivelul exploatării propriei forțe de muncă (adică raportul dintre salariu și plusvaloare), și raportul dintre timpul social destinat producerii de mijloace de producție și cel destinat producerii de obiecte de consum (cele două sectoare, botezate I și II, de care se ocupă volumul al II-lea din Capitalul lui Marx). A fost o situație pe care, în alt fel, desigur, marxismul clasic a anticipat-o atunci când a criticat idealurile anarho-socialiste ale mișcărilor cooperatiste din Europa secolului al XIX-lea. Căci regimul de proprietate asociativă din interiorul fabricilor transformate în cooperative de către muncitori nu le sustrage logicii economice capitaliste, de vreme ce, în lipsa unei proprietăți colective generale, supracomunale, guvernate de un plan unitar, relațiile cu exteriorul ale diverselor comune continuă să fie bazate pe schimbul de produse și pe concurență. Singura diferență față de întreprinderea capitalistă clasică ar fi că membrii comunelor se transformă acum în proprii lor capitaliști, întrebuințând în mod colectiv mijloacele de producție ale cooperativelor lor pentru exploatarea propriei munci.

Pe de altă parte, un pas mai departe în această analiză ar putea fi făcut dacă acum, la 30 de ani de la Revoluție, am lua în discuție, pe lângă istoria fostelor țări socialiste în care, precum în România, a avut loc o schimbare de regim, și istoria țărilor în care vechiul regim a continuat să existe. Iar aici, desigur, cazul cel mai interesant ar fi al Republicii Populare Chineze. Căci – oricât de neașteptată ar părea o asemenea idee – se poate spune că socialismul real de altădată continuă să existe în China, în ciuda evidențelor la prima vedere capitaliste ale societății chineze actuale, iar asta cel puțin cu tot atâta îndreptățire cu care se putea afirma odinioară că socialismul real reprezenta, de fapt, o formă de capitalism, în pofida aparenței sale socialiste. Altfel, spus, cu toate schimbările economico-sociale începute în anii 1980, China populară se găsește, în realitate, într-o remarcabilă continuitate atunci când vine vorba de ambiguitatea regimului său. Ceea ce face ca, studiat îndeaproape, prezentul acestei țări să poată arunca o lumină nu doar asupra propriului ei trecut, ci și asupra trecutului nostru. Dar, evident, o astfel de discuție trebuie lăsată pentru o altă ocazie.

 

Vezi și:

Revoluția română la bilanț (1/4)

Revoluția română la bilanț (2/4)

 

 

 

[Vatra, nr. 10-11/2019, pp. 70-77]